Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,

Du la iarbă pe Joiana, să ți-o duci la adăpat!...

Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!

Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ți-o șteargă?

Trebuia, și zi și noapte, slugă, păzitor să-i fie.

Nu era făcut el însă după d-astea să se ție!

„Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...

Și de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!

Să mă scap!...“

Așa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,

Își luă de funie vaca, și-nspre târg cu ea porni.

***

De acasă,-n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună,

Dar l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună;

Nori de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,

Vântul clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.

„Unde să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea?

Pân’ la târg, e cale încă!“ băietanul se gândea.

Vede un stejar alături... nalt! cu trunchiul scorburos.

„Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos...“

Și, legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,

El își lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.

Stă ce stă culcat, cu mâna căpătâi, și-adoarme dus...

Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus.

Clătinat de vânt stejarul, îndelung a scârțâit.

Lui Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit.

Și: – Aud?... ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând,

Este de vânzare vaca – tu mă-ntrebi – și cum o vând?

Ai ghicit!... E de vânzare!... Să o cumperi, dacă vrei,

Nu-ți cer mult pe ea, stejare.. numai: șaptezeci de lei.

Vântul, care-și domolise puțintel a sa mânie,

Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă și mai cu tărie.

Scââârți! făcu din nou stejarul. Iar Păcală: – Nu vrei, hai?

Șaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?

Dă-mi-i!... na-ți-o și cu-atâta!

Dar copacul, iarăși: Scaaarți!

– Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aștept, zici, până marți?

Bine, nu e lucru mare... Până marți... te-ngăduiesc!

Numai, vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc.

Mă-nțelegi? Să n-avem vorbe! Și-acolo-n pădurea deasă

Sub stejar lăsându-și vaca: „Bun rămas!“ porni spre casă.

Frații-i, cum îl văd că vine: – Unde-i vaca?

– Iac-am dat-o.

– Cui? Cu ce preț?

– În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o.

Patruzeci de lei pe dânsa o să-mi deie, marți, mi-a zis...

– Cum? Ce spui? Ești beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n râs!

– Dacă nu vreți, nu mă credeți! le-a răspuns el liniștit.

– Tii!... cei doi se minunează. E nebun... s-a mântuit!

Om cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă?

P-așteptare – auzi! – să vândă, cui? unui stejar, o vacă!

Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai deunăzi, la-mpărțeală,

Dar acuma cu vânzarea... o pățiși și tu, Păcală!

Și pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire

Se zărea lucind o rază de nespusă mulțumire.

Dânsul... ce să zică? Tace. Apoi marți, în zori de zi,

C-un topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni.

Când ajunse la stejarul unde vaca și-o lăsase:

Funia doar acolo, ruptă... Vaca?... nicăieri. Plecase!

– Ei, stejare, banii, iute!

Ci stejarul, iarăși: Scaaarți!

– Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marți? Tot marți?!

Ira!... știi ce? Hai, mai treacă, până marțea care vine.

Dar de nu te ții de vorbă nici atunci, o pați cu mine!

Marțea următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară,

Scaaarți! făcu din nou stejarul.

– Cum?... nici astăzi?... marți vrei, iară?

A, copacule nemernic!... ia stăi, că te-nvăț eu minte!

Știu că nu mai porți cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.

Și zicând acestea, trage-i!... cu toporul ascuțit,

Arde-l!... până când stejarul... la pământ s-a prăbușit.

Iar atunci, la rădăcină, ochii când și-i ațintește,

Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală... ce zărește?

O căldare... Și-n căldare? Ha-ha!... ce de bogăție!

Sfinte Doamne! Numai galbeni! Prețuiau... o-mpărăție.

– O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai,

Ce de bani aveai? și totuși îmi spuneai mereu că n-ai!

Mă făcuși s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!

Îți plăcea să strângi avere înșelând, se vede treaba.

Prinse-apoi, cu mâna plină galbenii a-i vântura:

– Uite-acuma... prețul vacii, am de unde mi-l lua!

Ș-a luat... comoara toată? Aș! luă doar banii săi,

Cât avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei.

Îi vârî-n chimir pe urmă... – Bun rămas! grăi voios

Și plecă, lăsând acolo ceilalți bani grămadă jos.