Capitolul XXXVIIA treia zi de călătorie

Chicot nu s-ar fi încumetat să spele putina atât de tacticos dacă n-ar fi ştiut că se afla la Etampes, adică în mijlocul unui oraş aflat sub ocrotirea unui anumit număr de magistraţi, care ar fi dat urmare cererii sale de îndată ce ar fi solicitat sprijinul justiţiei şi care n-ar fi pregetat să-l aresteze chiar şi pe domnul de Guise în persoană.

Agresorii săi înţeleseră foarte bine cât de şubredă era poziţia lor.

Tocmai de aceea, ofiţerul, precum am văzut, îi oprise pe ostaşi să se folosească de arme detunătoare, chit că-l lăsa pe Chicot s-o şteargă nestingherit. Şi tot din aceeaşi cauză se feri să-l urmărească pe gascon, care în clipa când ar fi prins de veste că vor să se ţină după el, ar fi tras nişte ţipete, de-ar fi trezit toată suflarea din oraş.

Micşorat cu o treime, pâlcul de ostaşi se mistui, aşadar, în întunericul nopţii, părăsind, de teamă să nu se dea cumva de gol, leşurile celor doi soldaţi, fiecare cu spada lângă el, ca să se creadă că se spintecaseră unul pe altul.

Chicot îi căută multă vreme prin tot cartierul pe prietenii săi, negustorii şi pe băieţii lor de prăvălie, dar fără nici un folos.

Pe urmă, cum era aproape convins că cei cu care avusese de furcă, văzând că lovitura pusă la cale dăduse greş, cu nici un preţ nu vor mai rămâne o clipă în oraş, chibzui că lucrul cel mai înţelept ar fi să rămână el, în schimb.

Mai mult chiar: după ce făcuse un ocol şi, din colţul unei străzi învecinate, auzise tropotul cailor pierzându-se în depărtare, îşi luă inima în dinţi şi se întoarse la han.

Dădu ochi din nou cu hangiul, care nu reuşise încă să-şi vină în fire şi care-l lăsă să-şi înşăueze calul în grajd, uitându-se la el cu gura căscată ca şi când ar fi văzut un strigoi.

Chicot se folosi de această îngăduitoare uimire pentru a nu plăti socoteala, iar hangiul, la rândul său, se feri, cum era şi de aşteptat, să-i ceară vreun ban. Pe urmă se duse să-şi petreacă restul nopţii în cârciuma unui alt han, în mijlocul băutorilor care cinsteau pe la mese şi cărora nici prin gând nu le-ar fi trecut că găliganul acela ce nu părea să fie de prin partea locului, cu o mutră zâmbitoare şi prietenoasă, doar cu puţin mai înainte scăpase ca prin urechile acului de la moarte, omorând în schimb cu mâna lui doi oameni.

Zorii zilei îl aflară pe drum, cu sufletul bântuit de nelinişti ce sporeau din clipă în clipă. Două încercări fuseseră din fericire zădărnicite; cea de-a treia însă putea foarte bine să-i curme zilele.

În momentul acela ar fi fost în stare să intre în cârdăşie cu toţi partizanii ducilor de Guise, chit că ar fi trebuit să le toarne tot felul de minciuni gogonate, aşa cum numai el ştia să scornească.

La vederea unui pâlc de arbori avea o strângere de inimă pe care nici un cuvânt din lume n-ar putea-o zugrăvi: trecând prin dreptul unui şanţ, simţea o furnicătură în tot corpul, iar în faţa unui zid ceva mai înalt era gata să facă numaidecât calea întoarsă.

În răstimpuri îşi punea în gând ca, de îndată ce va fi ajuns la Orléans, să trimită regelui o ştafetă spre a-i cere o escortă care să-l însoţească din oraş în oraş.

Cum însă până la Orléans nu întâlni ţipenie de om pe drum şi nu mai întâmpină nici o primejdie, Chicot socoti că n-are nici un rost să se arate fricos, că treaba asta ar strica buna părere pe care monarhul o avea despre Chicot şi că o escortă l-ar stingheri peste măsură; de altminteri, apucase să treacă pe lângă o sută de şanţuri, cincizeci de garduri vii, douăzeci de ziduri şi zece crânguri fără să fi întrezărit nici un lucru suspect, fie el cât de neînsemnat, printre crengi sau pe coama zidurilor.

