Capitolul XXXVICum s-a desfăşurat mai departe călătoria lui Chicot şi ce i-a fost dat să păţească

Toată dimineaţa Chicot nu făcu decât să se felicite pentru sângele rece şi răbdarea de care dăduse dovadă, aşa cum am arătat, în încercările prin care trecuse în noaptea aceea.

„Dar? Chibzui el? Nimeni nu s-ar gândi să întindă unui lup bătrân de două ori aceeaşi capcană. Nu încape nici o îndoială că pe ziua de azi vor căuta să născocească o nouă drăcovenie în pofida mea: să fim deci cu ochii în patru.”

După ce cumpăni astfel lucrurile cu multă înţelepciune, ca urmare Chicot o întinse la drum voiniceşte toată ziua, executând o manevră pe care, de bună seamă, Xenofon n-ar fi socotit-o nevrednică să dăinuiască pururea în amintirea oamenilor, zugrăvind-o în retragerea Celor Zece Mii.

Orice copac, orice dâmbuleţ, orice zid îi slujeau drept punct de observaţie sau drept fortificaţie naturală. Mai mult chiar: reuşise să încheie pe drum nişte alianţe, dacă nu ofensive, în orice caz defensive.

Într-adevăr, patru mari negustori de băcănii din Paris, care se duceau la Orléans să comande dulceţuri de Cotignac şi la Limoges fructe uscate, catadicsiră să-l primească în mijlocul lor pe Chicot, care se dăduse drept ciorăpar din Bordeaux, spunându-le că se întorcea acasă deoarece mântuise cu treburile. Şi cum Chicot, gascon din născare, nu-şi pierduse accentul, pe care avea grijă să-l lepede numai atunci când era neapărată nevoie, nu le trezi nici cea mai mică bănuială tovarăşilor săi de călătorie.

Oastea lor era deci alcătuită din cinci stăpâni şi patru băieţi de prăvălie: nu era deci câtuşi de puţin de nesocotit nici ca număr, nici ca însufleţire, dat fiind deprinderile războinice ce se înrădăcinaseră de la înfiinţarea Ligii în viaţa băcanilor din Paris.

N-am putea spune că Chicot mărturisea un respect deosebit pentru vitejia însoţitorilor săi; aşa stând lucrurile, se cuvine să dăm dreptate zicalei care spune că trei fricoşi laolaltă au mai mult curaj decât un viteaz singur cuc.

Chicot nu mai avu nici o umbră de teamă din clipa în care intră în cârdul celor patru fricoşi; nici nu se mai învrednici măcar să se uite îndărăt, aşa cum făcuse până atunci, să vadă dacă nu-l urmăreşte cineva.

În felul acesta sosiră cu bine, fără să întâmpine nici o piedică, punând mereu ţara la cale şi lăudându-se pe întrecute în gura mare, în oraşul unde trebuia să cineze şi să doarmă toată trupa.

Se ospătară, băură vârtos, apoi fiecare se retrase în camera lui.

În timpul ospăţului, Chicot nu-şi cruţase limbuţia mucalită, ce stârnea hazul însoţitorilor săi, după cum nu numărase nici paharele de muscat şi de vin de Bourgogne ce-i dezlegau limba. Nu se scumpiseră la nimic, aşa cum se şi cuvine între negustori, adică între nişte oameni liberi, supuşi ai maiestăţii sale regelui Franţei şi ai tuturor celorlalte maiestăţi, fie ele ale Lorenei, ale Navarei, ale Flandrei sau ale altor meleaguri din lume.

În sfârşit, Chicot se duse la culcare, după ce le dăduse întâlnire pentru ziua următoare celor patru băcani, care-l purtară, ca să zicem aşa, în triumf până la dânsul în cameră.

Jupân Chicot era deci păzit ca un cap încoronat de cei patru călători ale căror odăi se înşiruiau una lângă alta pe acelaşi coridor, odaia lui fiind ultima, adică aşezată tocmai în fundul coridorului şi de aceea inexpugnabilă, datorită alianţelor presărate în cale.

Într-adevăr, cum pe vremea aceea drumurile erau bântuite de primejdii chiar şi pentru cei ce nu aveau nici o misiune de dus la bun sfârşit afară de propriile lor socoteli, fiecare se bizuia, la o adică, pe sprijinul vecinului său.

Chicot, care se ferise să pomenească ceva despre păţaniile sale din noaptea trecută, ţinuse cu tot dinadinsul, se înţelege de la sine, să se introducă articolul de mai sus în tratatul pe care-l încheiaseră, articol ce fusese, de altminteri, adoptat în unanimitate.

