Asfințise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat

Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.

„Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai știu, s-a mântuit!“

Dar deodată-n loc s-oprește: „A, ba ia stăi! Am găsit!“

Apoi intră-n casă grabnic: – Mamă-soacră, știi ce? du-te,

Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenușă, iute!

Dar să nu te vaz-argatul!

– Cu cenușă? soacra-ntreabă.

Cum? La ce bun?

– Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!

Baba – ce să-i mai răspunză? – ia pe loc de după ușă,

Din cămara de alături, trei saci – pune-n ei cenușă.

Popa cheam-apoi năuntru pe Păcală: – Măi argate!

Uite vezi tu lângă vatră ăști trei saci? Sunt cu bucate;

Cu secară unul, altul cu porumb, celalt cu grâu.

Du-i la măcinat, acuma, seara, până nu-i târziu!

Însă nu la orice moară! n-au la muncă toate spor!

Colo să mi-i duci, sub râpă, hăt, la Moara Dracilor!

Și să fii aci, băiete, cu făina gata, mâine,

Când s-o lumina de ziuă. Înțeles-ai?

– Da, stăpâne!

Apoi, hai! Păcală scoate sacii-n largul bătăturii,

Îi așează-n car – își umple traista cu de-ale gurii;

Doi juncani la car înjugă, și pornește-n sus la drum.

– Ei! tot nu ești dumerită, mamă-soacră, nici acum?

– He, ba cum nu? Moara ceea e știută-n sat la noi.

Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci napoi!

N-are să-ți mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!

Când cenușă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o să-i facă dracii?

„Mă! tu-ți râzi de moara noastră?“

– Vorbă nici că mai încape!

A scăpat de urși el, mamă; dar de diavoli... n-o să scape!

Cam așa vorbeau în poartă, seara, popa-mpelițatul

Și babornița de soacră, – după ce plecase-argatul.

Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumușor,

Pe sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.

Auzise și el vorba că pe-acolo draci s-adună,

Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună!

Dar el nu știa ce-i frica. Vrea să vază cum sunt dracii.

Trase-n față deci cu carul, și-a cărat în moară sacii.

Pricepuse el că-ntr-înșii nu-s bucate, ci... cenușă;

Însă ce-i păsa lui d-asta? Îi împinse după ușă.

Înăuntru-n moară, beznă. – Hei! morar! Aci ești? Scoală!

Dormi? Ași! nimeni nu-i răspunse. Moara răsuna a goală.

Stăi! își zice-n gând flăcăul. Sunt flămând. Să-mi văz în pace

De cinat, pân’ una, alta. Și pe vatră foc își face.

Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul își cioplește,

O felie de slănină în frigare-nțepenește

Și-o-nvârtește-ncet deasupra jarului, ca să se frigă.

Când de-afară, numai iată că aude-un glas ce-i strigă:

– Cine ești tu, măi! din moară? Dup-aceea, buf! deodată

Ușa morii se deschide, cu putere-n laturi dată,

Și... răsare-un drac.

Păcală, de pe scaun, de la foc,

Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc:

– Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din smoală scos!

Gol detot! cu coarne-n frunte! Și ce coadă are-n dos!

Vasăzic-așa sunt dracii? Aoleo! da’ sluți mai sînt,

De-or fi toți la fel cu ăsta, prăpădi-i-ar Domnul sfânt!

Și s-a pus p-un râs cu hohot. Dracul se uita mirat.

Apoi: – Mă! n-ai limbă-n gură? Cine ești? te-am întrebat.

– Cine sunt? ții mult să afli? Cine să fiu? Singur Eu!

ăsta-i numele ce-mi dete la botez nășicul meu.

– Singur Eu? Îmi pare bine! Și... ia spune... ce lucrezi

Lângă foc aci, la vatră?...

– Păi... de cină-mi fac! nu vezi?

– A! de cină? o friptură? D-asta-mi pare și mai bine.

N-am pus azi nimic pe limbă. Voi cina și eu cu tine.

– D-apoi cum! ți-e foame tare? Vezi în balt-afară, drace,

Ca ai să găsești friptură tu, pe-acolo, câtă-ți place!

– Da? o să găsesc? întreabă tartorul, cu ochii pară

Nu glumești? Mă duc să caut! Și ieși pe ușă-afară.

Apoi pân’ să numeri zece, iată-l iarăși, c-o frigare,

Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare.

Intră, lângă foc s-așează, prinde și el să-nvârtească

Spre-a se frige pe jeratic pocitania de broască.

Iar când sfârâia mai tare și țâșnea dintr-însa zeamă,

Naibii, ce-i dă-n gând? Se face cum că n-a băgat de seamă:

Și-și atinge-odată broasca de slănina lui Păcală...

– Ce faci, mă! i-a zis flăcăul. Umblă mai cu chibzuială!

Nu-mi spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o clipită:

Apoi... dă din nou cu broasca-i în slănina rumenită!

– Măre, n-auzi? Ași, spurcatul șade nițeluș cuminte

Și-și lipește broasca iarăși de slănina cea fierbinte.

– Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind Păcal-așa,

Sare, iată-l, cu slănina, ce-n frigare-i sfârâia

Și, deodată, paf! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,

Cu atâta foc, că ochii amândoi i-au și plesnit.

– Na! ca să-ți aduci aminte, cât îi mai trăi, jivină!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În frigare-apoi își pune altă halcă de slănină.