Dar, după ce ieşi din Orléans, Chicot simţi înteţindu-i-se spaima; era cam pe la ceasurile patru, adică pe înserat. Drumul se întindea străjuit de hăţişuri stufoase ca o pădure şi urca drept ca o scară; călătorul se desluşea tot atât de lămurit pe şoseaua cenuşie, ca şi figura din mijlocul unui panou de tragere la ţintă, pentru oricine ar fi avut chef să slobozească asupra lui un glonţ de archebuză.

Deodată Chicot auzi în depărtare un zgomot ce aducea cu tropotul unor cai în galop pe pământul înţelenit. Întorcând capul, zări la poalele dealului, pe care el îl urcase cam până la jumătate, un grup de călăreţi ce înfruntau urcuşul în goana mare. Îi numără: erau şapte în cap. Patru dintre ei aveau muschetele la umăr. Soarele ce asfinţea aşternea o dâră scânteietoare şi sângerie pe ţevile armelor.

Gonacii călăreţilor erau mult mai iuţi decât bidiviul lui Chicot. De altfel, Chicot nici nu se gândea măcar să se ia la întrecere cu ei, deoarece ar fi însemnat să-şi împuţineze puterile în cazul când ar fi fost atacat. Se mulţumi deci să-şi mâne calul în zigzag pentru ca archebuzierii să nu-l poată lua la ochi.

Folosind această tactică, Chicot dovedea o deplină cunoaştere a archebuzelor, în general şi a archebuzierilor în particular, căci, în momentul în care călăreţii ajunseră la cincizeci de paşi de el, fu salutat cu patru focuri de armă; gloanţele trecură însă pe deasupra capului său, potrivit direcţiei în care trăseseră ţintaşii.

Precum am văzut, Chicot se aştepta la această salvă de archebuze, aşa încât îşi croise dinainte un plan. În clipa când auzi gloanţele şuierând, lăsă frâul din mână şi alunecă jos de pe cal. Avusese însă grijă să scoată sabia din teacă, iar în mâna stângă ţinea un pumnal în trei muchii, cu lama tăioasă ca un brici şi ascuţit la vârf ca un ac.

Cum spuneam deci, căzu jos de pe cal, îndoind sub el picioarele ca nişte arcuri strâns încordate, gata să se destindă în orice clipă; în acelaşi timp, mulţumită poziţiei pe care o luase în cădere, capul său era ocrotit de pieptul gonaciului.

Un strigăt de bucurie izbucni din piepturile călăreţilor, care, văzându-l pe Chicot la pământ, îşi închipuiră că fusese răpus.

— Ce v-am spus eu, zevzecilor?! Îi luă la zor, sosind în galop, un om a cărui faţă era acoperită de o mască. Aţi stricat totul, fiindcă nu v-aţi învrednicit să urmaţi întocmai ordinele mele. Cel puţin de astă dată i-am venit de hac: viu ori mort, scotociţi-i hainele şi, dacă face cumva vreo mişcare, miruiţi-l!

— Da, domnule? Răspunse smerit unul dintre ostaşi.

Şi descălecară îndată cu toţii, afară de un singur soldat care luă frâiele din mâinile celorlalţi şi rămase să păzească bidivii.

Chicot, de felul său, nu era ceea ce se cheamă un om evlavios; dat fiind însă împrejurările în care se afla, se gândi că exista un Dumnezeu, că în momentul acela Dumnezeu îl aştepta cu braţele deschise, poate şi că, în mai puţin de cinci minute, păcătosul va sta în faţa judecătorului său.

Bolborosi atunci o tristă şi fierbinte rugăciune care, de bună seamă, fu ascultată în slăvile cereşti.

Doi dintre ostaşi se îndreptară spre Chicot; amândoi aveau spada în mână. Era limpede că Chicot nu-şi dăduse încă obştescul sfârşit, judecând după gemetele lui.

Cum nu făcea nici o mişcare şi, pe cât se părea, nici nu avea de gând să se apere, cel mai zelos dintre ostaşi săvârşi nesăbuinţa de a se apropia mai mult decât s-ar fi cuvenit de braţul său stâng; cât ai clipi din ochi, pumnalul, împins ca de un arc, i se împlântă atât de adânc în grumaz, încât garda se întipări în carne ca într-un boţ de ceară. În acelaşi timp, spada pe care Chicot o ţinea în dreapta se cufundă pe jumătate în şalele celui de-al doilea călăreţ, care tocmai se pregătea s-o şteargă.

