Capitolul XXXVIIIErnauton de Carmainges

Ernauton rămase destul de încurcat pe câmpul de bătaie, neştiind ce să facă, singur cum era, cu cei doi adversari care, în scurtă vreme, aveau să deschidă ochii în braţele lui.

Până una alta, cum nu era nici un pericol ca vreunul dintre ei s-o şteargă şi cum, pe de altă parte, probabil nici jupân Robert Briquet, căci acesta era numele sub care Ernauton, dacă vă mai amintiţi, îl cunoştea pe Chicot, cum pe de altă parte, zic, jupân Robert Briquet probabil nu avea de gând să se întoarcă din drum ca să-i răpună, tânărul plecă în căutarea cuiva care să-i dea o mână de ajutor şi în scurtă vreme avu parte să găsească ceea ce căuta chiar pe şosea.

O căruţă, cu care pesemne Chicot se întâlnise pe drum în goana calului, ieşi la iveală pe muchia dealului, puternic conturată pe cerul împurpurat de văpăi le asfinţitului. Căruţa era trasă de o pereche de boi, mânaţi de un ţăran.

Ernauton intră în vorbă cu omul care mâna dobitoacele şi care, dând cu ochii de el, cu dragă inimă ar fi lăsat de izbelişte şi căruţă şi tot şi ar fi zbughit-o în bunget, şi-i povesti că puţin mai înainte avusese loc o ciocnire între hughenoţi şi catolici, că patru dintre ei fuseseră ucişi în luptă şi numai doi scăpaseră cu viaţă.

Ţăranul, destul de speriat de buclucul pe care i l-ar fi putut pricinui o asemenea faptă bună, dar şi mai speriat de înfăţişarea războinică a lui Ernauton, se grăbi să-i dea ajutor tânărului să ridice de jos şi să aşeze în căruţă mai întâi pe domnul de Mayenne, apoi şi pe ostaşul care, că-şi pierduse sau nu cunoştinţa, stătea mai departe cu ochii închişi.

Mai rămăseseră cei patru morţi.

— Domnule? Întrebă ţăranul? Ăştia patru erau catolici sau hughenoţi?

Ernauton îl văzuse puţin mai înainte, în clipa când îl încolţise spaima, făcându-şi semnul crucii.

— Hughenoţi? Răspunse el.

— Păi atunci? Urmă ţăranul? Dacă-s eretici, nu-i nici un păcat să scotocesc prin hainele lor, nu-i aşa?

— Niciunul? Îl încredinţă Ernauton, căruia îi era totuna dacă lucrurile răposaţilor aveau să fie moştenite de ţăranul cu care avea de-a face sau de primul om ce-ar fi trecut pe-acolo.

Căruţaşul nu aşteptă să-i spună de două ori şi se apucă să buzunărească morţii.

Ostaşii avuseseră, de bună seamă, o simbrie destul de mărişoară cât trăiseră, căci, după ce mântui treaba, fruntea ţăranului se descreţi. Drept aceea, datorită mulţumirii ce-i încălzea deopotrivă trupul ca şi sufletul, îşi îndemnă mai vârtos boii la drum, îmboldindu-i de zor, grăbit să ajungă mai curând la coliba lui.

Domnul de Mayenne nu-şi recăpătă cunoştinţa decât în staulul acestui catolic desăvârşit, pe un aşternut gros de paie. Până atunci, cu toate durerile pricinuite de hurducăturile căruţei, nu reuşise să-şi vină în simţiri; în clipa când îi turnaseră apă rece peste rană, făcând să picure câţiva stropi de sânge purpuriu, ducele deschise ochii şi se uită la oamenii şi la lucrurile din jur cu o mirare lesne de înţeles.

În clipa în care domnul de Mayenne se trezi din leşin, Ernauton îi porunci ţăranului să plece.

— Cine eşti dumneata, domnule? Întrebă Mayenne.

Ernauton zâmbi.

