Dimineața următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-așternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoșelul cel mai gras,

Și făcu niște friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu niște plăcinte... buzele să-ți lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute, și vin vechi într-un ulcior

Și porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Când ajunse-n dreptul crucii, stete-un pic și s-a uitat

Peste câmp la deal, să vază: încotro-i vrun bou bălțat?

Dar Păcală, de departe, de pe coastă, o zărește;

Și ghicind pe cine cată: – Ho! plăvanilor, grăiește.

Badea Stancu nu-nțelege: – Pentru ce-i oprești, române?

– Ian te uită la Joianu, vezi, umflat ce e, stăpâne?

Cu trifoi azi, de pe luncă, să se-ndoape-l puse dracul!

Vreau să-l leg de-a curmezișul, până n-a plesnit, săracul.

Scoate-ți brâul, iute!... dă-mi-l!

– Ce?... glumești?

– Ferit-a Sfântul!

Hai... căci altfel... crapă boul, nu-ți mai ari cu el pământul!

Adă, bade, brâu-ncoace!

Omul, ce era să facă?

– De! mai știi?... Își scoase brâul:

– Na-ți-l, măi creștine, iacă!

Și luând Păcală brâul, pe Joianu l-a legat

Astfel, că din depărtare, semăna a bou bălțat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stănculeasa, tot plimbându-și ochii peste câmpu-ntins,

În sfârșit zărește boul cel cu brâu albastru-ncins:

– Uite-l pe bălțat! Acolo deci cumătru-o fi arând!

Și-ntr-acolo ea apucă, drept... s-ajungă mai curând.

Dar, în loc să-și vaz-odorul, dup-o dâlmă, dă deodată

Peste soț și peste slugă. – Valeu! ce făcui! sunt beată?

Încotro s-o șterg mai iute?

Aș! era târziu acum.

Ajunsese prea aproape, nu putea cârmi din drum.

Omu-n fața lui văzând-o, și-a făcut o cruce mare:

– Tu? aicea, măi femeie? Ce vânt mi te-aduse oare?

S-a-ntâmplat ceva pe-acasă?

– Nu, bărbate! zise ea

Zâmbitoare, arătându-i cele ce-n ștergar avea.

ți-am adus de prânz doar, uite!

Stancu, bietul, când zări

Pui prăjit, plăcinte calde... și mai tare se-ncruci:

– Tii! Da ce-ți veni azi, soro, prânz ca ăsta să-mi gătești

Și cu el atâta cale, singură să ostenești?

Ea-și coboară-n jos privirea: – Păi... de-acasă tu plecași

Nemâncat azi, și merinde mai nimica nu-ți luași.

Se putea să am odihnă? Deci, pe lucru mă pusei

Și făcându-ți astea-n pripă, iată-mă! ți le-adusei.

Omul o cuprinde-n brațe, și-o sărută lung: – Vai, dragă,

Cât de bună ești la suflet! prețuiești o lume-ntreagă.

Spre Păcal-apoi se-ntoarce: – Lasă boii, slobozi, frate,

Vino și tu ici la umbră, să ne-așternem pe mâncate!

– Iacă viu! Și stând pe iarbă sub un plop, încep să care

Din friptură, din plăcinte, amândoi cu poftă mare.

Iară Stănculeasa, biata, în acest timp, ce făcea?

Lângă ei șezând deoparte, la odoru-i se gândea:

„Unde-o fi el, sărăcuțul? M-o fi așteptând lihnit.

Dar degeaba! prânzul nu e pentru cine s-a gătit.

Pentru el făcui plăcinte, puișor în unt scăldat.

Când colo... le papă, cine?... Sluga!... tontul de bărbat!

Li-e de nas un prânz ca ăsta? Of! înțepeni-le-ar gura!

Și le-ar sta-n gâtlej, să steie și plăcinte, și friptura!“

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aruncându-și ochii însă peste câmp, ea tresări;

Căci – pe-o dâlmă, nu departe, bădișoru și-l zări.

Ca pe foc stătea văzându-l. Dar – șireată – s-a uitat.

S-a făcut că nu-l cunoaște, și pe soțu-i l-a-ntrebat:

– Stancule, ia uite, cine ară mai la deal colea,

Pe ridicătura ceea?

– Ce? Nu vezi, drăguța mea?

E cumătru’! zise omul.

– A!... cumătru’?... Da... așa e!

Nu-i văzusem bine fața... E cumătrul Nicolae!

Tii! știi ce atunci? Plăcinte, uite, v-au rămas destule.

Astea oare, n-ar fi bine lui să i le duc?

– Ba du-le...

Lingă-și și el degetele... (Stancu mulțumit grăi)

Sau... de ce să te mai superi tu, când sluga este-aci?

Ia-le și le du, Păcală, fuga!

Ea ar fi voit

Singură să i le ducă, puișorului iubit.

Însă, n-avu ce să facă!

Sluga ia de jos ștergarul

Cu plăcintele... și pleacă încotro ara morarul.

Dar în loc de-a i le duce lui, precum avea poruncă,

Ce-i dă-n minte? una icea, alta colo, le aruncă.

Pân’ le-a semănat de-a rândul pe cărări. Iar când sosește

La morar, cu mâna goală: – Bădișorule!-i grăiește.

M-a trimes a mea stăpână, ca să-ți spui că Stancu știe,

Știe tot... și-aici îndată cu toporul o să vie,

Să te taie-n bucățele! Bagă dar de seamă bine:

Nu sta, de ți-e dragă lumea! S-o tulești, când vezi că vine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și-ndărăt apoi se-ntoarce, tot într-o alergătură.

