Despărțit de-a sa nevastă ce-i făcea viaț-amară,

Iată-l iarăși pe Păcală, singur, treierând cea țară

Și râzându-și de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,

Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o zi de primăvară, cum mergea spre-un sat la vale,

Stete-un pic să mai răsufle sub un paltin, lângă cale.

Iar în fața lui, pe-o coastă, doi săteni, porumb săpând,

Povesteau, ca să le treacă vremea lungă mai curând.

Și de sus, a lor cuvinte, vântul cu suflarea sa,

Pân’ sub paltin la urechea lui Păcală le-aducea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Vai! spunea dintr-înșii unul. Mulți o pat cu-a lor neveste.

Dar ca badea Stancu, altul, tras pe sfoară, nu mai este!

– Da! tovarășu-i răspunse. Ce om bun! să-l pui la rană!

Ce om de-omenie, Stancu! Iar nevasta-i... o vicleană!

Cum se vede singurică – hai, să mai uităm amarul! –

Pune-te pe trai, leicuță, cu cumătru-său, morarul!

Până când i-aproape vremea ca bărbatu-său să vie...

E știut de toată lumea, frate!... numai el n-o știe!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Auzind Păcal-acestea, de sub paltin s-a sculat:

– Hm! așa cu Stănculeasa? Apoi, iată-mi-l în sat.

– Badea Stancu unde șade?

– Colo! i-arătă o fată.

Și ajuns în dreptul curții, intră pe portiță-ndată.

Stancu, om cam sur la plete, dar voinic la-nfățișare,

Își dregea-n ogradă plugul.

– Bună vremea, gospodare!

– Bun sosit la noi, drumețe! Ce poftești?

– Păi slujbă cat.

Și venii să-ntreb în treacăt: n-ai nevoie d-un argat?

– He, ba cum de nu? Ia spune: cât îmi ceri pe-un an simbrie?

Numai pe un an de zile vrei tocmeala să ne fie?

– Eu, la dumneata, jupâne, nu cu anul mă-nvoiesc!

Până ți-or urla în vatră, lupii, vroi să te slujesc!

Plată, n-am să-ți cer nimica... lasă... ne-nțelegem noi!

Să mă vezi întâi la lucru... Și-o să-mi dai ce-i crede-apoi.

Aș avea o rugă doară... Firea mea e cam ciudată!

Când și când, așa, m-apucă... strechea parcă, dintr-o dată

Și la fugă peste câmpuri simț nevoie-atunci s-o șterg,

Încotro mă-ndreaptă ochii! și să fug! să fug! s-alerg!

Vreme cam de-un ceas! Pe urmă, când am isprăvit cu fuga,

Viu, muncesc din nou, cât zece!... Iată care deci mi-e ruga,

Să mă lași s-alerg în voie, când meteahna asta-mi vine…

Încolo... să nu ai teamă!

– Doar atâta-i tot? Prea bine!

Te-oi lăsa! răspunse omul. Iar în sine: „Tii! gândea,

Ce mai chilipir! Simbrie... cât voi crede! Și-o să stea:

Până mi-or urla în vatră... lupii! Ha, ha! Să-mi trăiască!

Niciodată, cum s-ar zice, n-are să mă părăsească!“

***

Dimineața următoare, Stancu și al său argat

Au ieșit la câmp cu plugul, s-apucară de arat.

Dar colo spre-amiazi, deodată, locului Păcală stete:

– Simt că-mi vine strechea, bade. Eu o șterg!

– S-o ștergi, băiete!

Ș-unde-o ia-nspre sat la fugă! Fuge... sufletul să-i iasă!

Zboară, peste câmp... de-a dreptul spre-a stăpânului său casă!

Stănculeasa-n vremea asta, pe acasă, ce făcea?

Cu cumătru-său morarul, în odaie, petrecea.

Dumneaei, femeie-n floare, năltișoară, durdulie,

Iar morarul, tot ca dânsa! om, să nu-l dai pe o mie!

Dar privind pe geam afară, ea deodată-ngălbenește,

Parc-un șarpe-ar fi mușcat-o:

– Vai, cumetre! Sai! grăbește!

– Ce-i, cumătră?

– Uite-argatu, de la plug... îl vezi cum vine

Într-o goană drept încoace? Te-o găsi aci la mine!

Sai! ascunde-mi-te!

– Unde?

Ea-l apucă de o mână.

După ușă-l duce grabnic, la un poloboc cu lână:

– Vâră-te sub lână icea. Iute! până n-a sosit!

– Bun! Și-n poloboc, morarul, jos sub lână s-a vârât.

Îns-abia el s-ascunsese, numai iacă și Păcală,

Dă pe ușă buzna-n casă, gâfâind de oboseală.

– Ce-i, argate?

– De, păcate!...

– N-auzi, mă? Vorbește! Ce-i?

– Cic-a dat prin turme-o boală. Mor cu droaia oi și miei

Și-a venit de sus poruncă: cine are-n casă lână,

Repede s-o opărească! Altfel e bucluc, stăpână!

– Lână? Să și-o opărească? Doamne! Da’ de ce?

– Eu știu?

Pentru molimă, pesemne, să se ducă pe pustiu!

Deci de la arat acasă badea Stancu m-a trimis

S-opăresc îndată lâna cea din poloboc!

– Ce-ai zis?

– A!... (de spaimă și de ciudă, Stănculeasa tremura)

Pentru-atâta doar venit-ai? Mergi-napoi la slujba ta!

