Stănculeasa, mulțumită c-a scăpat cu-atâta doară,

Sare-n sus, își face cruce, și spre sat din nou coboară.

Dar sosind colo la gârlă, unde crește des tufarul,

În desiș pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.

Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.

Iată-i unul lângă altul. Oare ce și-or fi spuind?

El i-a spus cum sta, l-amiază, așteptând-o ars de dor,

Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.

Dânsa... cum s-a dus cu prânzul drept la soțu-i, făr’ să vrea,

Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap și ei să-i dea!

Apoi zise: – Of, și-acestea, toate-argatul le-a urzit!

Cât mai calcă iarbă verde el și soțu-mi... s-a sfârșit

D-astea noi mereu păți-vom! Viața o să ne-o urâm!

Deci ascultă-mă, cumetre, știi ce? hai să-i omorâm!

– De! răspunse el. Așa e! Alt chip nu e de acum

Ca să mai trăim în tihnă!... Hai să-i omorâm! Dar... cum?

– Cum? prea lesne!... Du-te mâine, ia din târg otravă tare.

Adă-mi-o. Apoi, la cină, eu le-oi pune-o-ntr-o mâncare.

Și e gata socoteala! Au s-adoarmă pe vecie!

– Ei, și-n urmă? dimineață? bănuială n-o să fie?

– Bănuială? Aș! „Aseară de la câmp, sosind trudiți,

S-au culcat... și-n zori de ziuă, i-am găsit înțepeniți.“

Las’ că mă pricep eu doară! Haide... fii om de ispravă!

– Bun! ne-am înțeles, cumătră. Mâine vei avea otravă!

Dar pe când vorbeau cam astfel dânșii, colo, pe furiș,

Ce să vezi? Păcal-al naibii, i-auzi, din tufăriș.

(Chiar venise-atunci, cu boii, jos la râu, la adăpat)

Și lui Stancu, seara-acasă, el îi spuse ce-a aflat.

Stancu nu vroia să creadă! – Soața mea? otrăvitoare?!

Fugi de-acolo, măi creștine! Este cu putință oare?

– Mai mă-ntrebi de-i cu putință, bade Stancu? și te miri?

Ha-ha-ha! Păi, naiba doară... nu zidește mănăstiri!

Ce nu poate o femeie, draci în cap când i-au intrat?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Omului la cap îndată sângele i s-a urcat:

– Ah! șerpoaica! stăi atuncea, s-o omor mai bine eu!

– Ba te-astâmpără, stăpâne, c-o să-ți pară-n urmă rău.

Decât s-o omori, mai bine s-o abați din calea rea!

Ce zici? vrei să-i scoatem dracii?

– Hei, ba bine că n-aș vrea!

Cum să-i scoatem, măi creștine?

– Las’ că știu eu meșteșugul!

Mâine, ziulica-ntreagă să lăsăm să șează plugul.

Dimineață, eu m-oi duce – îmbrăcat ca negustor –

Până la oraș. De-otrăvuri mă voi face vânzător.

Și otravă-n târg, morarul, de la mine cumpăra-va.

Puie-ne-n mâncări pe urmă, ea, la cină, toat-otrava:

Nu ne va durea nici capul! Iară după ce-am cinat

Am să-ți spun eu ce să facem. Pân-atuncea, fii bărbat!

Fă-te că nimica nu știi; focu’ nu ți-l arăta!

Îmi făgăduiești, pe cinste, c-o să faci întocmai...

– Da!

***

Dimineața, pe când alții își vedeau de munca lor,

Așternut la drum morarul înspre târg pășea cu zor.

Și cum intră-n târg, deodată, hop, în fața lui răsare

Un jidan, cu felurite mărunțișuri de vânzare.

– Mai încet, striga jidanul, de te asurzea strigând

Nu dați, oameni buni, năvală... că la toți am să vă vând!

– Am năframe și panglici,

Pentru fete tinerele.

Pentru babe am aici

Ne’ntrecute rumenele...

Ia priviți, și curse bune,

Precum nu se mai găsesc;

Și otrăvuri de minune

Pentru neamul șoricesc!

Orice lucru, cât mă ține, nu-i mai scump, cu nici un ban!

Auzind așa morarul, ia deoparte pe jidan:

– Ian ascultă! dar otravă, știi... ceva mai tăricică...

N-ai cumva?

– Ba cum nu? Uite, asta ici, o vezi, bădică?

Și pe dumneata te-omoară dacă vrei... și dobitoace

Chiar mai mari. Îți cer, pe toată, doar un leu.

– Bun! ad-o-ncoace!

Iacă leul! Și cu-acestea îndărăt moraru-apucă,

Înspre satul său, otrava Stănculesei să i-o ducă.

***

Stănculeasa, către seară: „Doamne-ajută“-n gând își zise,

Și găti o ciorbă, frate! cum de mult nu mai gătise!

Puse-apoi otravă-ntr-însa. Și când soarele-a-sfințit,

Pe bărbat și slugă-n casă la mâncare i-a poftit.

Ei la masă, față-n față, fără grijă s-așezară;

Și-au cărat vârtos din ciorbă, până când se săturară.

Dar Păcal-odată-ncepe: Vai, stăpâne! nu mi-e bine.

M-arde nu știu ce-năuntru!

Stancu: – Valeu, și pe mine!

Ce-o fi asta, măi femeie?

– Fleacuri! ce vroiți să fie?

Stănculeasa le răspunse. Ați mâncat cu lăcomie.

Și v-au apucat cârceii! Are să vă treacă-ndată.

Iar în sine: „Las’ că-i bine!“ ea și-a zis înviorată.

– Valeu, geme iar Păcală, din tot pieptul. Ajutor!

Stancu, și mai cu durere: – Aoleu... săriți, că mor!