— Nu mă recunoaşteţi, domnule? Spuse el.

— Ba da? Răspunse ducele, încruntându-se? Eşti cel ce a sărit în ajutorul duşmanului meu.

— Da? Încuviinţă Ernauton? Dar totodată sunt şi cel ce l-a împiedicat pe duşmanul domniei voastre să vă omoare.

— Aşa o fi? Spuse Mayenne? De vreme ce mai sunt încă în viaţă, doar dacă n-o fi crezut cumva c-am murit.

— Când a plecat ştia prea bine că trăiţi, domnule.

— Sau poate îşi închipuia că rana pe care mi-a făcut-o o să-mi scurteze zilele?

— Nu ştiu, dar în orice caz, dacă nu m-aş fi împotrivit, era în stare să vă mai facă una, care, într-adevăr, vi le-ar fi scurtat.

— Păi atunci, domnule, de ce l-ai ajutat să-mi secere oamenii, ca după aceea să-i ţii piept, împiedicându-l să mă omoare?

— Nimic mai simplu, domnule şi mă miră că un gentilom, fiindcă sunteţi un gentilom judecând după înfăţişare, nu înţelege purtarea mea. Întâmplarea a făcut să am acelaşi drum ca şi domnia voastră; la un moment dat am zărit un călător împresurat de câţiva oameni care săriseră asupra lui şi m-am grăbit să iau apărarea celui năpăstuit; pe urmă, când viteazul în ajutorul căruia sărisem? Căci, oricine ar fi el, domnule, omul acesta este cu drept cuvânt un viteaz? Pe urmă, când viteazul acesta, zic, rămânând faţă în faţă cu domnia voastră, a câştigat biruinţa în urma loviturii ce v-a doborât, văzând că vrea să se folosească în chip nevrednic de biruinţa dobândită, luându-vă viaţa, am pus între domnia voastră şi el spada mea.

— Va să zică mă cunoşti? Întrebă Mayenne, cercetându-l cu o privire pătrunzătoare.

— N-am nevoie să vă cunosc, domnule. Ştiu doar atât că sunteţi un om rănit şi asta mi-e de ajuns.

— Fii cinstit, domnule? Stărui Mayenne? Mă cunoşti, nu-i aşa?

— Mi se pare ciudat, domnule, că nu vreţi de loc să mă înţelegeţi. În ce mă priveşte, drept să vă spun, nu găsesc că este mai nobil să ucizi un om lipsit de apărare, decât să taberi asupra unui biet călător silit să înfrunte singur şase oameni.

— Recunoşti totuşi că orice lucru trebuie să aibă un motiv?

Ernauton se mulţumi să se încline, fără să răspundă nimic.

— Sper că ai văzut, nu-i aşa? Continuă Mayenne? Că am fost singurul care a încrucişat spada cu omul acela?

— Am văzut, într-adevăr.

— De altfel, trebuie să ştii că omul acela este cel mai crunt duşman al meu.

— Cred, fiindcă şi el mi-a spus tot aşa despre domnia voastră.

— Şi dacă rana o să se vindece şi am să scap totuşi cu viaţă?

— De aci înainte eu nu mai am nici un amestec, domnule; veţi face cum veţi socoti de cuviinţă.

— Crezi cumva că rana mea e chiar atât de primejdioasă?

— Am cercetat-o cu luare-aminte, domnule şi cred că, deşi e destul de gravă, nu pune nicidecum în primejdie viaţa domniei voastre. Tăişul sabiei a alunecat de-a lungul coastelor, pe cât se pare, fără să pătrundă în piept. Trageţi aer în piept şi, dacă-i aşa cum gândesc eu, veţi vedea că n-o să simţiţi nici o durere în plămâni.

Mayenne respiră cu greutate, într-adevăr, dar fără să-l încerce vreun junghi în piept.

— Ai dreptate? Mărturisi el. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii care mă însoţeau?