Prin urmare, Chicot putea foarte bine, fără a nesocoti prudenţa lui obişnuită, să se culce şi să doarmă liniştit. Putea cu atât mai mult să facă lucrul acesta, cu cât, pentru a-şi lua toate măsurile cuvenite, cercetase odaia pe îndelete, zăvorâse uşa şi închisese obloanele de la unica fereastră din tot apartamentul; nu mai e nevoie să spun că nu uitase să iscodească şi pereţii, lovindu-i cu pumnul, şi că pretutindeni unde-l ciocănise zidul sunase în chip mulţumitor.

Abia apucase să adoarmă însă şi se petrecu o trăsnaie pe care însuşi sfinxul, care este cel mai iscusit ghicitor, n-ar fi putut o dată cu capul s-o prevadă; fapt este că diavolului îi căşunase să-şi vâre coada în treburile lui Chicot şi diavolul, când vrea el, e mult mai dibaci decât toţi sfincşii din lume.

Pe la orele nouă şi jumătate cineva ciocăni cu sfială la uşa băieţilor de prăvălie, care fuseseră găzduiţi câteşipatru într-o chichineaţă păcătoasă, deasupra coridorului în care dădeau camerele negustorilor, jupânii lor. Unul dintre ei se ridică îmbufnat să deschidă şi se pomeni nas în nas cu hangiul.

— Domnilor? Le spuse acesta? Îmi pare bine că v-aţi culcat îmbrăcaţi; m-am gândit c-aş putea să vă fiu de mare folos. Stăpânii dumneavoastră s-au înfierbântat peste măsură la masă, punând ţara la cale. Se pare că un pârgar din oraş i-a auzit şi s-a dus să-i pârască primarului, împărtăşindu-i cuvânt cu cu vânt tot ce-au vorbit; numai că, vedeţi dumneavoastră, oraşul nostru este credincios măriei sale şi se mândreşte cu asta; primarul a trimis mai adineauri straja care i-a umflat frumuşel pe jupânii dumneavoastră şi i-a dus la primărie să dea lămuriri. Închisoarea e la doi paşi de primărie; aşa că aţi face bine, băieţi, s-o luaţi la picior; catârii vă aşteaptă jos şi, oricum, jupânii voştri au să vă ajungă din urmă.

Câteşipatru băieţii săriră-n sus ca nişte iezi, coborâră scara pe furiş, se urcară tremurând vargă pe catâri şi făcură calea întoarsă spre Paris, după ce-i lăsară în grijă hangiului să spună jupânilor că plecaseră şi încotro anume o apucaseră, în cazul când stăpânii lor s-ar înapoia la han.

Acestea fiind zise, după ce-i văzu pe băieţi dând colţul străzii, hangiul se duse să bată tot atât de discret la prima uşă de pe coridor.

Cu atâta stăruinţă ciocăni la uşă, că primul băcan strigă cu voce de stentor:

— Cine-i acolo?

— Nu ţipa aşa, păcatele mele! Spuse hangiul. Vino-ncoace la uşă şi ia seama, mergi în vârful picioarelor!

Negustorul se supuse: dar cum era un om grijuliu, se mulţumi să-şi lipească urechea de uşă, fără s-o deschidă şi întrebă:

— Da' cine eşti dumneata?

— Hangiul! Nu mă recunoşti după glas?

— Adevărat! Bată-te să te bată! Da' ce s-a întâmplat?

— Ce să se întâmple? Adineauri, la masă, v-aţi apucat să vorbiţi despre rege şi v-aţi cam dat drumul la gură; se vede c-a fost vreo iscoadă care l-a înştiinţat pe primar, că, uite, m-am pomenit aici cu straja. Noroc că mi-a trăsnit prin cap să-i arăt camera băieţilor dumneavoastră, aşa că, deocamdată, i-am dat de lucru: în loc să vină aici să vă aresteze pe dumneavoastră, s-a dus sus să-i ridice pe băieţi.

— Vai de mine! Ce vorbeşti?

— Adevărul adevărat. Hai, întinde-o repede, cât nu e nimeni pe scară…

— Şi tovarăşii mei?

— Oh! Nu mai e vreme să-i înştiinţezi.

— Săracii, vai de ei!

Şi negustorul începu să se îmbrace în pripă.

Între timp, hangiul, ca luminat de o idee neaşteptată, bătu cu degetul în peretele de scânduri ce despărţea camera primului negustor de odaia celui de-al doilea.

Trezit cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi scorneli, cel de-al doilea deschise binişor uşa; sculat din somn, la rândul său, cel de-al treilea îi dădu de ştire celui de-al patrulea negustor; şi câteşipatru atunci, uşori ca un stol de rândunele, îşi luară valea, ridicând braţele la cer şi păşind în vârful degetelor.

