După ce-a-ngropat-o popa și pe ea cu cinste mare,

Sta la vatra-i, dus pe gânduri: ce să mai încerce oare?

Astăzi soacra, ieri nevasta îi plecară pe vecie.

Mai avea un fiu pe lume, doar atâta bucurie.

Și Păcală tot în slujbă!

Spre-al său fiu deci s-a-ndreptat:

– Dragul tatii! cu-așa diavol, într-o casă nu-i de stat!

Să lăsăm aicea totul și s-o ștergem amândoi;

Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune și pe noi!

– Ai dreptate, zise fiul. Decât să ne prăpădim

În curând și noi, mai bine, zău, în lume să fugim!

Hotărând ei astfel, haide! popa-și strânge de prin casă

Cărțile cu slovă veche, și-ntr-un sac adânc le-ndeasă.

Intr-apoi în cămăruie, una-alta să mai cate.

Dar Păcală, de pe-afară, a-nțeles ce gând îl bate.

– Hm! voiești să fugi în lume, bunule stăpân al meu?

Bine, fugi! Dar unde-i merge, am să te-nsoțesc și eu.

Cu acestea, zvâc! din tindă în odaie el pătrunde,

Și sub cărți în sacul mare al părintelui s-ascunde.

Din cămara de alături popa-n casă iar când vine,

Mai îndeasă-n sac ce-ndeasă, – dup-aceea-l leagă bine,

Și săltându-l pe un umăr: – Doamne! dă-ne ajutor!

Cu băiatul după dânsul, a luat-o la picior!

***

Merg așa ei multă vreme, când la deal și când la vale,

Până, iată-i, cam spre seară, că-ntâlnesc o apă-n cale.

Cum s-o treacă? Pod pe-aproape, luntre nu se pomenea.

Râul nefiind prea mare, popa înainte-o ia,

Și odrasla-i după dânsul, cu picioarele prin apă.

Dar deodată, sacul popii, zup! în râu cu fundul scapă.

De sub cărți atunci Păcală strigă tare, să s-audă;

– Saltă sacu-n sus, părinte! Evanghelia se udă!

Popa, dus cu gându-aiurea, își oprește pașii-n grabă:

– Cum? Ai spus ceva, băiete? pe copilul său l-întreabă.

– Eu? Nimic! răspunse-acesta. Apoi calea și-o urmară.

Dar abia trei pași făcut-au, sacul, buf! în apă iară.

De sub cărți, Păcală strigă și mai tare ca nainte:

– Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!

Popa stă, ridică sacul, și-nspre-a sa odraslă cată:

– N-auziși nimic, băiete, nici acum?

– Ba cum nu, tată!

Parc-aud și-acuma încă respicatele cuvinte:

„Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!“

Cine se putea să strige? Că p-aicea nimeni nu-i.

Strigătul părea că vine chiar din fundul sacului!

Bietul popă, hoalbă ochii: – Ce-o fi asta? Dar deodată

Spre băiat își ațintește iar privirea-nviorată:

– Valeu! ce minune, Domnul, azi să văd m-a-nvrednicit!

Știi, din sacul meu, anume, glasul cui l-ai auzit?

Evanghelia-mbrăcată numa-n aur și cu file

Aurite pe de margini: aia mi-a vorbit, copile!

Ah, ce carte minunată, dragul tatii! ai văzut?

Hai la mal... să strâng la pieptu-mi cartea sfântă, s-o sărut!

Și la celalt țărm al apei într-o clipă ajungând,

Nu știa, biet, cum să scoată cartea scumpă mai curând!

Când dezleagă sacul însă și zărește pe Păcală,

Popa-ncremenit rămâne: – Tu ești? Ochii nu mă-nșeală?

Vai! trăsni-te-ar sfântul, drace! n-am să scap în veci de tine?

El țâșni din sac afară: – Ce? te-ai supărat pe mine?

Popa, o mâlci pe dată: – Aș! mă vezi tu supărat?

Mă prinsese doar mirarea, când în sac de tine-am dat!