— Au murit toţi, afară de unul singur.

— Au rămas acolo, în mijlocul drumului?

— Da.

— I-a scotocit careva?

— Ţăranul pe care probabil l-aţi văzut adineauri când aţi deschis ochii şi în casa căruia sunteţi găzduit, a avut grijă de treaba asta.

— Şi ce-a găsit asupra lor?

— Ceva bani.

— Şi nici o hârtie?

— Nu, după câte ştiu.

— Aşa! Suspină Mayenne cu vădită mulţumire.

— De altminteri, îl puteţi întreba pe cel care trăieşte.

— Şi cel care trăieşte unde este acum?

— În şură, aici, la doi paşi.

— Fii bun şi du-mă la el sau, mai bine, aduceţi-l pe el aici şi, dacă eşti om de cuvânt? Şi sunt convins de asta? Jură-mi că n-o să-i pui nici o întrebare.

— Nu sunt deloc curios, domnule şi după întâmplarea asta ştiu tot ce m-ar putea interesa.

Ducele îl privi pe Ernauton cu o umbră de îngrijorare.

— Domnule? Spuse tânărul? V-aş fi îndatorat dacă aţi încredinţa altcuiva sarcina pe care binevoiţi să mi-o daţi.

— Am greşit, domnule, recunosc? Mărturisi Mayenne. Fii atât de bun, te rog şi fă-mi serviciul pe care ţi l-am cerut.

După vreo cinci minute, soldatul intră în staul. Dând cu ochii de Mayenne, omul scăpă un strigăt; rănitul însă mai găsi în el destulă putere spre a duce un deget la buze. Soldatul tăcu mâlc.

— Domnule? I se adresă ducele de Mayenne lui Ernauton? Te rog să mă crezi că-ţi voi purta o veşnică recunoştinţă şi sunt convins că ne va fi dat să ne întâlnim din nou cândva în împrejurări mai fericite; îmi îngădui să te întreb cu cine am cinstea să vorbesc?

— Sunt vicontele Ernauton de Carmainges, domnule.

Mayenne se aştepta să-i mai dea unele amănunte, dar de astă dată tânărul se arătă la rândul său cumpătat la vorbă.

— Vă duceaţi la Beaugency, domnule? Continua Mayenne.

— Da, domnule.

— Atunci înseamnă că v-am întors din drum şi n-o să mai puteţi călători în noaptea asta?

— Dimpotrivă, domnule, sper să pot pleca îndată mai departe.

— Spre Beaugency?

Ernauton se uită la Mayenne, ca şi când stăruinţa acestuia l-ar fi nemulţumit peste măsură.

— Nu, spre Paris? Răspunse el.

Ducele se arătă mirat:

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule, dar mi se pare ciudat că, ducându-vă la Beaugency şi fiind silit să vă întrerupeţi drumul datorită unor împrejurări cu totul neaşteptate, renunţaţi cu atâta uşurinţă la un lucru pentru care aţi făcut această călătorie, fără să aveţi un motiv destul de temeinic.

— Nimic mai simplu domnule? Îl lămuri Ernauton? De vreme ce mă duceam la o întâlnire. Păţania noastră, silindu-mă să mă opresc aici, m-a făcut să pierd această întâlnire, aşa că nu-mi rămâne decât să mă întorc îndărăt.

Mayenne încercă în zadar să citească pe chipul nepăsător al lui Ernauton alte gânduri decât cele pe care le mărturiseau cuvintele sale.

— Dragă domnule? Rosti el în cele din urmă? De ce nu mai rămâi câteva zile cu mine? Aş trimite atunci pe soldatul ăsta la Paris, după un felcer, fiindcă, îţi dai seama, nu-i aşa, că nu pot să rămân singur aici cu nişte oameni pe care nu-i cunosc?

— Pentru ce să nu rămână mai bine soldatul cu domnia voastră, domnule? Replică Ernauton? Şi să vă trimit eu felcerul?

