După ce-a lăsat pe popa lângă râu, precum v-am spus,

Hai! cu sacu gol pe-o mână – tot a mers pe râu în sus,

Pân-ajunse-ntr-o pădure mândră, de stejari frunzoși.

Iară pe un deal acolo: plini stejarii... de gogoși!

– A! gândi Păcală-n sine, ia stăi! tot n-am ce să fac.

Și-a cules gogoși de tufă, câte-i încăpură-n sac.

Merse-apoi nainte iarăși... Dar deodată... se opri.

Huiet auzea din față... chiote!... Și... ce zări?

Șir de cară, cu velințe și cu brazi împodobite,

Trase tot de câte patru boi cu coarne poleite.

Oameni și femei prin cară, fete, la urechi cu flori,

Lăutari cântând din cobză și din nai, și din viori.

Ba pe drum pe lângă cară mai veneau flăcăi la rând,

Pe fugari zglobii călare, focuri din pistoale dând.

Cum vedeți, era o nuntă. Mirele-și ducea acasă

Dintr-un sat vecin într-altul pe iubita lui mireasă.

Și nuntașii – ca nuntașii! – iubitori de vorbă multă.

Cum zăriră pe Păcală, îi strigară: – Hei! i-ascultă!

Ce ai tu în sacu-acela?

De! glumi el, niște... ouă!

– Bre! de unde-atâtea, frate? Nu poți să ne spui și nouă?

– Cum de nu? Pe coastă, colo, sunt mulțime de copaci

Plini cu ouă d-alde-acestea... să umpleți... un car de saci!

– Zău? Și mire, cuscri, oaspeți, – hai și ei la deal, săracii,

Cât clipești, – să strângă ouă din copaci, să-și umple sacii!

Rămăsese-n drum mireasa, numai singură-ntr-un car.

Cât era de frumușică, Doamne! Dar plângea cu-amar.

– Mândro! îi grăi Păcală, înspre ea pășind agale,

Pentru ce, atât de-amarnic, plângi... în ziua nunții tale?

Ea-ncepu mai tare-a plânge. El... din cap a clătinat:

– Nu ți-o fi pe plac, se vede, omul care te-a luat!

Mă miram și eu, văzându-l, ce-ai avut de te-ai unit

Tii, copilă-așa frumoasă, c-un bărbat așa pocit?

– Hei! grăi cu lacrămi fata. M-am unit, așa crezi, eu?

Mă siliră mama, tata! Nu l-au vrut pe-alesul meu!

Auzind așa Păcală: – Știi ce, dragă fetișcană?

Decât să jelești, mai bine: dracului să-l dai pomană!

Spune-mi! vrei să scapi de dânsul?

– Mai mă-ntrebi dacă voiesc?

Păi... de azi de până-n ziuă, tot la asta mă gândesc:

Cum să scap? Ar fi vreo cale?

– Lucru-ți pare-așa de greu?

Fii pe pace, drăgulițo, că te scap îndată eu.

Dă-te jos și hai cu mine în desiș, colea, devale;

Tu să-mbraci a mele haine, eu să-mbrac pe ale tale.

Ia și sacul meu pe-un umăr, și te du p-aci-ncolea.

Ce voi face mai departe eu, aceasta-i treaba mea!

– Bun! Și-ntr-un desiș intrară. Fata-n haine de bărbat

Și cu sacul lui Păcală pe un umăr, a plecat.

Iute-n urmă, și Păcală, hainele miresi-mbracă,

Și în locul ei s-așează. Fața dânsu-n jos și-o pleacă,

Și-o-nvelește c-o năframă: ca nuntașii duși să creadă,

Înapoi când s-or întoarce, că-i mireasa-n car pe ladă.

***

Iată-i, prăpădiți, nuntașii, de zadarnice-alergări,

Vin, sărmanii, încărcându-l pe Păcală cu ocări:

– Mincinosul!... Potlogarul!... Unde-i?... Ia-l de unde nu-i!

Bine, frate, zău, c-o șterse de pe-aci!... norocul lui!

C-ar vedea acum pe dracul!... D-alde-acestea îndrugând,

Pe la locul lor prin cară așezatu-s-au la rând.