Și-n picioare, de la masă, ridicându-se greoi,

Mi se-mpiedică... și... iată-i, la pământ pe amândoi.

Scot un țipăt-două încă, jos sub masă răsturnați,

Și ca lemnul dup-aceea, muți rămân și nemișcați.

Stănculeasa, cum îi vede, lângă ei încet pășește;

Îi ascultă, de mai suflă... mi-i întoarce, mi-i sucește.

Se ridică dreaptă-n urmă: – Nu mai suflă! am scăpat.

Și-i lovește cu piciorul: – Na-vă! bine c-ați crăpat!

Iese-apoi pe ușă-afară.

Se-nnoptase... Doar văpaia

Câtorva tăciuni din vatră lumina puțin odaia.

– Bade Stancule!... (Păcală glăsui, când a văzut

C-au rămas doar ei în casă) Ce zici, spune? ți-a plăcut?

Dar să vezi de-acuma-ncolo! Stăi, să nu te miști cumva!

– Doamne, Doamne, dă-mi putere! bietul Stancu se ruga.

N-au sfârșit ei bine vorba, ușa se deschise iar,

Și intrară: Stănculeasa, însoțită de morar.

Stancu... ar fi vrut să-i taie în bucăți, când i-a zărit.

Dar pe inimă călcându-și, nici din gene n-a clipit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Iată-i! începu femeia. Poți să tragi de-acum cu tunul

La urechea lor, cumetre, nu se va mișca nici unul!

Cearcă-i, dacă vrei!

Morarul s-a plecat, i-a zgâlțâit...

– Da, cumătră... pace bună! Zău, pe veci au adormit!

– Șezi la noi deci, fără teamă! zise ea. Și strânse-n fugă

Tot ce-a fost rămas pe masă de la soț și de la slugă.

A adus apoi bucate, altele, de lângă foc,

Și rachiu, și vin din ladă, două sticle mari: – Noroc!

Lumea e de-acum a noastră! Hai, să ospătăm, iubite!

Astea nu sunt cu otravă; pentru tine sunt gătite.

– Să-mi trăiești, cumătră! Bine c-am scăpat de-amărăciune,

Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!

Și la masa-mbelșugată amândoi se așezară,

Fără teamă de nimica... Și băură și mâncară.

Și mâncară și băură, până s-au cam cherchilit.

Iar cumătru-atunci se scoală: – Ah! cât sunt de fericit!

Dar aci-i cam întuneric, mândro, nu-ți văd fața plină!

Vino, vino, de la masă mai spre vatră, la lumină!

– Bine, puișor de aur! Haidem, haidem, unde-ți place.

Unde nu m-aș duce oare, pentru tine? Ce n-aș face?

Iată-mi-i pe colțul vetrii – el ținând-o de mijloc,

Ea de după cap ținându-l! Cântă, chiuiesc, de foc:

– Bărbățele – ieri turbat,

Doar că nu ne-ai sfâșiat!

Iar acum?... ce liniștit

Stai sub masă jos lungit!

– Ce-ai pățit?

Dragă bărbățel, poftim,

Nu vezi cum ne drăgostim?

Cu toporul cum nu sai,

În bucăți azi să ne tai?

– Vino, hai!

Hei, bărbate voinicos,

Ai sări tu bucuros!

Ne-ai tăia tu, măi creștine,

Ci, ți-am așternut noi bine,

– Vai de tine!

Și-acum, i-ha!... ce ne pasă?

Noi suntem stăpâni în casă.

D-azi, mereu tu vei dormi,

Noi mereu ne vom iubi...

– I-ha! Iii!

Dar pe când așa ei, colo, chiuiau mai cu-nfocare,

Numai ce să vezi? Păcală, d-unde sta lungit, răsare.

Strigă: – Sai, stăpâne! n-auzi, cum îți urlă lupii-n vatră?

Ea și el atunci rămas-au muți, ca niște stâlpi de piatră.

Iară Stancu-i la cumătru, numai dintr-o săritură.

Ș-unde începe, frățioare, a-l croi c-o scurtătură!

– Valeu! ce faci, bade Stancu? Stăi! morarul se ruga

Stăi! să nu mai dai! Ajunge!

– Ba mai na, cumetre, na!

Te mai ții după nevastă? Mi-o mai scoți din minți? Și dă-i!

De-a scăpat abia sărmanul, cu spinarea vânătăi.

Și i-a prins bătaia bine! Câte zile-a mai trăit,

De cumătră-sa, de-atuncea, dor lui nu i-a mai venit,

D-apoi dânsa, păruială ce-a mâncat... Hristoase Sfinte!

Cred că și pe ceea lume are să-și aducă-aminte.

Dar îi fu și ei spre bine, căci pe urmă i-a trecut

Pofta de drăcii, și soață cumsecade s-a făcut.

Iar Păcală, dup-acestea, zise gazdei: – Ei, de-acum

Știi ce? să rămâi cu bine. Eu te las... o iau la drum.

Stancu s-a uitat la dânsul: – Cum? îți arde de glumit?

– Nici o glumă, bade Stancu. Vremea azi mi s-a-mplinit.

– Vai de mine!... cum se poate de-mplinit să pomenești,

Când abia-nceput-ai anul?

– Aș, te-nșeli! nu-ți amintești?

Ce ți-am spus eu la tocmeală? Nu cu anul mă-nvoiesc:

Până ți-or urla în vatră lupii, am să te slujesc!

– He... norocul să te bată! Stancu, dumerit, grăi.

Rău îmi pare! Dar cu sila nu voiesc a te opri.

Și luând arginți, o mână: – Iacătă-ți simbria, ține!

El vârî-n șerpar arginții. Apoi: – S-auzim de bine!