Mayenne stătu în cumpănă.

— Ştii cum se numeşte duşmanul meu? Întrebă el.

— Nu, domnule.

— Cum, dumitale, care l-ai scăpat de la moarte, se poate să nu-ţi fi spus cum îl cheamă?

— Nu l-am întrebat.

— Chiar nu l-ai întrebat?

— Şi pe dumneavoastră v-am scăpat de la moarte, domnule. V-am întrebat oare cum vă numiţi? În schimb însă şi unul şi celălalt cunoaşteţi numele meu. Ce nevoie are binefăcătorul să afle cum se numeşte cel pe care l-a îndatorat? Mai curând acesta trebuie să ştie numele celui ce l-a scăpat din impas.

— Cum văd eu, domnule? Spuse Mayenne? Nu-i chip de aflat nimic de la dumneata, deoarece eşti tot atât de discret pe cât te-ai arătat de viteaz.

— Şi mie, domnule, mi se pare că desluşesc o umbră de mustrare în cuvintele domniei voastre şi vă rog să mă credeţi că-mi pare rău; căci, la drept vorbind, ceea ce vă îngrijorează ar trebui, dimpotrivă, să vă liniştească. Cineva care este nespus de discret faţă de o anumită persoană nu se poate să nu fie mai mult sau mai puţin discretă şi faţă de celelalte.

— Ai dreptate! Dă-mi mâna, domnule de Carmainges.

Ernauton îi întinse mâna fără să dea câtuşi de puţin de bănuit, prin felul în care făcu gestul acesta, c-ar fi ştiut cumva că mâna pe care o strânge este a unui prinţ.

— Mi-aţi reproşat purtarea mea, domnule? Continuă Mayenne. Din păcate, n-aş putea să mă dezvinovăţesc decât împărtăşindu-vă unele secrete mult prea importante: ar fi mai bine, cred, să nu mergem prea departe cu destăinuirile.

— Nu înţeleg, domnule? Răspunse Ernauton? De ce vreţi să vă apăraţi, când eu nu v-am adus nici o învinuire. Dinspre partea mea, vă rog să mă credeţi, sunteţi liber să faceţi aşa cum poftiţi, să vorbiţi deschis sau să nu-mi spuneţi nimic.

— Mulţumesc, domnule, prefer să tac. Aş vrea totuşi să ştii că sunt un gentilom dintr-o familie mare şi că aş putea fi în măsură să-ţi fac toate plăcerile, pe care aş vrea să ţi le îndeplinesc.

— Să ne oprim aici, domnule? Îi tăie cuvântul Ernauton? Şi vă rog să fiţi încredinţat că voi fi tot atât de puţin curios în privinţa trecerii de care vă bucuraţi, pe cât am fost şi în privinţa numelui domniei voastre. Trebuie să vă spun că, mulţumită stăpânului pe care-l slujesc, n-am nevoie de sprijinul nimănui.

— Stăpânul dumitale? Întrebă Mayenne, neliniştit. Care stăpân, dacă-mi îngădui să te întreb?

— Oh! Am încheiat cu destăinuirile, aşa cum aţi spus mai adineauri chiar domnia voastră, domnule, răspunse Ernauton.

— Întocmai.

— Şi pe urmă mi se pare să rana începe să se obrintească; ar fi bine să vorbiţi mai puţin, domnule, vă rog să mă credeţi.

— Ai dreptate. Ah! Aş avea nevoie de felcerul meu.

— De vreme ce tot mă întorc la Paris, aşa cum am avut cinstea să vă spun, daţi-mi adresa lui.

Mayenne îi făcu un semn ostaşului, care se apropie de el şi amândoi începură să se sfătuiască în şoaptă. Discret ca întotdeauna, Ernauton se dădu deoparte. În sfârşit, după câteva minute de chibzuinţă, ducele îl chemă pe Ernauton.

