Scumpă este tinerețea, dulce-i viața de flăcău,

Ca o pasăre prin crânguri, să trăiești de capul tău;

Nimeni grija să ți-o poarte, nici tu grija nimănui:

Noaptea unde te apucă, mâna căpătâi să-ți pui

Și să dormi, pân’ te deșteaptă soarele de dimineață.

Dup-un timp, te saturi însă și de-acest fel de viață.

Și din zi în zi – p-al vieții plai cu flori ce râd la soare –

Simți că tot mai greu ți-e drumul, făr-o soață iubitoare.

Ce să-i faci? Așa-i – pesemne – scris în pravila cerească.

Nu-i făcut pe lume omul singur traiul să-și trăiască!

Astfel ajunsese-n urmă și Păcală! Nicăirea

Îi părea că nu mai poate să-și găsească mulțumirea.

O ducea și zi și noapte, sărăcuțu,-ntr-un oftat,

Îi venise, pasămite, și lui vremea de-nsurat;

Să te-nsori? Din gură lesne-i vorba asta de grăit;

Lucrul însă, Doamne, greu e de adus la bun sfârșit!

Dac-ai ști, – când vii ca mire de l-altar spre vatra ta,

Că-n locașu-ți, cu mireasa, fericirea va intra,

Ce-ai mai zice? Dar se poate amăgiri să ai, cam mari,

Să-ți aduci pe dracu-n casă, cu ospăț, cu lăutari;

Și să nu-l poți da pe ușă, nici cu arhierei, afară.

Cum să faci, ca mai la urmă rău să n-ai de ce să-ți pară?

Ești sărac și iei săracă? Amărât îți este traiul;

Grijile se țin de capu-ți, cum de oi se ține scaiul.

Iei bogată? Intri slugă. Foc ți-e prânzul, foc ți-e cina.

În locașul tău cânta-va nu cocoșul, ci găina.

Iei urâtă? ți-e urâtă! Ia frumoasă, ca să-ți placă!

Dar atunci... plăcere oare numai ție o să-ți facă?

Le știa el astea toate! Însă: – Ce-o da Dumnezeu!

„Rău cu rău“, gândea-ntru sine, „dar mai rău e făr’ de rău“.

Și colo, prin cârneleagă, și-a văzut cu ochii visul;

Își avea-ntr-un sat: soția, casa lui, cu tot dichisul.

***

Două-trei luni... vorba ceea: „Sita nouă-n cui se ține“.

Cu tovarășa-i, Păcală, a trăit... nespus de bine!

Dar mai este-o zicătoare: Boii se cunosc la jug...

Pe român, ce poate, nu-l știi, pân’ cu el nu intri-n plug.

Tot așa, biet, și Păcală, numai după luni vro șase

Pricepu deplin, viața cam cu cine și-o legase.

Soața lui era, se zice, întru toate potrivită,

Nici prea-prea, nici foarte-foarte; nici frumoasă, nici urâtă;

Nici bogată, nici săracă prea afară din măsură;

Un cusur avea ea, numai: că era... cam rea de gură,

Când se nimerea să-și iasă din sărită mai ales....

Iar aceasta, din păcate, se-ntâmpla... așa de des!

Zi cu zi, din clipă-n clipă! Căci nimică nu-i plăcea

Să se facă-n casă altfel, decât cum o zice ea.

Vorba ce-a grăit o dată sfântă trebuia să fie,

De i-ar fi ieșit din gură cea mai boacănă prostie!

Și era de-ajuns, din vorbă, el c-un pas măcar să-i iasă

Ca, de gura ei, să n-aibă toată ziua pace-n casă.

Începea din zori, drăguța, strigătele-i și ocara,

Și sfârșea cu cicălitul, când pica de somn doar, seara.

La-nceput, zâmbea Păcală: „Las’! cu timpul, s-o-mblânzi“.

Aș! ea se făcea – zmeoaică – mai cu draci din zi în zi.

„Hm! așa voiești s-o ducem veșnic, scumpa mea soție?

Liniște-n căsuța noastră niciodată n-o să fie?“

(Astfel dânsul într-o noapte se gândea, cu ochii-n grindă,

Neviind, ca-n vremuri bune, somnul, genele să-i prindă;

Căci odoru-i de nevastă pân-atunci îl cicălise,

Pentru... o nimica toată, ce prin minte îi trăsnise.)