— Bietul ciorăpar! Îl căinau negustorii. El o să tragă toate ponoasele; ce-i drept, a trăncănit mai mult decât toţi. Şi-acum să te ţii, nenişorule, fiindcă hangiul n-a mai avut vreme să-l înştiinţeze ca pe noi!

Într-adevăr, jupân Chicot, se înţelege de la sine, habar n-avea de nimic.

În momentul în care negustorii îşi luau picioarele la spinare, rugându-se Celui de Sus să-l ocrotească, el dormea dus.

Hangiul căută să se încredinţeze, lipind urechea de uşă, pe urmă coborî în sala de jos, a cărei uşă ferecată cu grijă se deschise la semnalul convenit, îşi scoase boneta şi intră.

Înăuntru se aflau şase oameni înarmaţi, dintre care unul părea să fie comandantul celorlalţi.

— Ei, cum a fost? Întrebă acesta din urmă.

— Păi cum să fie, domnule ofiţer, am făcut tot ce mi-aţi spus.

— N-a mai rămas nimeni în tot hanul?

— Nici un suflet de om.

— Persoana despre care ţi-am vorbit n-a fost nici înştiinţată şi nici nu s-a trezit cumva din somn?

— N-a fost înştiinţată şi nici nu s-a trezit.

— Domnule hangiu, cred că ştii în numele cui am venit aici; cunoşti, nu-i aşa, cauza pe care o slujim, de vreme ce dumneata însuţi te numeri printre apărătorii ei?

— Fireşte că da, domnule ofiţer; tocmai de aceea, precum vedeţi, m-am lăsat păgubaş, ca să-mi ţin legământul, de banii pe care muşteriii mei i-ar fi cheltuit la mine, la han; căci, făcând acest legământ am mărturisit: „Voi jertfi avutul meu pentru apărarea sfintei credinţe catolice”.

— Şi viaţa… ai uitat un cuvânt? Rosti ofiţerul cu semeţie.

— Doamne Sfinte! Se tângui hangiul împreunând mâinile. Nu cumva îmi cereţi şi viaţa? Am nevastă şi copii!

— S-ar putea să ţi-o cerem, dacă nu te supui orbeşte şi nu faci tot ce-ţi vom porunci.

— Fac tot ce vreţi, să n-aveţi nici o grijă.

— Ei, atunci, du-te şi te culcă, încuie bine uşile şi, orice s-ar întâmpla să auzi sau să vezi, nu cumva să ieşi din odaie, chiar de ar fi să ia casa foc ori să se prăbuşească peste dumneata. Fii pe pace deci, tot ce ai de făcut e floare la ureche.

— Vai de păcatele mele! Am să rămân pe drumuri? Bolborosi hangiul.

— Mi s-a poruncit să te despăgubesc? Îl linişti ofiţerul Uite, ţine ici treizeci de scuzi.

— Adicătelea numai treizeci de scuzi face casa mea! Rosti amărât hangiul.

— Ei, Doamne sfinte! Nu te mai milogi atâta, că n-o să-ţi spargem nici măcar un geam… Ptiu! Şi ăştia se cheamă că sunt ostaşii sfintei Ligi, vai de capul lor!

Hangiul plecă pentru a se fereca la el în cameră, ca un membru al parlamentului care ar fi fost înştiinţat că oraşul urmează a fi jefuit. Ofiţerul ordonă atunci la doi dintre oamenii săi mai bine înarmaţi să se posteze sub fereastra lui Chicot. Pe urmă, împreună cu ceilalţi trei, se urcă sus la etaj unde se afla odaia bietului ciorăpar, cum îl căinau tovarăşii săi de drum, care ieşiseră de mult din oraş.

— Ştiţi ordinul? Întrebă ofiţerul. Dacă deschide, dacă ne lasă să-l percheziţionăm şi dacă găsim asupra lui ceea ce căutăm, nu-i facem nici cel mai mic rău; dar dacă lucrurile iau altă întorsătură, îi scurtăm zilele cu o lovitură bună de pumnal, aţi înţeles? Nici cu pistolul, nici cu archebuza. De altminteri, cred că nici n-o să fie nevoie, noi fiind patru, iar el unul singur.

Între timp ajunseseră la uşă. Ofiţerul ciocăni.

— Cine-i acolo? Întrebă Chicot, trezit brusc din somn.

— Dracu să te ia! Murmură ofiţerul. Să fim şmecheri. Prietenii dumitale, băcanii, care au să-ţi spună ceva important.

— Măi, măi! Se miră Chicot. Vinul de-aseară, cum se vede, v-a îngroşat rău de tot glasul, iubiţilor.

Ofiţerul îşi îndulci vocea, străduindu-se să ia un ton cât mai convingător:

— Dar deschide odată, scumpul nostru tovarăş de drum şi confrate.