— Domnule de Carmainges? Spuse el? Îmi dai cuvântul dumitale de onoare că, dacă îţi încredinţez o scrisoare pentru cineva, scrisoarea aceasta va ajunge neapărat în mâinile acelei persoane?

— Aveţi cuvântul meu, domnule.

— Şi mă bizui pe el; eşti un om prea mărinimos ca să nu am o încredere oarbă în dumneata.

Ernauton se înclină.

— Trebuie să-ţi mărturisesc măcar unul din secretele mele? Spuse Mayenne. Află deci că fac parte din garda doamnei ducese de Montpensier.

— Da?! Se miră Ernauton cu toată candoarea. Doamna ducesă de Montpensier are o gardă? N-am ştiut.

— În aceste vremuri frământate, domnule? Continuă Mayenne? Toată lumea caută să se păzească pe cât poate şi familia ducilor de Guise fiind de obârşie regească…

— Nu vă cer nici un fel de lămuriri, domnule; faceţi parte din garda doamnei ducese de Montpensier, n-am nevoie să ştiu mai mult.

— Mai departe: eram în drum spre Amboise, unde fusesem trimis cu o misiune, când mi-a ieşit în cale duşmanul meu. Pe urmă ştii ce s-a mai întâmplat.

— Da? Răspunse scurt Ernauton.

— Fiind silit să-mi întrerup călătoria din cauza acestei răni înainte de a fi apucat să-mi îndeplinesc misiunea, mă simt dator să-i dau socoteală doamnei ducese de pricina pentru care am întârziat.

— Aşa cum se şi cuvine.

— Vei fi deci atât de bun să predai chiar în mâinile domniei sale scrisoarea pe care voi avea cinstea să i-o scriu.

— Numai dacă s-o fi găsind hârtie şi cerneală pe aceste coclauri? Răspunse Ernauton, pregătindu-se să plece în căutarea celor trebuincioase.

— Nu-i nevoie? Îl opri Mayenne. Ostaşul meu trebuie să aibă la dânsul tabletele mele.

Într-adevăr, soldatul scoase din buzunar nişte tablete ferecate cu o încuietoare. Mayenne se întoarse cu faţa la perete pentru a pune în mişcare mecanismul secret: tabletele se deschiseră; după aceea scrise cu condeiul câteva rânduri şi închise la loc tabletele, tot pe furiş.

Din clipa în care erau zăvorâte, nimeni pe lume, dacă nu cunoştea secretul, n-ar mai fi putut să le desfacă decât doar sfărâmându-le.

— Domnule? Făgădui tânărul gentilom? De azi în trei zile tabletele acestea vor fi înmânate.

— Chiar domniei sale?

— Chiar doamnei ducese de Montpensier în persoană.

Ducele strânse mâinile îndatoritorului său însoţitor şi, obosit deopotrivă de convorbirea pe care o avusese până atunci, ca şi de scrisoarea pe care o scrisese ceva mai înainte, se lăsă să cadă, cu fruntea îmbrobonată de sudoare, pe aşternutul răcoros de paie.

— Domnule? Spuse soldatul, folosind un limbaj care i se păru lui Ernauton prea puţin potrivit cu îmbrăcămintea lui? E drept că m-aţi legat fedeleş ca pe un viţel, dar, cu voia sau fără voia domniei voastre, de aci înainte legătura aceasta va fi pentru mine o verigă a prieteniei, lucru pe care îl voi dovedi la locul şi la timpul potrivit.

Şi-i întinse o mână a cărei albeaţă îl izbise din capul locului pe tânărul gmtilom.

— De ce nu! Spuse râzând Carmainges. Cum văd eu, m-am ales cu încă doi prieteni!

— Nu râdeţi, domnule? Îl dojeni soldatul? Oricâţi ar fi, niciodată nu sunt prea mulţi.

— Ai dreptate, camarade! Răspunse Ernauton.

Şi plecă.