Încotro să se mai ducă? și la ce? Era și seară.

Osteniți de drum, pe malul râului se așezară.

– Să mânem aci!

– Prea bine. Ah, stăpânule iubit,

Nici nu știi, în calea asta cât de multe-am pătimit!

Ba în sac să mă înăbuș, ba în râu să pier la fund,

Dar avuși de mine milă, n-ai lăsat să mă cufund.

D-aia și eu, îndurat-am toate, fără să cârtesc;

Doar să pot, părinte dragă, și la drum să te-nsoțesc!

Cuvântând așa, Păcală se trântește-alături jos,

Lângă râu – și, cum se culcă, prinde-a sforăi vârtos.

Luna strălucea pe boltă și-așternea cu măiestrie

Peste râu o punte dalbă de lumină argintie.

Iară popa sta pe gânduri. Să se culce? ți-ai găsit!

Parcă mai putea să doarmă, cum era de necăjit?!

Lângă sluga-i adormită, sta... părea că stă de pază.

Dar deodată... ce-i dă-n minte? Fața i se-nviorează.

„Ha! (în gândul său își zice). Ai venit și tu cu mine,

Năzdrăvanule? Degeaba! tot scăpa-voi eu de tine!“

Își îndreaptă-n grabă ochii spre copilul său apoi:

– Hai, că e târziu, băiete! să ne odihnim și noi.

– Bine, tată dragă, haidem!

Cu acestea se lungiră

Și ei unul lângă altul jos pe iarbă, și-adormiră.

Dar Păcală, de alături, cum dormea cam iepurește.

Numai ce se scoală iute, și prin minte ce-i trăsnește?

Schimbă locul, se așează... între popă și băiat:

– Iac-așa... Să stea copilul popii lângă râu culcat.

Pe la jumătatea nopții, luna s-ascunsese-n nor;

Vântul apleca-nspre apă crengile răchiților.

Deșteptat din somnu-i, popa se ridică-n sus tiptil.

Zvârle de pe țărm în valuri... pe iubitul său copil.

Și crezând că-și îmbrâncise nu copilu-n râu, ci-argatul,

Zice: – Mulțumescu-ți, Doamne, că scăpai de necuratul!

Pune iar la urmă capul jos pe-a țărmului verdeață,

Și-adâncit în vise doarme, până-n zori de dimineață!

Când deschide însă ochii, dup-al zorilor mijit,

Și zărește pe Păcală jos alăturea lungit,

Iar pe-al său fiu nicăirea: Vai! să-nnebunească-i vine:

– Îndrăcitule!... Copilul!... Unde e de lângă mine?

Sluga, se ridic-agale: – De!... pe unde-o fi... știu eu?

Ce?... te-ai supărat, părinte?

Popa sare ca un leu:

– A! răpusu-mi-ai și fiul? Îți plătesc eu astăzi ție.

Ia stăi! Și spre el s-aruncă, să-l sugrume, să-l sfâșie.

Neclintit din loc, Păcală, de mânia lui râdea:

– Hei... îi zise-n lături dându-l, ce te rățoiești așa?

Toți eram aci aseară. Dacă azi băiatul nu-i,

Eu sunt vinovat? Ia seama, supărării frâu să-i pui!

Vezi să nu te-ntorci acasă cu spinarea jupuită!

Aș! acestea-l scot pe popa și mai tare din sărită.

– Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis! Ha, câine, diavol, șarpe veninos!

Ian așteaptă, că ți-oi da eu! Ș-un pietroi luă de jos.

Dar Păcală se repede, strâns cu dreapta mi-l înșfacă,

Iar cu stânga scoate-nscrisul din șerpar: – Părinte, iacă!

Pe această hărțulie s-află scris ce-mi ești dator!

Azi să mă omori voit-ai, și-aș putea să te omor!

Dar eu nu vroi decât ceea ce se spune-aici în scris!

Pregătește-ți deci spinarea! Auzit-ai ce ți-am zis?

Popa-n brațe-așa voinice lănțuit când se văzu,

Din întărâtată fiară, miel îndată se făcu.

– De! gândea, mă are-n mână!... e mai tare, din păcate!

Și-ncepu să se tocmească: – Ian ascultă, măi argate!

Văd că-s vinovat și nu vroi împotrivă-ți a mă pune:

Ești în dreptul tău a-mi face tocmai cum înscrisul spune.

Însă iartă, fie-ți milă, nu mă jupui prea tare.

Căci să rabd așa durere nu voi fi – mă tem – în stare.

Cu cosorul pe spinare mulțumește-te a-mi face

O zgârietură, două, și mă lasă-apoi în pace.

Azi, pe tine-ntâia oară-i doară că m-am supărat!

– Da? să iert? să-mi fie milă? Aș? mi-e frică de păcat!

S-ar putea să calc înscrisul?... Și... la urmă... dumneata

Ai avut vrodată milă, de când ești, de cineva?

De argații d-astă-vară ți-a fost milă – vai de ei –

Când sluțitu-i-ai cu briciul?... Ei erau chiar frații mei!

Auzind acestea popa, ce să zică?... ce să facă?

Anteriul de pe spate și cămașa și-o dezbracă:

– Hai poftim!

Dar lui Păcală inima i s-a-nmuiat:

– Nu-ți fac nici o-nțepătură!... Iacă! zise. Ești iertat!

Ridicându-i sacu-n urmă, îi turnă din el sub nas,

Jos pe pajiște grămadă, cărțile: – Na, bun rămas!

Eu mă duc... Pe cărți, părinte, să citești, când îi voi.

Sacu-l iau cu mine însă, că la drum... mi-o trebui.

Doar atâta-ți iau simbrie! De-azi, te las cu Dumnezeu!

Astfel glăsui flăcăul, și-a plecat în drumul său.

Chiar atunci – de dup-o culme – răsărea și-al zilei domn,

Soarele, scăldând în aur câmpul deșteptat din somn.

***

– Ș-unde-a mers de-aici Păcală?

– Stați, mai ascultați la mine!

Pân-aici... nimica toată; ce-i frumos, de-acuma vine!