Cam așa o duse popa cu Păcală, toată vara;

Orice născocea... degeaba! tot el înghițea papara.

Și când se gândea, sărmanul, câte-o să mai pătimească,

Până va cânta-n pomi cucul: îi venea să-nnebunească!

***

Într-o caldă zi de toamnă, după ce se preumblase

Mult pe-afară, dus pe gânduri... iată-mi-l că intră-n casă:

– Mamă-soacră! zău, știi cine m-ar putea chiar azi scăpa

De solomonarul ăsta?...

– Cine?

– Uite, dumneata!

– Eu? mirată soacra-ntreabă. Dacă n-au fost ele-n stare

Să te scape, mai deunăzi, nici ale pădurii fiare,

Ba nici diavolii din moară: apoi eu, o slabă – spune! –

Cum crezi c-aș putea, părinte, făptui așa minune?

– Prea ușor. Ascultă, mamă: dacă te-ai sui-ntr-un nuc

Și de-acolo: cucu! cucu!... ai cânta, cum cântă-un cuc,

N-ar avea-ncotro tâlharul!... Cum ar auzi așa,

Nevoit ar fi, chiar astăzi, tălpășița să și-o ia.

– De! să văd! grăi bătrâna. Greutate mare nu-i,

A cânta cum cântă cucii. Este greu doar pân’ te sui.

De socoți că prin aceasta vei putea să scapi de-argat,

Nu mă pun de-a curmezișul. Hai, ajută-mi la urcat!

– Hai! părintele răspunse. Și-n grădină s-afundară.

El a răzimat de trunchiul unui nuc bătrân o scară.

Soacra, se sui pe scară; de pe scară sus în nuc.

Și de-acolo: cucu! cucu!... ea cânta... să juri că-i cuc!

Popa, cum aude, fuga! pe Păcală să mi-l cate.

Și găsindu-l după șură: – Ei! n-auzi nimic, argate?

– Ce s-aud?

– Ascultă!... Cucul!

– Ira! bate-l-ar pustia!

Ba-l aud, părinte! Cum nu?

– Vino dar, să-ți dau simbria.

Ce stai? Îmi vei zice iarăși: „Anul nu mi-s-a-mplinit?“

– Aș!... se poate-acum, stăpâne, să mai zic? S-a mântuit!

Cucul naibii! i-auzi colo... doar într-un cântat o ține.

Dă-mi ce crezi că mi se cade... și-apoi... s-auzim de bine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Ah! scăpai!“ zicea-n gând popa. „Mulțumescu-ți, Doamne, ție!

Și mântuitoru-mi, cine-i? Soacra, Dumnezeu mi-o ție!

Zică lumea orice-ar zice, eu la toți mereu voi spune:

Fi-vor soacre, multe, rele; ei, dar sunt și soacre bune!“

Și-nspre grajd înaintară. Acolo, sub un arțar,

Nu departe de intrarea grajdului, stătea un car.

Iar în grajd doi boi la iesle. – Uite icea! De la noi

Vreau să pleci bogat acasă. Na, argate, ăști doi boi.

Ia cu ei și carul ăsta, tot averea ta să fie.

Cred că e destul de mare pentr-un an așa simbrie.

N-o să zici că-s rău de plată!

– Nu! Păcală i-a răspuns,

Cu privirea-n zări pierdută. Îmi plătești chiar prea de-ajuns.

– Păi, de ce mai stai pe gânduri?

– De! la alta mă gândesc.

Cuc, să cânte-n miez de toamnă, n-am văzut de când trăiesc.

Cum o fi la pene oare? Vroi să-l văz cu ochii mei!

Astfel glăsuind, s-apleacă, ia de jos un retevei,

Merge-aproape – și deodată: zvârr! cu el în nuc spre babă.

Speriată, ea se dete la o parte-atunci, cu grabă;

Și de sus, de-a berbeleaca, buf! pe pajiște-a căzut!

Popa sare s-o ridice: – Vai, argate!... ce-ai făcut?...

M-ai lăsat și făr’ de soacră!

– Ce? Păcală s-a-ncruntat,

Dumneaei era deci cucul? Cu minciuna mi-ai umblat?

Bun!... atunci rămân, părinte, anul nu mi-s-a-mplinit!

Popa, n-a mai scos o vorbă... Tremura de necăjit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Doamne! cum îl rabzi pe lume? Na! îți place? se gândea.

El rămâne... iar în locu-i s-a dus biata soacră-mea!