Când pe munte-a pus piciorul, cruce și-a făcut voios,

Apoi s-adânci-n desimea codrului întunecos.

Și sub câte-un brad la umbră, fără grijă de nimica,

Sta, cânta cu drag din fluier, cât de mare-i ziulica.

Brazii, auzindu-i cântul, ramurile-și clătinau;

Păsările, fermecate, pâlcuri prin văzduh săltau.

Dar s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit,

Și-ntr-o zi, din munți pornește către șesul înflorit.

Tot coboară, pe-o potecă, merge... până dă de-un sat.

Iar acolo, ce-ntâlnește? Oameni mulți în drum, la sfat.

Amărâți grozav în suflet după față se vedeau

Și-ntre ei, sărmanii, tocmai despre popa lor vorbeau:

– Îi muncii! (striga din gură un român cu negre plete)

Luni de zile!... și drept plată: bice peste spate-mi dete!

– Nu-i plătii (zicea un altul) niște bani la timp, și-acum

Știți că vrea să-mi vândă casa? Voi fi scos cu-ai mei în drum!

D-alde-acestea multe încă oamenii spuneau de-a rândul,

Văicărindu-se de popa și cu toții blestemându-l...

Auzind așa Păcală, se apropie și el:

– Bună vremea! Cum se poate? Popă?... și așa mișel?

– Hei! (un moș oftă cu jale). Popă ca al nostru nu-i,

Nu-i în toată țara altul! bată-l Maica Domnului!

Câți moșneni, avuți pe vremuri, azi cerșesc din sat în sat!

Căci prin uneltiri, hainul, de avere i-a secat.

Doar să ia!... De dat, la nimeni nu dă, nici un colț de pâine.

N-are-n inimă durere, de creștin, nici ca d-un câine!

Sufletul din trup ți-l scoate, când la muncă te tocmește,

Și să nu crâcnești o vorbă, că și trupul ți-l ciuntește.

Uite, de la el din slujbă, chiar aseară, au ieșit

Doi flăcăi... ciuntiți, săracii, nu se poate mai cumplit.

Pentru-un lucru de nimica, într-atât s-a-nverșunat:

Că la amândoi, cu briciul... popa... nasul le-a tăiat.

Frați erau! veniți acuma, de curând, în sat aci!

Lui Păcal-o bănuială inima i-o zgudui:

– Frați?... Și unde-s?

– În căsuța babei Floarea, ici devale!

Să le oblojească rana, i-a chemat chiar ea din cale,

Că e mare doftoriță!... pentru orice fel de rană,

Are-n cap câte-un descântec, și prin lăzi vro buruiană.

„Vai, sărmanii, n-or fi doară frații mei!“ gândea Păcală,

Și-nspre casa arătată el pornește cu iuțeală.

***

Când intră-n căsuța joasă, tresări!... Acei flăcăi,

Ciumpăviți de briciul popii, erau tocmai frații săi.

– Doamne! Voi? În starea asta? Cum ajunserăți aci?

– Vai de noi! oftară frații, și-ncepur-a-i povesti:

De tâlhari, știi tu atuncea? noaptea-n codru, urmăriți,

Furăm prinși, bătuți amarnic, pân’ la piele jefuiți.

Am scăpat abia cu zile! Și venirăm, pe un drum,

Pân-ajunserăm în satul unde ne aflăm acum.

Ce să facem? ne-ntrebarăm osteniți și nemâncați,

Milă pe la uși să cerem? Haide să intrăm argați.

Când vorbeam așa... în cale, iat-un popă ne-a ieșit:

Popa, chiar din satu-acesta. El în slujbă ne-a primit.

Însă... știi cu ce tocmeală? Bată-l Precista să-l bată!

De ne-om supăra pe dânsul, să ne taie nasu-ndată.

Ai mai auzit ca asta? Iară dacă s-o-ntâmpla

El pe noi să se mânie, noi să-i facem tot așa!

Și la câmp ne-am dus, cu plugul... – Iacă, popa ne grăi,

Să-mi brăzdați azi locu-acesta. Plec. L-amiazi voi fi aci.

De mâncare v-oi aduce.

– Bine! Pleacă sănătos!

