Dimineaț-abia-ncepură zorile să se arate,

Popa iese-n pragul tinzii: – Ei! acum... știi ce, argate?

Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mâine.

Pân-atunci, merinde, iacă! eu îți dau: un caș și-o pâine.

Dar când vii, întreagă pâinea s-o aduci, – și cașu-ntreg;

Ne’ncepute, pe-amândouă! Înțelegi tu?

– Înțeleg.

Și punând în car merindea, mai punând și o secure,

A-njugat Păcală boii și-a pornit-o-nspre pădure.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când veni cu lemne-acasă, merse drept la popa sus:

– Na, stăpâne, cașul, pâinea... Iacă-ntregi ți le-am adus.

Popa le ridică-n mână: – Hm!... de-ntregi, întregi sunt ele,

Dar de ce-s așa ușoare?

– Fiindcă... n-au miez, părințele.

– Cum n-au miez?

– În coajă, icea, nu vezi câte-un dop tăiat?

Pe aci... scosei tot miezul!

– Vai! Așa m-ai ascultat?
Blestematule!

– Păi!... altfel, se putea, stăpâne dragă,

Să mă satur din merinde și să ți-o aduc și-ntreagă?

Ce? Te-ai supărat pe mine?

Popa... mai domol: – Ei aș!

Să mă supăr eu, se poate? pentr-o pâine, pentr-un caș?

Am glumit cu tine doară... Iar în gându-i: „Las’! zicea,

Că ți-o fac eu ție mâine, dacă mi-ai făcut așa!“

Apoi ziua următoare mi l-a pus la treierat;

Și mâncare, toată ziua, nici să guste nu i-a dat.

Seara după cină, popa, pe la șură se abate:

– Am venit să-ți văd isprava. Ai făcut ceva, argate?

– Cum nu? Uite ici, părinte, cât am treierat... Un vraf!

Numai grâu ales, ca-n palmă; n-are firicel de praf.

– Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns... Dar la mâncare

Să te cheme, preoteasa... a uitat azi, mi se pare...

Nu-i așa?

– Ba chiar așa e!

– Ei, și... nu ești supărat?

– Pentru ce să fiu, stăpâne? Parc-am stat eu nemâncat!

Se putea să rabd de foame, cu atâta grâu pe mână?

Grâul ăsta mi-ar ajunge, nu o zi: o săptămână!

– Nu-nțeleg ce spui, creștine! zise popa cu mirare.

Ce-mi vorbești de grâu tu mie, când e vorba de mâncare?

– Păi... am priceput eu doară, când de-amiază ospătați,

Că pe mine la mâncare ați uitat să mă chemați.

Pentru-atâta lucru însă vorbă n-am mai vrut să fac.

Am găsit eu rost îndată!

– Cum?

– Umplui cu grâu un sac...

Seara, altul. Și cu sacii, hai, în sat la o vecină!

Dânsa, inimă miloasă, îmi dădu și prânz’ și cină.

– Vai, băiete! Vasăzică... îmi mâncași doi saci de grâu!

– Ce? Te-ai supărat, părinte?

Popa-și puse gurii frâu.

Și-a-nghițit în piept mânia: – Asta-i! Nu m-am supărat.

Dar... să fi cerut, creștine! că-ți dădeam noi de mâncat.

Când ajunse-n tindă însă, tremura: – Of!... nu mai pot.

– Ce-i? soția sa-l întreabă. El i-a spus nevestei tot.

Iar la urmă: – Nu, cu ăsta, nu e chip s-o duc! și pace!

Am înscris pe-un an cu dânsul: altfel, vânt chiar azi i-aș face!

Preoteasa, foc și dânsa: – Vai! O zi să nu mai steie!

Astăzi chiar, să-i faci de ducă!

– Da, să-i fac! Dar cum, femeie?

– Prea ușor! Să-i dai vro treabă, ce puterile-i întrece.

Și văzând că nu e harnic să ți-o facă, o să plece.

– Bine zici!... Și iese popa, merge iar spre șură-ndată.

Ce să-i dau? A, stăi! găsit-am o trebșoară... minunată!

– Vino-ncoace, măi argate! (Și-n grădina largă-l scoase.)

Uite, vezi tu smârcu-acesta plin de ochiuri mocirloase?

Când voiesc să trec-nainte, mă cufund aici în glod.

Peste mlaștina aceasta fă-mi, din ce vei ști, un pod.

Să-l începi cât mai degrabă, astă-seară chiar, voiesc;

Iar când o miji de ziuă, mâine, gata să-l găsesc.

Însă știi cum vroi să fie podul? Nu ca orișicare!

Tot o călcătură moale și o călcătură tare!

Înțeles-ai?

– Da, părinte.

– Să te-apuci de lucru dară!

Și-acolo lăsându-l, popa a intrat în casă iară,

Povesti și preotesei cele ce-a orânduit;

Se culcar-apoi în tihnă, amândoi, și-au adormit.

Iar Păcală?... În grădină sta sub cerul înstelat,

Cu privirea-n jos plecată; mai se preumbla-ngrijat.

Smârcul, împrejur, cu pasul și din ochi îl măsura...

Cum? din ce să facă podul? în zadar el se-ntreba.

Pân-odată, din grădină când se-ntoarce iar la șură:

Dă cu ochii de-ale popii capre multe-n bătătură.

– Iacă, mă! își zise-n sine. Am găsit ce-mi trebuia!

Eu, să fiu un om cu stare, capre-n curte-mi n-aș ținea.

Cât e ziua n-au astâmpăr! tot ce-i verde, strică, rod.

Vai, și multe are popa! Ia să fac din ele pod!

Tocmai bune-s pentru asta!