— Trăsni-l-ar Dumnezeu! Strigă comandantul. Ne-a tras pe sfoară! Încărcaţi archebuzele! Netrebnicul e teafăr, sănătos!

— Sigur că sunt teafăr, te mai îndoieşti cumva? Spuse Chicot, din ochii căruia ţâşneau fulgere, şi, iute ca gândul, tăbărî asupra comandantului, cu vârful pumnalului îndreptat spre masca lui.

Dar până să facă vreun gest, doi soldaţi îl şi încolţiseră: Chicot se răsuci pe călcâie, fandă atâta cât să-i ţină în vârful spadei şi scăpă din strânsoare.

— Băieţi, băieţi! Strigă comandantul. Archebuzele, ce naiba!

— Până să pună ei în bătaie archebuzele? Scrâşni Chicot? Ţi-am şi scos măruntaiele afară, tâlharule şi ţi-am tăiat băierile măştii, ca să ştiu cine eşti.

— Ţine-te bine, domnule, ţine-te bine, că te apăr eu? Auzi Chicot un glas ce părea să vină din cer.

Era glasul unui tânăr chipeş, încălecat pe un murg focos. Tânărul, care avea în fiece mână câte un pistol, îi strigă lui Chicot:

— Apleacă-te, apleacă-te, drăcia dracului! Ci apleacă-te odată, omule!

Chicot se supuse.

În momentul acela unul din pistoale detună şi un ostaş se rostogoli la picioarele lui Chicot, scăpând spada din mână.

Între timp, caii începuseră să se smucească; cei trei călăreţi care mai rămăseseră în viaţă se căzneau în zadar să pună piciorul în scară; tânărul trase un al doilea foc de pistol în mijlocul vălmăşagului şi mai culcă încă un om la pământ.

— Doi la doi! Spuse Chicot. Inimosul meu izbăvitor, ia-l în primire pe-al dumitale şi lasă-mi-l mie pe-ăsta.

Şi se năpusti asupra călăreţului mascat, care, tremurând tot, de mânie sau de frică, îi ţinu totuşi piept, ca un om priceput în meşteşugul armelor.

La rândul său, tânărul îşi înşfăcase potrivnicul de mijloc, îl trântise jos, fără să pună mâna pe spadă şi se apucase să-l lege fedeleş cu centironul său, ca pe o oaie la abator.

Văzându-se în faţa unui singur adversar, Chicot îşi redobândise sângele rece, simţindu-se din nou stăpân pe situaţie.

Îşi atacă deci cu înverşunare vrăjmaşul, care, de felul său, era un ins destul de trupeş, îl sili să se retragă până în dreptul şanţului de la marginea drumului şi, executând o fentă cu arma în poziţia a doua, îl împunse cu vârful spadei între coaste.

Omul se prăbuşi.

Chicot se grăbi să pună piciorul pe spada învinsului, ca să nu se mai poată sluji de ea şi tăie cu pumnalul băierile măştii.

— Domnul de Mayenne!… Exclamă el. Măi să fie al dracului! Bănuiam eu ceva…

Ducele nu-i răspunse; căzuse în nesimţire, fie din pricina sângelui pe care-l pierduse, fie pentru că bufnise cu toată greutatea de pământ.

Chicot îşi scărpină nasul, ca întotdeauna când avea de făcut un lucru de o deosebită însemnătate; pe urmă, după ce rămase pe gânduri preţ de vreo jumătate de minut, îşi suflecă mâneca, apucă pumnalul şi se apropie de duce cu gândul de a-i reteza pur şi simplu capul. În momentul acela însă simţi o mână de fier încleştându-i braţul şi auzi un glas dojenindu-l:

— Uşurel, domnule! Nu se cade să ucizi un duşman doborât la pământ.