Poale lungi și minte scurtă! vrei, în loc să-ți fiu bărbat,

Să-mi fii tu stăpână mie? Să mă porți ca p-un argat?

Bine! fii pe pace dară! Pân-acuma n-am fost bun.

Ai să vezi de-aci nainte cum știu eu să mă supun!“

Și abia-nspre ziuă, bietul, ațipi cu vai, cu chiu.

Dar în faptul dimineții: – Hei! nu vezi că e târziu?

Mișcă-te! i-ncepu deodată, iarăși, soața-i arțăgoasă.

El căscă la dânsa ochii:

– Ce-i, puicuță drăgălașă?

– Prostule! mă iei la vale? Ah, că nu te ia vrun drac!

Vreau să cos azi. Pleacă iute, cumpără-mi din târg un ac!

Dar, ia seama, pân-acasă... calea-i lungă... Pune-l bine!

Nu cumva să-l pierzi!

– Aș!... dragă... N-avea grijă... las’ pe mine!

Și plecă la târg Păcală... Când se-ntoarse, pe-nserate:

– Ei! grăitu-i-a femeia... Acul!... unde e, bărbate?

– De, nevastă, ca să nu-l pierd, – unde ciorile să-l țin? –

De la târg, pe drum încoace, mai venea și-un car cu fân,

Îl pusei în car! Și-acuma, la sosire-am răscolit

Fânul fir cu fir... Degeaba! acul nu l-am mai găsit!

Auzind aceste vorbe, foc ea se făcu și pară.

– Vai! se repezi cu gura, trântorule! pierde-vară!

Nici măcar de-atâta lucru nu fuși harnic să-ngrijești?

Cum? în fân se pune acul?

– D-apoi unde?

– Tont ce ești!

Trebuia-n cămașe, uite, icea să-l înfigi, la piept.

Dare-ar naiba să dea-n tine!... să te facă mai deștept.

– În cămașe? Bine, dragă, las’ c-așa fac altă dată!

Iart-acuma!

Aș! femeia, toată seara stă-mbufnată!

Iar în ziua următoare: – Hai! restită-i zice iară,

Este vremea plugăriei. Nu vezi toți din sat cum ară?

Numai boulenii noștri, rumegă nepuși la jug.

Plugul ni-e stricat. Mergi iute, ia din târg un fier de plug!

Dar să nu-l pierzi și pe-acela, ca și acul ieri, creștine,

C-apoi... nu știu ce se-ntâmplă!

– Aș! Se poate? Vai de mine!

Și plecă din nou Păcală. Iară când s-a-ntors acasă:

– Ei, venit-ai? Unde-i fierul? Pune-l ici, să-l văd, pe masă.

– De, nevastă, nu-i nici fierul! Să-l înfig la piept am vrut,

Cum mi-ai zis... Pân’ ce cămașa-mi, uite-o! zdreanță s-a făcut.

Crezi c-a stat înfipt o clipă? Aș, cădea mereu la vale!

Ce era să-i fac la urmă? Îl lăsai acolo-n cale,

Și venii cu mâna goală.

– Vai, trăsni-te-ar! Ești în firi?

I-auzi! în cămașă? fierul?!

– Da, femeie! ce te miri?

Să-l înfig aci-n cămașă, nu mi-ai zis chiar tu? La dracul!

Ai uitat de ieri pân-astăzi?

– Acul, trântorule! acul!

Iară fierul, la spinare, trebuia să-l fi adus,

Dac-aveai un pic de minte. Adormi-te-ar ăl de sus!

– La spinare? Bine, puico, mâine-așa voi face... lasă!

Și a doua zi, Păcală, c-un ogar veni acasă.

În spinare-l adusese. I-atârna pe spate, mort.

– Na! abia mă țiu. Puterea mi s-a dus, de când îl port.

– A! femeia, când îl vede, iar pe el cu gura sare.

Ce-ai făcut? Înnebunit-ai?

Iar Păcală: – La spinare!

La spinare, nevestico, l-am luat, precum mi-ai spus.