Las’ că opăresc eu lâna!

– Aș! se poate? Nu-ndrăznesc!

De la Stancu am poruncă, însumi eu s-o opăresc!

Cuvântând așa Păcală, hop! la vatră iute sare,

Ia de lângă foc o oală ce fierbea în clocot mare

Și o toarnă peste lână.

– Aoleo! din poloboc

S-auzi atunci un zbieret, ca de om căzut în foc.

Și morarul de sub lână, țâșt! pe ușă-ntr-o clipită.

Biata lelea Stănculeasa a rămas încremenită.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Ei, așa-i, așa-i, stăpână?... Uite, dac-am opărit-o,

Boala dracului, din lână, vezi ce repede-a tulit-o?

Și cu-acestea, hai, Păcală, înapoi la plug se duse.

Dar stăpânului, de cele ce-a văzut, nimic nu-i spuse.

***

Dimineaț-a doua, Stancu, iese iarăși, pe răcoare,

La arat cu sluga-i. Ș-ară, pân’ l-amiazi, într-o-ntinsoare.

La amiază, pe Păcală, strechea iar l-a apucat,

Ca și ieri! Și ia-o, nene, la picior, din nou, spre sat!

Pe acasă-n astă vreme, Stănculeasa, ce făcea?

Puișoru-i, bată-l vina, iar venise pe la ea!

Iar cu el stătea de vorbă! Dar, privind pe geam, deodată

Ea sări din loc, sărmana, ca de-un șarpe iar mușcată:

– Valeu!... nici azi n-avem parte?

– Ce-i, cumătră?

– Uite-argatul,

Cum aleargă-ncoace iarăși, alerga-l-ar necuratul!

Să te-ascunzi din nou, cumetre.

– Unde?... unde?... el întreabă.

Ea-și rotește-n jur privirea: – În firidă ici... degrabă!

– Jos? sub vatră?... Nu mă vede?

– Haide! Nu-i timp de gândit!

Și-n firidă jos, morarul, sub un țol s-a ghemuit.

Ci abia el se-ascunsese. Iacă și Păcală-n casă!

– Iar vii?

– Păi!

– La ce vii? Spune!

– De, cinstită jupâneasă...

Uite, vezi în colț grămada cea de pari? Sunt de furat,

Cu stăpânul meu, aseară, din pădure i-am tăiat.

Și pădurea-i boierească! Pădurarul o să vie,

O să cate... și de-i află, bine n-are să ne fie!

Deci stăpânu-meu acasă m-a trimes, ca să-i ascund:

În firidă ici sub vatră el mi-a zis să-i vâr, la fund.

– În firidă? Vai de mine! Cum? (femeia s-a răstit,

Înroșindu-se ca focul, la obraji) Ai nebunit?

O să-i afle, măi, acolo – bată-i Dumnezeu de pari! –

Podul casei nu e mare? Nu-i mai bine-n pod să-i cari?

– Aș! se rățoi Păcală. Nu, cinstită jupâneasă,

Nu mi-a zis în pod stăpânul să-i ascund, ci-aici în casă.

Las’ că știu ce fac eu doară, n-avea grijă dumneata!

Și cărând în brațe parii, dă-i!... începe-a-i îndesa

Și-i îndeasă cu putere, în firidă toți de-a rândul,

Pe morar, cu ei, ba-n coaste, ba-n deșerturi împungându-l.

Hai apoi la plug iar, fuga! pe arat se așternu.

Făr-a pomeni lui Stancu despre cele ce văzu.

– Of! de colo din firidă, vai! se văieta morarul,

După ce plecă Păcală. M-a nenorocit, tâlharul!

Știi cum da cu parii-n mine? Ca-ntr-un bolovan de piatră!

Și de-abia putu să-l scoață, Stănculeasa, de sub vatră.

Ieri, mă opări, iar astăzi, mă-nțepă... de nu văd bine.

Una să mai paț d-al d-astea, și... s-a isprăvit cu mine!

Pe aici, vro zi sau două, nu mai m-aștepta deci, dragă,

Mâine ies la câmp cu plugul... de arat am, ziua-ntreagă.

Vino dumneata la mine, acolo, pe câmp, de poți.

– Bun, răspunse Stănculeasa. Of, să-l bată sfinții toți!

Cum te pisăgi spurcatul! Iartă, iartă, scumpul meu!

Mâine, să m-aștepți de-amiază. Viu pe câmp la tine, eu.

Viu – și nu cu mâna goală, suflețele, fii pe pace! –

Îți aduc și de-ale gurii, ce-i mai bun, ce știu că-ți place:

Pui prăjit, plăcinte calde! Vinișor d-ăl vechi, din bute!

Să mănânci, să bei cu poftă, să mi te-ntremezi mai iute.

Dar pe câmp vor fi și alții! De la crucea de sub nuc,

Spune-mi, ca s-ajung la tine, ce cărare să apuc?

– Cată tot spre deal, cumătră; ș-unde vei zări, sub vii,

Bou bălțat la plug că trage, într-acolo drept să ții.

Bou bălțat în satul nostru altul nu-i decât al meu!

Astfel cuvântând morarul, pleacă spre căminul său.

Stănculeasa, pân’ la poartă, după el cu drag se ține.

– Mâine, deci, pe câmp, cumetre!

– Da! să ne vedem cu bine!