Zicem noi. Apoi – ne-așternem pe arat – muncim vârtos.

Îns-amiaza vine, trece... Iar cu prânzu’, el, să vie

De amiazi, nici pomeneală! A sosit... pe la chindie!

– Cum? Așa târziu, stăpâne?

– Cam târziu!... V-ați supărat?

– Nu! dar tremurăm de foame!

– De, vă cred! Dar... s-a-ntâmplat!

Iacă... n-a fost gata prânzul! Iar a doua zi, măi frate,

Ce să vezi? Cu prânzul, popa, vine... tocmai pe-nserate!

– Vai! Da’ ce-ai de gând, părinte? Să ne ții tot nemâncați?

N-a fost gata nici azi prânzul mai la vreme?

– Nu, argați.

Sunteți supărați pe mine?

– Ei! Ba bine că n-om fi !

– Da?

Și pe-amândoi... cu briciul... uite cum ne schilodi!

– Hai! plecați unde stăpânul mai la timp cu prânzul vine.

Nu fac eu de voi! ne zise – nici voi, dragii mei, de mine!

Iată-ne povestea, frate... iacătă nenorocirea

Ce-am pățit-o!

Lui Păcală, flacără-i era privirea:

– Vasăzic-așa cu popa? A! Să ne vedem cu bine!

Îi plătesc eu pentru asta, frățiori! Lăsați pe mine!

Și zicând, porni spre ușă.

– Ce? abia doar ai venit,

Pleci din nou? l-întreabă frații.

– Plec, răspunse el grăbit,

Să mă bag și eu la popa!

Ei stătură-n loc mirați:

– Cum, măi frate! Nu ești zdravăn? Vrei și tu ca noi să pați?

Dar el nici că-i mai ascultă. Iese-n drum și, hai, nainte!

Iată-mi-l la popa-n curte: – Bine te găsii, părinte!

Popa – barbă roșcovană, chip ursuz, întunecat –

De pe scaun din cerdacu-i, în picioare s-a sculat:

– Bun sosit, măi băietane! Ce vânt te-a adus la noi?

– Păi... argat aș vrea să intru, taică! sau... cioban la oi.

Ce zici? N-ai cumva nevoie?

– He! ba cum nu? Și cioban,

Și argat îmi trebuiește. Spune, cât îmi ceri pe an?

– O! cât pentru asta... lesne vom ajunge la-mpăcare!

țiu mai mult la casă bună, decât la simbrie mare.

Nu-ți cer plată eu, nimica. Las la buna-ți chibzuială,

Cât îi vrea să-mi dai.

– Prea bine. Te primesc! Dar... c-o-nvoială:

Tu pe mine vreodată dacă te vei mânia,

Să-ți jupoi, cu cosorelul, de pe spate o curea.

Dimpotrivă, eu pe tine de m-oi supăra, să ai

Drept și tu de pe spinare o curea atunci să-mi tai.

– Aș! te văd om bun, părinte; nu-s nici eu cum ți se pare.

S-ar putea s-ajungă treaba între noi la supărare?

– Nu! dar asta mi-e-nvoiala cu argații. Vrei? te-opresc.

Nu voiești?... e largă lumea!

– Vreau! De ce să nu voiesc?

– Iară anul, măi băiete, ți se va-mplini, știi când?

Prin frunzișul verde, cucul, când s-o auzi cântând.

– Bun!... S-a isprăvit tocmeala?

– Încă nu!... mai stăi, române,

S-o și scriem... Vorba zboară... Numai ce e scris rămâne.

Și luând condei, cerneală, se așează popa, scrie...

– Iac-așa! s-avem la mână amândoi câte-o hârtie.

„A! gândea. Prinsei norocul! Un voinic așa-nchegat,

Să-mi slujească pe degeaba: nu-i câștig de lepădat!

Și-l legai cu-nscrisul, zdravăn, sărăcuțul! Ce-mi mai pasă?“

– Hai, băiete, na!

Păcală în șerpar hârtia-ndeasă.

Iar în gându-i, vesel și el: „Stăi, părinte preacinstit,

Nu-ți găsiseși pân-azi omul, dar acum... ți l-ai găsit!“