Apoi: „Cea, bou! Hăis, plăvane!“ nunta iar la drum pornește.

Mirele vedea, nu-i vorbă, că mireasa-n jos privește,

Și că-și ține-ascunsă fața, sub năframă, tot mereu.

Însă... ce-are-a face? „Las-o“, el și-a zis în gândul său.

Plânge, ca orice mireasă... Are să se potolească!

D-unde să-i fi dat prin minte, rău, ceva, să bănuiască?

Tot așa acasă-n urmă, când se veseleau toți, bând,

Că-i vrun șiretlic la mijloc, cui i-ar fi trecut prin gând?

Se mirau d-un lucru numai, unii: cum – cu tot amarul –

Cară-atât de des mireasa, vin, la gură, cu paharul?

. . . . . . . . . . . . . . . . .

După cină, când nuntașii pe acasă toți plecară,

Ginerele și mireasa în odaia lor intrară,

Iar mireasa, ia de mână pe-al ei mire – tămâiat,

Ochii tot în jos ea-i ține: – Știi ce, dragul meu bărbat ?

O viață nouă-ncepe d-azi încolo pentru mine,

Și cu Dumnezeu tot lucrul să se-nceapă este bine...

Fii bun, lasă-mă o clipă, singură, netulburată,

Să mă-nchin pe prisp-afară celui ce la toți ni-e tată!

El, știind că fata-n silă îl luase, nu de voie,

Și temându-se că fuge: – Aș! îi zise. Ce nevoie?

Altădată n-ai tu vreme să te-nchini, oricât poftești?

– Vezi? oftă atunci mireasa, amărâtă. Vezi cum ești?

țiu și eu l-atâta lucru... Doar atâta te rugai!

Și să nu mă lași? Of! Doamne! Pentru ce mă măritai?

...Nu cred însă... nu se poate... să-mi nesocotești rugarea!

Vrei tu între noi să intre, chiar de-acuma, supărarea?

Lasă-mă... că nu fug, frate! Nici nu stau cât lumea doară!

Uite, leagă-mă de glezne, dacă vrei, cu-această sfoară,

Ca să n-ai gând rău. Și ruga de-i vedea că prea mult ține,

Scutură de sfoar-o dată. Într-o clipă-s lângă tine!

Auzind așa bărbatul, – hai! o leagă d-un picior.

– Du-te! dar să nu stai prea mult, soro, să te-ntorci cu zor!

Te aștept!

Păcală pleacă. Iar în tindă, se oprește.

De la glezne-și taie sfoara. Într-o ladă scotocește,

Scoate de la fund veșminte bărbătești... pe-a sa măsură,

Și-mbrăcându-le-ntr-un suflet, dă din tindă-n bătătură.

Vede-un țap dormind pe prispă. Haț! de coarne sfoara-i leagă

Sare pe din dos pârleazul, apoi... tunde-o, nene dragă!

Nevăzut pe loc se face.

Câinii, deșteptați, lătrară.

Mirele-auzi un zgomot și lătrat de câini pe-afară,

Dar credea că la mireasă hămăiesc... și mai stătu.

– De! gândea la urmă-n sine. S-a-nchinat destul acu!

Și smuci de sfoar-o dată. Aș, nimic!

– Bre! Tot se roagă?

Ce atâta rugăciune? Nu cumva-i lipsește-o doagă?

Mâine, frate, dimineață... să se-nchine, vreme n-are?

Apoi iar smuci de sfoară, cu putere și mai mare.

O chemă-n aceeași vreme și din gură pe mireasă:

– Hei! la naiba, fă! Mario! n-ai să vii odată-n casă?

Dar cu cât mai tare dânsul de frânghie scutura,

Cu atât mai mult mireasa înapoi parcă se da.

Da’ nerăbdătorul mire auzi și-un zbierăt, care

Semăna a behăire, nu a glas de fată mare.

Speriat atunci, românul se repede afară-ntins.

Of, și cum s-arăt prin vorbe ciuda care l-a cuprins:

Când, în loc să dea cu ochii de-al miresei chip frumos,

El se pomenește-n față-i – cu urâtul țap bărbos?!