Seara, cum ajunge-acasă, banii-n palmă-i zăngănește:

– Iată prețul văcușoarei, o lețcaie nu-mi lipsește!

Frații-i, când văzură-n mână-i aurul, se minunară,

Dar de unde, cum și ce fel, deocamdată nu-ntrebară.

Ziua următoare însă, când se lumina de zori,

Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:

– Ian ascultă, frățioare! cum se poate-așa minune?

Un stejar să-ți dea pe vacă bani de aur? Fii bun, spune!

Că de-aseară pân-acuma n-a fost chip să ațipim,

Nici cât ai clipi din gene!... tot la asta ne gândim.

– Să vă spun! le zise dânsul, tolănit pe-o rână stând.

Mi-am ascuns de voi pân-astăzi, eu, vro faptă, sau vrun gând?

Nu voia-ntâi să-mi plătească... dar i-am arătat pe dracul!

Și le povesti, din capăt, întâmplarea cu copacul.

Când aflară ei la urmă ce de bani frumoși mai are,

Strânși în scorbură, stejarul... se cruciră și mai tare.

– Vai!... să dai de-așa comoară, și-n pădure să o lași...

Este cu putință, frate? Cum pustia te-ndurași?

Vino, iute, c-o ridică alții, de mai zăbovim,

Să luăm cu noi comoara și frățește s-o-mpărțim!

– Vreți? grăi Păcală. Haidem! Cei doi, auzind așa,

Tremurau de neastâmpăr; casa nu-i mai încăpea.

Aripi ar fi vrut să aibă! Și, luându-și fiecare

Câte-un sac la subțioară, au plecat îndata mare.

Pe la prânzul cel de-amiază, iată-i în pădurea deasă!

Și-au venit cam pe la cină, încărcați de bani, acasă.

Dar bănetul scump acuma numărat mai trebuia,

Din comoară partea dreaptă, fiecare să și-o ia.

– Cum să facem, împărțeala mai curând s-o isprăvim?

Numărând așa cu banul, nici la ziuă nu sfârșim!

Știi ce, frățioare?... fuga, peste drum la popa du-te,

Cere-i banița. – Prea bine!... Și porni Păcală, iute.

...Popa – om cu suflet negru și de-o lăcomie rară –

Chiar cinase, când aude: cioc, cioc, cioc! în ușă-afară.

– Cine e?

– Sunt eu, Păcală!... Am venit c-o rugăminte!

– Ce vrei?

– Să ne dai oleacă banița, cinstit părinte!

Numai până dimineață!

– Banița?... acum?... Ei drace!

Nu pot să ți-o cat. E noapte. Pleacă și mă lasă-n pace!

– Dar... ne trebuie, tăicuță. Fă-ți cu noi pomană, zău,

Cat-o... și ne-o dă... Pe urmă, las’, că n-o să-ți pară rău!

Auzind acestea, popa banița din tind-o ia:

– Haide, na-ți-o deci, băiete! Ce-o să măsurați cu ea?

– Bani! grăi Păcală, sprinten către casă alergând.

– Bani? Am auzit eu bine? Măi! se miră popa-n gând,

Cum atâția bani? De unde? Asta-i nemaipomenit!

Vro hoție săvârșit-au? Vro comoar-or fi găsit?

Ia să merg să văd cu ochii!... Dac-a spus adevărat,

Drumul nu mi-o fi degeaba!... Și zicând, a și plecat.

***

Frații măsurau în casă galbenii din saci, turnați

Lângă vatră jos... când unul:

– Tii! șoptește. Stați, mă, stați!

Cine-i la fereastră oare? Ochii dacă nu mă-nșală,

E chiar popa! Du-te, fuga, scapă-ne de el, Păcală.

Să te faci că nu știi cine-i, și, c-un băț, cu ce-i găsi,

Trage-i una, ca să-i piară pofta de-a ne mai pândi!

– Iaca plec, grăi Păcală. Și-apucând o scurtătură

Din ungher de după ușă, iese iute-n bătătură.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Intră iară, dup-aceea, în căsuța bătrânească:

– Măsurați nainte!... popa n-are să ne mai pândească!

Măsurând ei tot bănetul și pe-afar-apoi ieșind,

Cel mai mare vede-n curte, într-un lac, ceva mijind.

Și pe mijlociu l-întreabă: – Frate! Ce-i aicea jos?

– Unde?

– Ici în lac, privește! Parc-ar fi... un cap bărbos!

Nu vezi?

– A, ba văd! Ii, Doamne! Om o fi? sau ce drăcie?

Uite și tu, măi Păcală! Iar Păcală: – Ce să fie?

E un țap! se scaldă-n apă! Dânșii tot nu-s dumeriți.

Dar când cată mai de-aproape! – Vai! rămân încremeniți.

Nu ești zdravăn? Cum îți vine să glumești că este-un țap?

Este popa, mort săracul! L-ai lovit cu bâta-n cap?

– Eu? Ba-i arătai doar bâta! Iară el, pierzându-și firea

Și fugind... căzu, pesemne, își găsi aci pieirea.

Frații cei mari înlemniră: – Am pățit-o, frățioare!

Mâini, la ziuă... lume!... zarvă... Unde să-l ascundem oare?

Toată lumea o să creadă cum că noi l-am omorât.

Vezi ce făptuiși, băiete? Vai, în ce foc ne-ai vârât!

– Ho! Destul! grăi Păcală. Ce atâta gălăgie?

Orișicâtă văicăreală, geaba! popa... tot nu-nvie!

Să-l ascundem? Geaba iarăși! Tot se află! De scăpare

Nu-i decât un chip

– Anume?

– S-o tulim, îndata mare!

– Să fugim, zici? Când în aur ne puteam de-acum scălda?

– De, păcate! Ce să facem, dacă s-a brodit așa!