Zorile-nroșit-au bolta, și Păcală tot mai suie,

Prin desimea de mesteceni și de brazi, pe-o cărăruie.

Suie gâfâind, cu sacul de tămâie la spinare.

Hoții au rămas departe, contenind a lor strigare.

Dară frații cei doi, unde-s?... Când la fugă mi-o tuliră,

Încărcați de bani și scule, ei pe alt drum nimeriră.

Vor fi izbutit să scape teferi și ei, bieții frați?

Sau vor fi căzut pe mâna hoților întărâtați?

Cine mai putea să știe? Să-i lăsăm și noi acum,

Să-nsoțim de-aici încolo pe Păcală doar la drum.

El tot suie! pân-odată, când de după stânci cărunte

Răsărea făclia zilei, iată-mi-l p-un vârf de munte.

Și de-acolo aruncându-și ochii peste codri-n jos,

Peste văile-nflorite: – Tii!... îngână. Ce frumos!

Tu, care-ai urzit tăria cerului și-acest pământ,

Mare ești!... și-a Tale lucruri, Doamne, minunate sînt!

Apoi ce-i trăsni prin minte? Sacu’ jos pe iarbă-l pune,

Ramuri de copaci, uscate, strânge, două brațe bune:

Și din cremene, cu-oțelul, scăpărând scântei pe iască,

Dă foc vreascurilor. Para începu să pâlpâiască.

Străluceau, creșteau întruna limbile de foc roșatic,

Pân-au prefăcut movila cea de vreascuri în jăratec.

Sacu’ plin atunci, Păcală, de pe pajiște-l luă,

Și din el tămâia toată pe jăratec o turnă.

Sfârăia pe foc tămâia, și un sul albiu de fum

Prinse-a se-nălța-n văzduhuri, pân-la cer făcându-și drum.

Iac-așa! gândea Păcală, mulțumit de-a sa ispravă,

Jertfa mea primește-o, Doamne, cu plăcere-acolo-n slavă!

Iar pe când gândea el astfel, deodată ce să vază?

Cerul porțile-și deschide, plaiu-ntreg se luminează...

Și din slăvi cerești un înger se coboară jos pe plai:

– Bine te-am găsit, Păcală! Sunt trimis aci din rai.

Ziditorul lumii, Tatăl, să vorbească vrea cu tine.

Spre locașu-I de lumină, sus la rai deci, hai cu mine!

Nemișcat în loc Păcală stă o clipă, ca visând,

Apoi... numai ce se simte, de pe plai, spre cer urcând.

Aripi parc-avea la spate! Îndărăt când se uita,

Tot mai mic, mai șters, pământul rămânea napoia sa.

Casele-i păreau mici cuiburi, munții, niște moșoroaie;

Râurile, șerpi molatici ce prin iarbă se-ncovoaie.

Iar de la un timp, nici urmă de pământ! pierise-n hău!

Numai stele și luceferi întâlnește-n drumul său.

Ajunsese-așa de-aproape de tăria cea cu stele,

Că putea culege-n zboru-i câte-ar fi voit, din ele.

Apoi și mai sus, deodată o lumină orbitoare

Îi răsare-n ochi — mai albă ca lumina cea de soare.

Pasămite-acolo-n raze, de lumină-nvăluit,

Se afla locașul Celui care toate le-a zidit.

Cum, pe unde mai trecut-a, n-a văzut... fu peste fire!

Îi luase parcă ochii negrăita strălucire.

Îi părea doar că zărește mândre pajiști, pomi în floare,

Mese-ntinse... pe la mese, lume-n strai de sărbătoare.

Numai straie luminoase, numai fețe mulțumite.

Auzea și-un zvon în treacăt, zvon de glasuri fericite...

Și deodată, numai iată-l... locului oprit din zbor,

Se trezește față-n față cu al lumii Ziditor.

...Dumnezeu, cu barbă albă, ca omătul cel curat,

Odihnea-ntr-un jilț, de cete îngerești înconjurat.

Când în fața Celui veșnic se văzu ajuns Păcală,

I-a-nghețat în piept suflarea... mut rămase de sfială.

Domnu-i înțelese frica. – Vino, bun sosit la rai!

Mai aproape!... n-avea teamă!... Știi de ce mi te chemai?

Jertfa care mi-ai adus-o mi-a făcut nespus de bine.

Pentru fapta-ți bună, spune-mi, ce dar vrei azi de la mine?

Fă-ți p-aicea ochii roată, cere-mi – făr-a te sfii –

Orice-ți place... și-ntr-o clipă ruga ta se va-mplini.

De-ale Tatălui cuvinte părintești îmbărbătat,

Își roti Păcală ochii prin lăcașul minunat.

Ce era pe-acolo... Doamne! Ce de lucruri de minune:

Nu-i condei ca să le scrie, nici grai să le poată spune!

Când deodată, printre-atâtea frumuseți dumnezeiești,

Într-un unghi zărește-un fluier, mic! un fleac! nici să-l privești!

Și grăiește: „O, Stăpâne! Pentru jertfa-mi ne’nsemnată,

De la Tine... sănătate!... n-așteptam vro altă plată.

Dacă totuși vrerea Ta e să-mi aleg un lucru... hai!

Vezi în colț colea un fluier? Doar pe-acela să mi-l dai!

Din mulțimea de scumpeturi, auzind c-atât el cere,

Doar un fluier, ș-alt-nimica, Domnul râse cu plăcere.

– Cum se poate? Tatăl lumii în locașu-i când te cheamă,

Nu găsești să-i ceri, băiete, nici un lucru mai de seamă?

Ia mai stăi și te gândește! Trai îndelungat... voiești?

Vrei soție... credincioasă? Vrei... averi împărătești?

– Urzitorule al lumii! încă de copil doream,

Când flăcău voi fi, un fluier ca acesta eu să am.

Dacă ții să-mi faci plăcere, dă-mi-l, Te milostivește!

Robul Tău smerit nimica alte-celea nu dorește.

Ce putea să mai răspunză la aceste vorbe Tatăl?

Semn făcu să i se-aducă fluierul cerut: – Ei, iată-l,

Dacă nu vrei alte bunuri... fericit să-l stăpânești!

– Mulțumesc! Ferice, Doamne, și Tu-n veci să-mpărățești!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cuvântând așa, Păcală din nălțimi strălucitoare

Spre pământ simți că-ncepe iar domol să se coboare.