Pe Păcală-n vremea asta l-au tot dus departe pași-i.

Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntașii.

Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,

Ne’nsoțit în cale-i decât de stăpâna nopții, luna.

Când, deodată, ce zărește, jos, culcat în drumul său?

E un om! gândea-ntru sine... A, ba uite!... sacul meu!

Sacul cu gogoși! Mireasa, neavând puteri să-l care,

L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.

Bine că-l găsii! E noapte. Ia să fac și eu popas.

Și pe sac lăsându-și capul, ce mai pui de somn a tras!

Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse:

El luă-n spinare sacul și din nou la drum o-ntinse.

Dar abia trecu o vale și-un muncel, când numai iată

Că pe drum, din ceea parte, alt drumeț i se arată:

Tot ca el, c-un sac pe umăr – tot așa de zvelt, de nalt.

Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt.

Și-ntâlnindu-se devale față-n față, stau pe loc,

Sub un ulm cu frunza deasă:

– Bună vremea!

– Bun noroc!

– Ce-ai acolo-n sac, fârtate?

– Niște nuci am de vânzare,

A răspuns, glumind, Păcală. Dar tu-n sacu-acela mare?

– Eu? ehei! grăi străinul. Niște lână! Cât trăiești,

Tot să cauți, frate, lână ca aceasta nu găsești!

– D-apoi nucile din sacu-mi zise iar Păcală-n șagă,

N-ai mâncat tu nuci ca astea de când ești, fârtate dragă!

– Ce spui? întrebă străinul. Vrei să le desfaci mai iute?

Hai atuncea... târgu-i gata! Să schimbăm... pe nevăzute!

– Haidem! Și schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit.

Dar când îi dezleagă, ce văd? Amândoi s-au păcălit.

ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoși se pomenește;

Iar Păcală-n loc de lână, mușchi în sacul său găsește.

Pricepând ei cum și ce fel, se ridică drepți, privesc

țintă unul înspre altul, și-ntr-un hohot izbucnesc.

Dup-aceea: – Măi! se-ntreabă: Cine ești tu?

– Eu? Păcală!

– Cel vestit în toată țara?

– Da! Iar tu?

– Eu sunt Tândală!

– A! Tândală? Tu ești ăla? Te cunosc și eu din nume.

Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume!

În păcălituri ești meșter, cum se vede, tot ca mine.

Ha-ha! știi ce bine-mi pare că m-am întâlnit cu tine?

– D-apoi mie? Vino-ncoace!

Și cu drag la piept s-au strâns.

Și c-o strângere de mână frați de cruce ei s-au prins.

Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele preasfântul.

Și plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar deodată-ntr-o poiană, se opriră amândoi:

– Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i strâmtă pentru noi,

Prea e strâmtă ca să batem împreun-aceeași cale,

Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.

– Ai dreptate, măi Tândală. Du-te... umblă sănătos.

Și-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.

***

Cât or fi umblat ei, nu știu – mai pe șes, mai pe la munte;

Știu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frunte.

Era zi de sărbătoare. Gloată-n drum, și gălăgie.

Chiar atunci ieșise lumea de la sfânta liturghie.

Când ajunse-n dreptul gloatei de femei și de bărbați,

El stătu-n loc: – Bună vremea! Ce mai nou p-aici, fărtați?

– De, drumețe, ce să fie? Uite... oameni-au răspuns

Ne-a ieșit cam slab porumbul. Ploaie n-am avut de-ajuns.

Dară pe la Dumneavoastră?

– E-he-he! La noi în sat?

Când ați ști! grăi Tândală.

– Ce? sătenii-au întrebat.

– Ascultați minunăție!... La o casă... este-un ou...

Cât să spun că e de mare? Mare, nene, cât un bou!

– Cât un bou? Ha-ha! se poate? izbucniră toți deodată.

Asta-i d-alea de prin basme... Fugi, că prea e gogonată!

– Ba e adevăr, cum este că pe cer un mândru soare

Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!

Zise, vrând să-și întărească spusele din nou, Tândală.

Oamenii, ca arși săriră:

– I-auziți-l! Ce-ndrăzneală!

Cum cutezi, în fața noastră, a fruntașilor din sat,

Să trântești minciuni de-acestea, omule nerușinat?

Și sărind pe el cu toții, iute-n lanțuri îl legară,

L-au băgat la gros – și-acolo pân-a doua zi-l lăsară.

Dimineața următoare, vin din nou fruntașii, iată,

Și mi-l scot din închisoare, ca să-i facă judecată.

– Oameni buni! primarul zice, ați văzut cu ce minciună

A umblat să ne prostească ieri acest, „împușcă-n lună!“

Pentru-atâta cutezare, ia gândiți-vă deci bine,

Și să-mi spuneți: ce pedeapsă credeți că i se cuvine?

– La răcoare! strigă unul, șează trei sau patru luni,

Să vedem, o s-aibă poftă să mai toarne la minciuni!

– Aș! un altul zice, „duba“? Nu crez minte să-l învețe!

Ia să-l cumințim mai bine cu vro douăzeci de bețe?

Dar pe când așa cu toții ei stăteau la chibzuială:

Cum? de unde până unde? numai iacă și Păcală,

Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n același sat,

Și-ajungând în dreptul obștei, locului și el a stat.

– Bună ziua! Cum o duceți? Ce mai nou p-aicea, frați?

– De! răspunse unul. Uite! suntem foc de tulburați!

Ieri, aci, cu noi de față, hoțu-acesta, mâini legate,

A mințit că-n sat la dânșii este-un ou... Dar ce ou, frate?

Cât un bou! Mai auzit-ai astfel de minunăție?

Ou pe lume-i cu putință, mare cât un bou să fie?

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Năzdrăvanul de Păcală, la Tândal-atunci privește

Și mustața răsucindu-și: – De! mai știu și eu? grăiește.

Ouă de așa mărime, nici văzut-am pe pământ –

Măcar că destulă lume treierat-am de când sânt –

Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi...

Dar cu ochii mei văzut-am o minune și mai și!

Fraților! În satul nostru, la o casă-n bătătură,

Este-o namilă de rață... știți ce mare? cât o șură!

– Valeu! Ce spui? Cât o șură? oamenii-ntr-un glas grăiesc.

Și privirea spre Tândală, toți pe loc, și-o ațintesc.

– Păi... atunci... îngână unul, ăsta n-a mințit, săracul,

Rațe d-alea pot să facă ouă cât un bou, la dracul!

– He! ba și mai mari! zic alții. Să-l lăsăm, de drum să-și cate!

Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!

– Da, așa-i! răspund cu toții.

Și din lanț îndata mare

Pe Tândală-l sloboziră, mai cerându-i și iertare.

Ba le-a dat și bani chiar obștea, l-amândoi, o sumă bună:

Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună!

Dânșii, ce era să facă, bieții? N-au zis ba... Primiră.

Când a fost să plece însă, râsu-abia și-l stăpâniră!

Și s-au dus să-mpartă banii, sub un tei... Dar lui Tândală

Îi veni cu cinci parale mai puțin ca lui Păcală.

Iar pe vremurile-acelea, cinci parale... bani erau,

Nu ca astăzi! Cum s-o dreagă? Mărunțiș defel n-aveau.

– Știi ce? glăsui Păcală. Astăzi n-ai, cred, nici un zor.

La nevoie să mă cauți! Cinci parale-ți sunt dator

ți le-oi da. Rămâi cu bine!

– Bun!... Și iar s-au despărțit:

Unul spre apus plecat-a, celălalt spre răsărit.