Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată

Și se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.

Numai frații n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale.

– Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.

Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăție.

În bănet ei își vârâră mâinile cu lăcomie,

Îndesară prin șerpare cât putut-au îndesa.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!

– Trage ușa după tine! strigă frații-i, când să iasă.

Și s-au dus... p-aici încolo... „Bun rămas, ogradă, casă!“

Dar pe drum când se uitară la Păcală... ce să vadă!

Steteră și se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă.

El scosese ușa casei, din țâțâni, cât e de mare

Și venea cu ea târând-o după sine pe cărare.

– Ce-ai făcut? De glume-ți arde? Nu ești zdravăn, măi creștine?

– Păi... v-ascult! Nu voi mi-ați zis-o: trage ușa după tine?

– Noi? S-o-nchizi ți-am zis, la naiba! N-am zis s-o târăști pe drum!

...Las-o focului și vino! Că se face ziuă-acum!

– Ce?... se oțărî Păcală. Vreți s-o lepăd? Iacă ba!

Las’, că-n cale... cine știe ce-ajutor ne poate da?

Și s-au dus, s-au dus întruna, pe cărări nemaiumblate,

Dânșii cu mâhnirea-n suflet, iară el... cu ușa-n spate.

Tot au mers... întreagă noaptea; ziua toată, până-n seară,

Până când, într-o pădure, mi-i ajunse noaptea iară.

Unde să mai mearg-acuma? Înaintea lor mijea

Un stejar al cărui creștet sus cu norii se-nfrățea.

– Ne ajunge, mi se pare, câtă fuguliț-am tras.

– Să rămânem, zise unul, până mâine-aci de mas.

– Jos, aci? grăi Păcală. Sub stejar? Aș! Cum îți vine?

S-ar putea să dea, la noapte, peste noi... te-nchină cine!

Eu mai bine sus aș crede, în stejar, să ne suim,

Acolo, pe câte-o cracă, mai tihniți o să dormim.

– Bine zici. Și se urcară, cât ai bate din amnar.

Iar Păcală?... nu se urcă numai dânsul în stejar,

Ia cu el și-a casei ușă, ce-n spinare-o adusese.

Luna mi-i privea c-un zâmbet, printre ramurile dese.

Dar abia ajung flăcăii sus, abia se cuibăresc,

Numai ce aud un foșnet... și... deodată... ce zăresc?

Oameni mulți... vro doisprezece! Toți cu saci rotunzi pe spate,

Și la brâu cu lungi cuțite, cu pistoale-ncovoiate.

Din desiș, pe-o cărăruie naintau cu pașii grei,

Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adăpostea pe ei.

Sub stejar se adunară: – Iat-aici-i loc bun de stat,

Să ședem! grăit-a unul. Să-mpărțim ce-am câștigat!

Dând din spate-apoi de-a rândul sacii cu scumpeturi jos,

Așezatu-s-au pe iarbă sub stejarul cel stufos.

Ce erau ei, pasămite, haidamacii ăia, toți?

D-ăi ce se ațin la drumuri: niște ucigași și hoți.

Vor fi strâns de gât, pesemne, vrun bogat, îl jefuiră

Și cu-averea-i, ca s-o-mpartă, sub acel stejar veniră.

Frații din copac, văzându-i: – Am pățit-o! se gândeau.

Cei mari – mai ales – de frică, nici să sufle nu-ndrăzneau.

Dar pe când ei stau, ca lemnul, fără grai și nemișcați,

Numai ce-l aud de-alături pe Păcală: – Valeu!... frați!...

Ușa naibii!... vrea să-mi scape!

– Taci, mă! îi șoptesc cei doi.

ține-o!... nu cumva să cadă! că s-a mântuit cu noi.

Aș! pân’ să-i șoptească „ține-o!“ dura! ușa i-a scăpat.

Și de sus, din cracă-n cracă, până jos a lunecat.

...Auzind ciudatul vuiet: „Doamne!“ hoții-ncremenesc.

„Ce-o fi asta?“... Și deodată, țâșt!... la fugă mi-o tulesc.

Lasă jos acolo toată bogăția ce-au adus.

Când văzur-așa flăcăii, își făcură cruce sus:

– Ei! acum s-o ștergem, iute, până nu vin hoții iar!

Apoi într-o clipă – iată-i jos, pe toți trei, din stejar.

Dar zărind prin iarb-atâtea lucruri scumpe risipite,

Colo, saci cu bani, alături, scule d-aur strălucite:

Se putea cu mâna goală s-o zbughească? Cei mai mari,

Iau și bani, aleg și scule de prin saci de la tâlhari.

Iar Păcală? sta deoparte... la-nceput, doar îi privea,

Ca să ia ceva și dânsul, nici prin minte nu-i trecea.

Când deodat-un sac zărește, plin tot... numai cu tămâie.

– Lucru sfânt! păcat, pe mână tâlhărească să rămâie!

Vino, sacule, tu-ncoace! Și pe-un umăr l-a săltat.

Din grămada de scumpeturi doar atât el a luat!

Haraminii ¹ arși de spaimă, în acest timp, ce făcură?

Tupilați pe ici, pe colo, steteră ei cât stătură,

Pân-odată, cel mai mare: – Ei, drăcie!... cum adică?

Mult o să mai stăm prin tufe? Ne-nfricarăm, de nimică!

– Zău așa! vro doi răspuns-au. Și-adunându-se grămadă,

Spre stejar din nou se-ndreaptă. Când acolo... ce să vadă?

– Ian uitați-vă! Trei oameni! (îndârjit vătaful zice)

Scotocesc prin sacii noștri, parcă nici n-am fi p-aice!

ăștia vor fi fost pesemne adineaori în copac,

De ne puseră pe goană! Ce?... credeați că e vrun drac?

Repede! Pe ei, tovarăși! Hai, să le-arătăm noi lor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cei trei frați, văzându-i însă, ia-o, nene, la picior!

O tuliră prin pădure, cât mai repede putură.

Iar tâlharii? după dânșii! fluierând, strigând din gură.