— Să fie al dracului! Băcănia domniilor voastre miroase cale de o poştă a fierărie! Spuse Chicot.

— Aşa! Va să zică nu vrei să deschizi! Strigă ofiţerul, pierzându-şi răbdarea. Pe el, băieţi, spargeţi uşa!

Chicot alergă la fereastră, trase canaturile în lături şi văzu jos în curte două spade scoase din teacă.

— M-au încolţit! Se încruntă el.

— Aha, cumetre! Îl luă în răspăr ofiţerul, care auzise deschizându-se fereastra. Ţi-e teamă să nu-ţi frângi gâtul sărind jos şi pe bună dreptate. Hai, mai bine deschide, deschide odată!

— Nici nu mă gândesc? Răspunse Chicot. Uşa e zdravănă şi, dacă faceţi cumva tărăboi, are cine să-mi sară într-ajutor.

Ofiţerul izbucni în râs şi dădu ordin soldaţilor să smulgă uşa din ţâţâni. Chicot începu să strige în gura mare, chemându-i pe negustori.

— Zevzecule! Zise ofiţerul. Doar nu-ţi închipui c-a mai rămas cineva care să-ţi vină în ajutor? Culcă-te pe urechea cealaltă, eşti singur cuc, aşa că te-ai dus pe copcă, vere! N-ai încotro, înghite găluşca şi taci!… Daţi-i drumul, băieţi!

Chicot auzi răbufnind loviturile date cu paturile celor trei muschete ce izbeau în cadenţă şi cu toată puterea uşa, ca trei berbeci.

„Aici? Cumpăni el în minte? Sunt trei muschete şi un ofiţer; jos numai două spade: să-ţi faci vânt de la o înălţime de cincisprezece picioare, e o dandana întreagă. Orişicum însă, tot mai bine-i să ai de-a face cu spadele decât cu muschetele.”

Şi agăţându-şi săculeţul de cingătoare, se urcă fără să stea la gânduri pe pervazul ferestrei, ţinând sabia în mână.

Cei doi oameni puşi de strajă în curte pândeau să-l prindă în vârful spadelor.

Chicot însă îşi făcuse bine socoteala. Nici un om de pe lume, fie el Goliat în persoană, nu stă liniştit să-i cadă în cap un alt om, fie el un pigmeu, dacă, prăbuşindu-se, omul acela ar putea să-l strivească, murind o dată cu el.

Soldaţii schimbară tactica pe loc şi se retraseră, chitind să-l lovească pe Chicot după ce va fi căzut jos.

Tocmai asta voia şi gasconul. Făcându-şi vânt, sări jos, ca un om încercat, pe vârful picioarelor şi rămase chincit în poziţia în care căzuse. În aceeaşi clipă unul dintre ostaşi se repezi să-l împungă cu spada, lovindu-l atât de năprasnic, încât ar fi putut străpunge şi un zid.

Chicot nici nu-şi dădu măcar osteneala să pareze, primind lovitura drept în piept; mulţumită însă cămăşii de zale a lui Gorenflot, spada potrivnicului său se frânse ca o surcea.

— E înzăuat! Spuse unul dintre soldaţi.

— Ba bine că nu! Răspunse Chicot, care îi şi crăpase capul cu tăişul spadei.

Celălalt începu să strige, mulţumindu-se doar să pareze loviturile, deoarece Chicot pornise la atac. Din nefericire pentru el, ca spadasin nu era nici măcar de talia lui Jacques Clement. Chicot îl culcă la pământ la cel de-al doilea asalt, alături de camaradul său. Aşa că, după ce uşa fu spartă, uitându-se afară pe fereastră, ofiţerul avu parte să-şi vadă doar santinelele sale zăcând într-o baltă de sânge.

Chicot, care apucase să se depărteze vreo cincizeci de paşi de cei doi muribunzi, îşi luase tălpăşiţa liniştit.

— E dracul gol! Exclamă ofiţerul. Nici fierul nu poate să-l răpună.

— Poate fierul, dar nu şi plumbul? Spuse unul dintre soldaţi, luându-l la ochi cu muscheta.

— Nepricopsitule! Se răsti la el ofiţerul, împingând în sus ţeava armei. Nu trage! Vrei să ridici tot oraşul în picioare! Las' că dăm noi de urma lui mâine.

— Păi, de! Zise cu un aer firoscos un alt ostaş. Ar fi trebuit să rămână patru oameni în curte şi numai doi să urce sus.

— Eşti un dobitoc! I-o reteză ofiţerul.

— Să vedem ce-o să spună domnul duce că eşti dumneata? Bombăni ostaşul, ca să-şi răcorească inima.

Şi puse din nou muscheta la picior.