Dete gerul, și Păcală, rupt de drum, de neodihnă,

Într-un sat se așezase, iarna s-o petreacă-n tihnă.

Ci sătenii – hoți cu toții, spre fărădelegi porniți –

C-un așa om printre dânșii, nu puteau dormi tihniți.

Învârteau deci la șuruburi: doar din sat îl vor urni!

Când văzu așa Păcală, știți prin minte ce-i trăsni?

„Mă voi face mort“, își zise. „Asta... are să le placă!

Vreau să-i văd, când mort zăcea-voi, ce vor spune? Ce-au să facă?“

Și ieșind din sat, p-un crivăț – ce prin oase te tăia –

Pe zăpadă-n drum se-ntinse și-a rămas lungit așa.

Când au dat de el sătenii, se-ncruciră: – Tii! s-a dus!

Bine că scăparăm, frate! Slavă Tatălui de sus!

Un sicriu de brad pe urmă grabnic i-au înfiripat.

Și-n sicriu, cam pe-nserate, câțiva oameni l-au culcat.

Unde să-l așeze însă? În biserică-l cărară,

Și acolo, doar cu sfinții, peste noapte mi-l lăsară.

Dar pe când stătea el țeapăn, în sicriu, culcat pe spate,

Și cu mâinile-amândouă peste piept încrucișate,

Ce fel, d-unde până unde, numai iacă și Tândală,

În biserica deschisă: – Vai, prietene Păcală!

Cum te prăpădiși de tânăr! începu să-l căineze

Și-a rămas acolo-n casa Domnului, să-l privegheze.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Liniște-mprejur. Doar sfinții pe icoane zugrăviți

Se părea că priveghează mortul și ei neclintiți.

Pe la miezul nopții însă pași Tândală auzi...

„Cine-i?“ se gândea, și grabnic după ușă se-ndosi.

Ce să vază dup-aceea? În biserică, măi frate.

Doisprezece hoți intrară, toți cu câte-un sac pe spate;

Și din sacii grei turnară jos, lângă sicriu, grămadă

Numai bani lucioși de aur, mulți, de-ar fi umplut o ladă!

Hai să-mpartă-apoi bănetul, între ei, cu bucurie;

Că un mort e lângă dânșii, parcă nici nu vroiau să știe!

Ba, de lângă bani, de-alături, câte unul mai chefliu,

Arunca voios privirea și-nspre mortul din sicriu,

Cuvântându-i: – Ei, Păcală! tu, care-ți râdeai de toți,

Vino de ne păcălește și pe noi azi, dacă poți!

Aș! el fără de suflare, sta cu mâinile pe piept.

Dar deodată ce-i abate? Din sicriu se-nalță drept.

Și cu glas, cât poate, strigă: – Morților! săriți cu toții,

Și veniți! căci în lăcașul Domnului intrat-au hoții!

Iar Tândală din ungherul unde sta ascuns de frică,

Auzind aceste vorbe, hop! și dânsul, se ridică,

Umflă iute-n brațe scânduri, cozi de prapore-nvechite.

Cârji ce se găseau acolo după ușă-ngrămădite;

Și trântindu-le pe toate, zdranga! la pământ din greu,

Strigă cât îl ține gura: – Viu, bre! Sunt pe-aci și eu!

Hoții, săgetați atuncea d-un fior prin piept, lăsară

Acoló și bani, și totul – și-au țâșnit pe ușă-afară!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară cei doi frați de cruce, când la urmă se trezesc

În biserică doar singuri: stau o clipă, se privesc.

Dup-aceea-i umflă râsul pe-amândoi:

– Ce, măi Păcală?

Vasăzică, nu muriseși! Viu erai!?

– Cum vezi, Tândală!

Dar tu? chiar la țanc aicea, cum, de unde mi-ai picat?

– Eu? neavând lețcaie-n pungă, să te caut am plecat,

Cum ne fuse, știi tu, vorba, pentru cele cinci parale,

Să mi le plătești! Când colo, că ești mort aflai în cale.

Alergai grăbit... și lacrămi am vărsat pe-al tău sicriu.

Că-i o glumă de-ale tale, d-unde se putea să știu?

Pân’ nu-ți auzii cuvântul!

Dar pe când ei doi vorbeau

Cam așa năuntru, hoții, pe afară, ce făceau?

Dup-o fuguliță bună, se opriseră deodată;

Se putea să părăsească o comoar-așa bogată?

Hotărâră a se-ntoarce unul înapoi din drum

La biserică... să vadă ce mai e pe-acolo, cum?

Care să se-ntoarcă însă? Fiecare se temea.

În sfârșit s-alege unul... hai! inima-n dinți și-o ia,

Merge-ncet... își vâră capul pe fereastră... Iar Păcală,

Haț!... din cap îi ia căciula și i-o-ntinde lui Tândală:

– Pentru cele cinci parale, na, măi, ține-o! ți-am plătit!

Hoțului atunci, de frică, răsuflarea i-a pierit.

Nu știa, biet, cum să-și scoață capul mai cu repejune.

S-o zbughească!

– Ce-i? zic soții-i.

– Rău, cu groază el le spune.

Ni s-au dus pe copcă banii! Hai, s-o ștergem! Ce mai stați?

În biserică-nviat-au morți atâția, măi fărtați:

Că din tot bănetul nostru – din grămada aia mare –

Câte cinci parale doară le-a venit, de fiecare.

Iară unuia... nimica! Ș-ăilalți morți, bătu-i-ar hula!

Știți cum îi făcură parte? mi-au luat din cap căciula

Și i-au dat-o!

– Valeu! Haidem! c-or veni, trăsni-i-ar Sfântul!

S-o tulim! grăiră hoții. Și-au fugit mâncând pământul.

***

Iar Păcală și Tândală? împărțiră, stând jos ghem,

Galbenii-ntre ei. Pe urmă: – Sănătoși să ne vedem!