Iară dracul: – Valeu! strigă. Mor! săriți degrabă, frați!

Și-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornorați.

– Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează aste țipete nebune?

– Am rămas fără vedere!

– Cine ți-a scos ochii? spune!

– Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din frigare!

Se jălea Ucigă-l crucea, negăsindu-și alinare.

Singur Eu!... (căci pe Păcală el așa știa că-l cheamă).

– Apoi, de! ceilalți grăiră, pentru ce nu bagi de seamă?

Cine strigă, frățioare, dacă singur te-ai chiorât?

Dracul țipă și mai tare: – Singur Eu! N-ați auzit?

Ș-alerga nebun prin moară.

– Ia taci, frate; taci că-ți trece!

Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece.

Bietu’ diavol... ce să facă? Merge să se spele-afară.

Dracii ăilalți, toți, privirea spre Păcală și-o-ndreptară:

– A! și tu, aici? Ia spune, ce cați pe la noi, bădică?

Altu-n locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.

Dar el, în picioare țanțoș ridicându-se de jos,

Și privind pe draci în față, le răspunse mânios:

– Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?

Iacă sacii, după ușă! Am venit să macin doară!

La o moară cumsecade socoteam aici că viu...

Că un cuib de hoți vi-e moara, d-unde se putea să știu?

Dracii, toți, ca arși săriră: – Ce? măi omule!-ndrăznești

Despre moara noastră vorbe d-alde-acestea să rostești?

– Ba bine că nu! la naiba! când, aici, trăsei aseară

Cu porumb curat, să-l macin, și cu grâu și cu secară,

Iar acum, în saci... cenușă!... alt-nimic nu se găsește!

Mi-ați furat în timpul nopții pâinea scumpă, mișelește!

Mi-ați turnat în saci cenușă! Și-ați vroi să mai și tac?

Tâlhării de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?

– Tâlhării? în moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară.

Aiurezi?

– Ba spun ce este!

– Nu se poate, ieși afară!

– Ce? nici nu mă credeți, tartori? Ia cătați în saci!

– Prea bine!

Vom căta, un drac răspunse. Și de minți, e vai de tine!

Când s-a dus să vadă însă: – Ira! ba-i cenușă, frate,

Doar cenușă-n toți trei sacii! Bietul om avea dreptate!

Cine-o fi făcut aceasta?

– Cine altul decât voi?

Zise rățoit Păcală. Las’ că spun eu pe la noi.

Am să spun ce fel de moară-i moara voastră... țineți minte!

Nici picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!

Dracii – cum să-l îmbuneze? – Iartă, nu fi supărat!

Potrivim noi, cum e bine! Astă dată... s-a-ntâmplat!

N-are să se mai întâmple! Și sărind cu repezeală,

Hai! goliră de cenușă toți trei sacii lui Păcală.

Îi umplură cu făină: de porumb, de grâu, secară.

Ba i-au pus și-n car: – Ei! place-ți?

– Da! îmi place!

– Drum bun dară!

Du-te! ce-ai pățit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!

Morii noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i iasă.

– Aș! grăi Păcală. D-astăzi, moară ca a voastră nu-i!

Și-njugându-și boulenii, a plecat în drumul lui.

***

Noaptea nu trecuse încă, dar luceau pe boltă, roșii,

Zorile, vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoșii.

Popa, după ce dormise toată noaptea liniștit,

Cum se deșteptă, cu soacra-i în cerdac ieși grăbit.

– Nu s-a-ntors, și-i ziuă, mamă! Vezi? L-or fi-nhățat în gheare

Tartorii, de bună seamă. L-or fi dus! Ce bine-mi pare!

Care nu-i fu însă ciuda, când deodată, hop! cu carul,

Îl zări intrând pe poartă: – A, ba vine, zău, tâlharul!

Teafăr! n-are nici pe dracu’! Uite-l! scapă dacă poți!

Vai, vai, bate-l-ar să-l bată Dumnezeu și sfinții toți!

Dar și-a stăpânit mânia... Și vroind a mai afla

De la dânsul una-alta, începu a-l întreba:

– Ei, băiete, ce-i povestea?

– Bine. Iată-mă sosit.

– Cine mai era la moară?

– Hei, stăpâne preacinstit!

Când ai ști ce-a fost acolo! Dracii toți din iad, gândesc!

– Zău? și n-ai pățit nimica!

– Aș! ba cum să nu pațesc?

Îmi furaseră, spurcații: grâu, secară... tot!... din saci;

Și mi-au pus în loc cenușă! Da-i vârâi și eu în draci!

– Cum?...

– Pe unul, mai obraznic, l-am sluțit c-o lovitură,

Ochii amândoi crăpându-i! Celorlalți, le-am tras o gură,

De-au rămas holbați la mine! Apoi, când ai ști, săracii,

Cum s-au dus să-mi umple-ndată, cu făină, toți trei sacii!

– Aș! se poate? zise popa. Iar Păcală: – Nu mă crezi?

Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părințele, și-ai să vezi!

Și din jug scoțându-și boii, înspre iesle i-a mânat.

Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.

Spre cerdac apoi se-ntoarse: – Mamă! vino să privești!

E făină-n ei! Îți place? Mai văzut-ai de când ești?

Doamne! Cum să scapi de ăsta? Ce poți oare să-i mai faci?

Când el știe,-mpelițatul, să orbească și pe draci!?