– Ei, le-ai dus? Cumătrul ce-a zis!?

– De, plăcintele-i plăcură.

Dar e necăjit, sărmanul! Plugu’ i s-a descheiat.

Dete să și-l dreagă singur. Însă, geaba s-a-ncercat.

N-are nici topor, creștinul. Îți așteaptă ajutorul.

Să te duci, te roagă, iute, pân-acolo cu toporul.

Stancu, auzind acestea, ia toporul și se duce.

Iar cumătru, când îl vede: – Aoleu! – își face cruce.

Vasăzică, n-a fost glumă ceea ce mi-a spus argatul:

Stancu vine cu toporul, iacă! vine, zău, turbatul!

Și-unde mi-o tuli morarul, către sat în jos... ca vântul!

De părea că nici n-atinge cu picioarele pământul.

Stancu stă-n loc: – Ce să fie? zice-n gândul său, mirat.

Și cu ochii urmărindu-l: – Hei! s-așterne pe strigat.

Stăi, cumetre Niculae! Unde fugi așa cu zorul?

Vino-ncoa’, să dregem plugul! Uite, ți-am adus toporul!

Aș!... în loc să stea morarul, strigătu-i când auzi,

A-nceput s-o ia la fugă, bietul, parcă și mai și.

Deci, văzând așa românul, ce să-i facă? l-a lăsat;

Și s-a-ntors napoi din cale, să se-apuce de arat.

Dar în drumul său, prin iarbă, numai iată că zărește:

O plăcintă! alta! alta! „Tii! în sine se gândește:

Le-a pierdut – se vede – argatul... Bate-l-ar de păcătos!“

Apoi prinde, câte una, să le-adune de pe jos.

Stănculeasa: – Măi, ia uite! (lui Păcală i-a grăit),

Cum se tot apleacă Stancu! Oare ce va fi găsit?

Iar Păcală: – Hei, stăpână, a răspuns de lângă boi

Când ai ști, de ce se pleacă! Tot adună la pietroi,

Ca să-ți deie-n cap, când vine, c-a aflat ce poamă ești!

Știe cum, pe-acasă-n taină, cu morarul te iubești!

Auzind aceste vorbe, Stănculeasa: – Aoleu!

Prinse-a tremura, ca varga... „Sărăcuț de capul meu!“

Apoi hai spre sat și dânsa! dă-i la fugă iepurească!

De-ai fi zis că turci pe urma-i s-au luat, s-o prăpădească.

***

Stancu, ajungând la slugă: – Ei, drăcia dracului!

Ce-i, de-mi fuge și nevasta către casă? Poți să-mi spui?

– De! grăi Păcală. Fuge... că vă arde casa, bade!

Chiar acum ne-a spus vecinul care mai la vale șade.

– Casa noastră! Și ca glonțul, când din pușcă vânt i-ai dat,

Hai și Stancu, fuga,-ndată, după soață-i, către sat!

Ea văzând că-i urmărită: „Patruzeci de sfinți!... gândește,

Ajutați-mi!...“ Și la fugă și mai repede-o tulește.

Aș! un pas din ai lui Stancu, face, de-ai femeii trei!

Se scurta văzând cu ochii depărtarea dintre ei.

„Ce să mai alerg degeaba? zice ea la urmă-n sine.

Tot o să m-ajungă! Iată-l! Să-l aștept aci mai bine.“

Și când se afla bărbatul la un pas de ea, nevasta

Îi căzu-n genunchi, smerită: – Iartă-mă de data asta,

Iartă-mă, că n-oi mai face, câte zile voi avea!

Stancu, se uita la dânsa, și nimic nu pricepea.

– Cum? Ce-ai zis? Mai spune-o dată!

– Știu, femeia-i da-nainte.

Știu c-aflat-ai totul... Însă, iartă-mă! Voi fi cuminte!

Dragoste ca pân-acilea, cu cumătru-meu morarul,

N-oi mai face-n veci de-acuma! El e vinovat, tâlharul!

El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci, de-acasă,

Și să mai îmi văz de treburi, până seara, nu mă lasă!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stancu, care pentru soața-i mâna și-ar fi pus-o-n foc,

Auzind aceste vorbe: împietrit rămase-n loc.

Iar la urmă: – Vai, femeie! vasăzic-așa-mi făceai?

Când plecam eu, de còmedii cu morarul te țineai?

– Fii îndurător, bărbate! Nu mai fac, pe legea mea!

Dac-oi mai călca vreodată strâmb, atunci, să-mi faci ce-i vrea!

– Piei din ochi-mi, ticăloaso! Fugi, să te mai văd mi-e silă!

S-ar cădea să n-am de tine, ca de-un șarpe, nici o milă,

Să te calc aci-n picioare!

– El e, nu-s eu vinovată!

– El? Tu nu? Ha-ha! n-ai teamă d-ăl de sus, c-o să te bată?

Scoală, fugi ! Îți iert greșeala, astă dată! Dar de-acum,

Doar un pas greșit de-i face: fără milă te sugrum!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și ștergându-și fruntea omul, și scoțând un lung oftat:

Înspre plug-napoi, sărmanul, pașii grei și i-a-ndreptat.

Cine-a spus că-i arde casa? Mofturi! Casa nu-i ardea:

Dar ca focul lui din suflet, foc mai mare se putea?