— Tinere? Îi răspunse Chicot? Mi-ai scăpat viaţa, recunosc şi-ţi mulţumesc din toată inima; te-aş ruga totuşi să primeşti unele învăţăminte cât se poate de folositoare în vremurile astea de decădere morală în care trăim. Când un om a fost de trei ori atacat trei zile de-a rândul, când de trei ori în şir viaţa lui a atârnat numai de un fir de aţă, când omul acela este cald încă de sângele vrăjmaşilor care au tras asupra lui de departe, fără ca el să-i fi provocat câtuşi de puţin, patru focuri de archebuză, căutând să-l răpună ca pe un lup turbat, atunci, tinere, dă-mi voie să-ţi spun că voinicul acesta poate săvârşi fără nici o şovăială ceea ce am de gând să fac.

Spunând acestea, Chicot se aplecă din nou peste grumazul duşmanului său pentru a-şi aduce gândul la îndeplinire.

Dar şi de astă dată tânărul îl opri.

— N-ai să faci una ca asta, domnule, cel puţin atâta timp cât sunt eu de faţă. Nu se poate să risipeşti cu atâta uşurinţă un sânge atât de preţios cum e cel ce ţâşneşte din rana pe care ai pricinuit-o.

— Ei, ba nu! Rosti Chicot, mirat. Cunoşti va să zică pe nemernicul ăsta?

— Nemernicul ăsta este domnul duce de Mayenne, un prinţ ce poartă un nume tot atât de strălucit ca multe capete încoronate.

— Cu atât mai mult?… Zise Chicot cu un glas mohorât. Dar dumneata cine eşti?

— Sunt cel ce ţi-a scăpat viaţa, domnule? Răspunse tânărul cu răceală.

— Şi care acum trei zile, în apropiere de Charenton, dacă nu mă-nşel, mi-a înmânat o scrisoare din partea regelui?

— Întocmai.

— Asta înseamnă că eşti în slujba regelui, domnule?

— Spre cinstea mea? Răspunse tânărul, înclinându-se.

— Şi fiind în slujba regelui, dumneata eşti în stare să-l cruţi pe domnul de Mayenne? Ei, drăcia dracului! Dă-mi voie să-ţi spun, domnule, că un slujitor credincios n-ar face aşa ceva.

— Dimpotrivă, cred că eu sunt slujitorul cel credincios al regelui în clipa de faţă.

— Se prea poate? Încuviinţă Chicot, melancolic? Se prea poate. Dar nu-i acum momentul să facem filosofie. Care-i numele dumitale?

— Ernauton de Carmainges, domnule.

— Ei bine, domnule Ernauton, ce crezi dumneata că ar fi de făcut cu hoitul ăsta ce poartă un nume tot atât de strălucit ca oricare os domnesc de pe faţa pământului, fiindcă eu te înştiinţez că am de gând să-mi iau valea?

— O să am eu grijă de domnul de Mayenne, domnule.

— Dar cu camaradul de colo care trage cu urechea, cum rămâne?

— N-aude nimic, sărmanul: pare-mi-se că l-am strâns prea tare şi şi-a pierdut cunoştinţa.

— Ei, domnule de Carmainges, mi-ai scăpat viaţa azi, ce-i drept, dar nici nu ştii ce cumplite primejdii mă pasc mai târziu din pricina dumitale.

— Nu mi-am făcut decât datoria pe ziua de azi, mai încolo o să aibă grijă Dumnezeu.

— Fie deci cum doreşti. De altfel, cinstit vorbind, mi-ar fi silă să omor un om lipsit de apărare, chiar dacă omul acesta este cel mai crâncen duşman al meu. Şi acum, rămâi cu bine, domnule!

Chicot îi strânse mâna lui Ernauton.

„S-ar putea să aibă dreptate”? Se gândi el, ducându-se să-şi ia calul.

După câţiva paşi însă se întoarse din drum.

— De fapt? Spuse el? Au rămas şapte gonaci sprinteni: cred că vreo patru dintre ei ar fi partea ce mi se cuvine; ajută-mă, te rog, să aleg… Te pricepi la cai?

— Ia-l pe-al meu? Răspunse Ernauton. Acesta, cel puţin, ştiu câte parale face.

— O, nu, mulţumesc, eşti prea mărinimos, opreşte-l pentru dumneata.

— De ce? Eu nu sunt chiar atât de grăbit.

Chicot nu aşteptă să fie rugat; încălecă pe calul lui Ernauton şi plecă pe-aci încolo.