Hai, pe urmă... c-un topor,

Caprelor le taie capul, și picior după picior;

Și târându-le-n grădină, unde-i papură și baltă,

Peste mlaștină le-așează, înșirate lâng-olaltă,

Trup la trup, cu burta una, alta cu spinarea-n sus.

Ca să iasă podu-ntocmai cum stăpânu-său i-a spus:

Tot o călcătură tare, alta moale. Apoi, du-te!

Căpățâne și picioare în gunoi le-ngroapă iute.

Printre capre, unde vede vrun locșor, l-astupă-ndată

Cu pământ, să fie podul neted ca dintr-o bucată;

Iar pe margini, pe deasupra, iarbă verde, flori așează:

Cum, din ce-i făcut anume podu-n jos, să nu se vază.

Și când totul este gata, stă, se uită fericit:

– Ah, când o vedea stăpânul, cât o fi de mulțumit!

Pleac-apoi din nou spre șură, la culcare, fluierând.

Popa, vine până-n ziuă: – Gata-i podul?

– Hei! De când!

Am mai tras ș-un somn de-atuncea.

– Aida-de!

– Ce? nu mă crezi?

Zău, stăpâne, este gata! Mergem, dacă vrei, să-l vezi.

Popa strigă la fereastră: – Preoteaso dragă! Vină!

Vină și tu! Și plecară, cu argatul, în grădină.

Când văzu de-aproape podul: – Uite, zău, că-i isprăvit!

Hm! dar... l-ai făcut, băiete, chiar așa cum am vorbit?

Ia să-ncerc!

– Poftim, încearcă-l!

Și punând piciorul sus,

Hai, pe pod de-a lungul, popa, până la sfârșit s-a dus.

Iar la capăt se oprește, înapoi privind mirat.

– Ei, părinte, ce zici? place-ți?

– Da, băiete! minunat!

Chiar cum am vorbit aseară: tot o călcătură tare,

Alta moale!... Cum știut-ai să mi-l faci întocmai oare?

– Asta-i treaba mea, stăpâne!

Și-au pornit, cu pasul rar,

De la smârcul din grădină, înapoi spre casă iar.

Dar pe popa, lângă casă, nădușelile-l trecură:

– Aoleu! băiete, unde-s caprele din bătătură?

– Caprele, stăpâne dragă? Las’ că sunt la loc bun toate,

În grădină! Fii pe pace!

– În grădină? Cum se poate!

Nu venim acum de-acolo? Și nici una n-am văzut.

– He! dar oare peste podul din grădină, n-ai trecut?

– Ce-mi vorbești de pod, creștine, când de capre eu îți spui?

– Apoi... podul, astă-noapte, cum? din ce crezi că-l făcui?

– Vai de mine și de mine! Auzitu-l-ați, nerodul?

Măi! doar nu ți-a dat prin minte ca să-mi faci din capre podul!?

– Tocmai! ai ghicit, stăpâne!

– Haide! Ce-mi vorbești în șagă?

Cată-mi turma!

– Zău, părinte! am băgat-o-n pod întreagă!

Toate caprele-s acolo: unele cu burta-n sus,

Ca să deie călcătura moale, după cum ai spus.

Altele sunt, dimpotrivă, cu spinarea-n sus culcate,

Ca să deie călcătura tare!

– Ești nebun, argate?

Mi-ai mâncat o-ntreag-avere! Tii! Vrei să mă lași sărac?

– Apoi de, stăpâne! podul, altfel, cum era să-l fac?

Ce? te-ai supărat pe mine?

– Aș! pe dracu’! supărat!

Nu! dar... capre-așa de multe... ia gândește! nu-i păcat?

Și-a ținut în frâu mânia popa, iarăși, până-n casă,

Dar în casă când ajunse: – Ei, văzut-ai, preoteasă?

L-ai văzut, afurisitul, ce-mi făcu din nou? Îți place?

Și eu să mă uit la dânsul, și nimic să nu-i pot face!

Of! când mă gândesc la capre, năbădăi m-apucă parcă!

– Dar pe mine! Ia mai du-te, zice preoteasa. Cearcă!

Dă-i chiar bani, din gros, părinte. Plata, pe un an, pe doi,

Dă-i-o! doar să plece! Altfel, ne răpune și pe noi!

Alba-n sat demult intrase. Soarele, al zilei crai,

În deplina sa mărire strălucea p-un vârf de plai.

Slugă vrednică, Păcală, migălea prin bătătură,

Își căta de lucru singur: mai la lemne, mai prin șură.

Popa iese iar: – Argate! treburi n-am de-acuma... Hai,

Pleacă! Ce să faci pe-acilea? Frunză la berbeci să tai?

ține, na... îți dau simbria, p-anu-ntreg... Te mulțumești?

– Aș! răspunse dârz Păcală. Cum pe anu-ntreg? Glumești?

Te-am slujit abia trei zile! Nu, oricât sunt de sărac,

Plată de pomană nu vroi! Mie bani munciți îmi plac!

– Măi argate! ține banii! Eu ți-i dau! Ce-ți pasă ție?

– Geaba stăruiești, părinte! Vorbă multă, sărăcie!

Pân’ n-oi auzi prin frunze cu urechea glas de cuc,

După cum ne-a fost tocmeala: pân-atuncea nu mă duc!

Preoteasa ascultase pe furiș de la fereastă...

– Ei! din prag îi zice popa. Auzitu-l-ai, nevastă?

Îi dădui și bani! Degeaba! E un prost făr’ de pereche?

Nu pricepe ce e banul? Sau e cam într-o ureche?!

...A! dar d-azi – ferit-a sfântul – cât o fi să stea la noi,

Nu-l mai țiu pe lângă casă. Îl trimit... pe câmp la oi.