Și povața ta-nțeleaptă, uite-n ce hal m-a adus,

Doar o rană mi-e spinarea! Dacă nu-l strângeam de gât,

Ca să-și dea pe loc suflarea, pace! m-ar fi omorât.

Dânsa tremura de ciudă: – Aolio! ce nătărău!

Piei din ochii mei, române! când te văd îmi vine rău.

Îmi păreai mai treaz la minte, pân-acum, și mai cu rost...

Dar de la o vreme... nu știu! văd că dai în gropi, de prost!

Cum se poate-n lumea asta om cu cap așa năuc?

Of! mai bine... ia-mă, Doamne, decât tot așa s-o duc!

– Nu pricep, grăi Păcală, pentru ce te-ai supărat,

Când eu am făcut, nevastă, chiar cum tu m-ai învățat.

– Eu te-am învățat vrodată, eu, asemenea prostii?

Ah! te-ai îmbătat, pesemne, ce vorbești, tu nici nu știi!

Fierul, zis-am, la spinare să-l aduci, bre, nu-nțelegi?

Iar ogarul, cu o sfoară trebuia de gât să-l legi;

Într-o mână, de mâncare – pâine, sau vrun os – să iei,

Și să-l chemi frumos, grăindu-i: cuțu, cuțu, na, Grivei!

– Tii!... așa e! Vezi, păcate? asta nu mi-a dat prin minte.

Bine că-mi spuseși, femeie, las’ c-așa fac d-azi nainte!

– Zău, să-ți bagi în cap, bărbate, mințile, de-acu, mai bine.

Că de nu... te dau la naiba! mult, eu n-o mai duc cu tine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ziua următoare însă, iată, intră o vecină

La nevasta lui Păcală, și-i grăiește: – Soro, vină!

Vină până-n drum la poartă, repede, să-ți vezi bărbatul.

Cum de-a lui prostie râde, de se prăpădește, satul!

Ea la poart-atunci se duse tot fugind – și ce să vadă?

Îi venea de supărare, de rușine-n drum să cadă!

Soțul ei târa de sfoară după sine, către casă,

De la târg, o jumătate de purcel ce cumpărase.

Și-aruncându-i bucățele dintr-o pâine: – Vino, hei,

Îi zicea mereu din gură, cuțu, cuțu, na, Grivei!

– Vai! nevasta iar, cu gura, de la poartă l-a luat.

Dar aceasta ce mai este?

– Ce? nu vezi? Te-am ascultat!

L-am legat c-o sfoară... uite-l!

– Ei! acum... s-a hotărât!

Piei din ochii mei! De tine, sunt sătulă până-n gât.

Nici să nu mai intri-n casă! Să te duci, unde și-a dus

Mutul iapa! Surdul roata! Auzit-ai ce ți-am spus?

Înțeles-ai? Om cu mintea zăpăcită și neroadă!

Iar Păcală: – Vezi, nevastă? D-aia n-are ursul coadă!

Tu mă-nveți prostii, și tot tu, când le fac, mă dojenești?

Cum mi-ai zis făcui, întocmai! Pentru ce dar mă gonești?

– Piei, zănaticule! N-auzi? Să te văd în fața mea,

Când o face plopul pere, sau... când ceafa mi-oi vedea!

Pâine, sare, pe un taler, de-azi nainte eu cu tine

Să mănânc... ferit-a Sfântul! Moartă să mă vezi mai bine!

– Vasăzic-așa ți-e vorba, soțioara mea cea bună?

Zile fericite nu vrei să mai ducem împreună?

Bine, dragă! Niciodată n-am călcat cuvântul tău!

Iacă, te ascult și-acuma: plec! Rămâi cu Dumnezeu!

Sufletul deși mă doare.

– Drum bun! Du-te și te-neacă,

Unde-i gârla mai adâncă! – de durere ca să-ți treacă.

Fă ce ți-o plăcea, bărbate, numai șterge-o și mă lasă,

C-un neghiob ca tine nu vreau să mai țiu de astăzi casă!

Și intrând femeia-n tindă, îi trântește ușa-n nas.

El? atâta așteptase! A plecat cu grabnic pas.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Iată-mă scăpat!... De-acuma, certe-se cu cine-i place!

Ea trăgea tot cea!... eu, hăisa! Nu ne potriveam și pace!