Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,
Du la iarbă pe Joiana, să ți-o duci la adăpat!...
Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!
Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ți-o șteargă?
Trebuia, și zi și noapte, slugă, păzitor să-i fie.
Nu era făcut el însă după d-astea să se ție!
„Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...
Și de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!
Să mă scap!...“
Așa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,
Își luă de funie vaca, și-nspre târg cu ea porni.
***
De acasă,-n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună,
Dar l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună;
Nori de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,
Vântul clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.
„Unde să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea?
Pân’ la târg, e cale încă!“ băietanul se gândea.
Vede un stejar alături... nalt! cu trunchiul scorburos.
„Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos...“
Și, legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,
El își lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.
Stă ce stă culcat, cu mâna căpătâi, și-adoarme dus...
Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus.
Clătinat de vânt stejarul, îndelung a scârțâit.
Lui Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit.
Și: – Aud?... ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând,
Este de vânzare vaca – tu mă-ntrebi – și cum o vând?
Ai ghicit!... E de vânzare!... Să o cumperi, dacă vrei,
Nu-ți cer mult pe ea, stejare.. numai: șaptezeci de lei.
Vântul, care-și domolise puțintel a sa mânie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă și mai cu tărie.
Scââârți! făcu din nou stejarul. Iar Păcală: – Nu vrei, hai?
Șaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?
Dă-mi-i!... na-ți-o și cu-atâta!
Dar copacul, iarăși: Scaaarți!
– Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aștept, zici, până marți?
Bine, nu e lucru mare... Până marți... te-ngăduiesc!
Numai, vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc.
Mă-nțelegi? Să n-avem vorbe! Și-acolo-n pădurea deasă
Sub stejar lăsându-și vaca: „Bun rămas!“ porni spre casă.
Frații-i, cum îl văd că vine: – Unde-i vaca?
– Iac-am dat-o.
– Cui? Cu ce preț?
– În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o.
Patruzeci de lei pe dânsa o să-mi deie, marți, mi-a zis...
– Cum? Ce spui? Ești beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n râs!
– Dacă nu vreți, nu mă credeți! le-a răspuns el liniștit.
– Tii!... cei doi se minunează. E nebun... s-a mântuit!
Om cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă?
P-așteptare – auzi! – să vândă, cui? unui stejar, o vacă!
Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai deunăzi, la-mpărțeală,
Dar acuma cu vânzarea... o pățiși și tu, Păcală!
Și pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se zărea lucind o rază de nespusă mulțumire.
Dânsul... ce să zică? Tace. Apoi marți, în zori de zi,
C-un topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni.
Când ajunse la stejarul unde vaca și-o lăsase:
Funia doar acolo, ruptă... Vaca?... nicăieri. Plecase!
– Ei, stejare, banii, iute!
Ci stejarul, iarăși: Scaaarți!
– Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marți? Tot marți?!
Ira!... știi ce? Hai, mai treacă, până marțea care vine.
Dar de nu te ții de vorbă nici atunci, o pați cu mine!
Marțea următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară,
Scaaarți! făcu din nou stejarul.
– Cum?... nici astăzi?... marți vrei, iară?
A, copacule nemernic!... ia stăi, că te-nvăț eu minte!
Știu că nu mai porți cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.
Și zicând acestea, trage-i!... cu toporul ascuțit,
Arde-l!... până când stejarul... la pământ s-a prăbușit.
Iar atunci, la rădăcină, ochii când și-i ațintește,
Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zărește?
O căldare... Și-n căldare? Ha-ha!... ce de bogăție!
Sfinte Doamne! Numai galbeni! Prețuiau... o-mpărăție.
– O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai,
Ce de bani aveai? și totuși îmi spuneai mereu că n-ai!
Mă făcuși s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!
Îți plăcea să strângi avere înșelând, se vede treaba.
Prinse-apoi, cu mâna plină galbenii a-i vântura:
– Uite-acuma... prețul vacii, am de unde mi-l lua!
Ș-a luat... comoara toată? Aș! luă doar banii săi,
Cât avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei.
Îi vârî-n chimir pe urmă... – Bun rămas! grăi voios
Și plecă, lăsând acolo ceilalți bani grămadă jos.