Capitolul XLIBel-Esbat

Nu mai e nevoie să spunem, cred, că Ernauton, pe care Sainte-Maline îl socotea pierdut fără scăpare, continua, dimpotrivă, să-şi urmeze liniştit drumul deschis pe neaşteptate de soarta lui norocoasă.

În primul moment chibzuise, aşa cum ora şi firesc, că ducesa de Montpensier, pe care avea îndatorirea s-o găsească, nu putea să fie decât la palatul Guise, de vreme ce se afla în Paris.

Ernauton se îndreptă deci din capul locului spre palatul Guise.

Când, după ce bătu la poarta cea mare a palatului, care se deschise, în fine, cu foarte multă prudenţă, solicită cinstea de a fi primit de doamna ducesă de Montpensier, portarul îi râse în nas cu sfruntare. Pe urmă, în faţa stăruinţelor lui, i se răspunse că ar fi trebuit să ştie de la bun început că alteţa sa locuia la Soissons şi nicidecum la Paris.

Ernauton, care se aştepta la o asemenea primire, nu-şi pierdu câtuşi de puţin cumpătul.

— Îmi pare nespus de rău că nu-i aici? Se întristă el. Trebuia să-i comunic alteţei sale un lucru de cea mai mare importanţă din partea domnului duce de Mayenne.

— Din partea domnului duce de Mayenne? Întrebă portarul. Şi cine, mă rog, ţi-a încredinţat această însărcinare?

— Chiar domnul duce de Mayenne în persoană.

— Cine, ducele? Zici că el ţi-a încredinţat-o?! Exclamă portarul, ticluindu-şi cu iscusinţă o mutră cât se poate de mirată. Şi unde, mă rog, ţi-a încredinţat această însărcinare? Fiindcă nici domnul duce şi nici doamna ducesă nu sunt la Paris.

— Crezi că nu ştiu? Răspunse Ernauton. Dar tot atât de bine s-ar putea să nu fi fost nici eu la Paris; s-ar putea să mă fi întâlnit cu domnul duce într-altă parte decât la Paris, bunăoară, în drum spre Blois.

— În drum spre Blois? Zise portarul, ciulind urechea.

— S-ar putea să mă fi întâlnit pe drum şi să-mi fi încredinţat un mesaj pentru doamna de Montpensier.

O umbră de nelinişte flutură pe obrazul interlocutorului său, care, de teamă poate ca drumeţul să nu dea buzna înăuntru, tot timpul ţinuse poarta abia întredeschisă.

— Şi ce-i cu mesajul ăsta? Întrebă el.

— E la mine.

— Asupra dumitale?

— Uite aici? Spuse Ernauton, bătându-se cu palma peste vestă.

Slujitorul, care părea să fie nespus de credincios stăpânilor săi, îl cercetă pe Ernauton cu o privire iscoditoare.

— Şi zici că ai mesajul asupra dumitale? Întrebă el.

— Da, domnule.

— Şi că e vorba de ceva important?

— De cea mai mare importanţă.

— Eşti bun să mi-l arăţi numai puţin?

— Cu plăcere.

Şi Ernauton scoase din sân scrisoarea domnului de Mayenne.

— Ia te uită! Se miră portarul. Ce curioasă cerneală!

— E scrisă cu sânge? Răspunse Ernauton, liniştit.

Auzind acest lucru, slujitorul se îngălbeni, cu atât mai mai mult cu cât se gândise, desigur, că s-ar fi putut să fie chiar sângele domnului de Mayenne.

Pe vremea aceea era o lipsă cumplită de cerneală, în timp ce sângele curgea gârlă pe toate drumurile; în consecinţă, adeseori îndrăgostiţii scriau iubitelor lor, iar oamenii însuraţi, celor de acasă, cu lichidul mai răspândit îndeobşte.

— Domnule? Vorbi slujitorul cu însufleţire? Nu ştiu dacă vei putea da de urma doamnei ducese de Montpensier în Paris sau în împrejurimile oraşului, dar, în orice caz. Du-te chiar acum, dacă nu te superi, în cartierul Saint-Antoine, unde se află o casă care se numeşte Bel-Esbat, e casa doamnei ducese: ai s-o recunoşti numaidecât, fiindcă e prima pe stânga după mânăstirea iacobinilor, cum te duci spre Vincennes; cu siguranţă că ai să găseşti acolo pe vreunul din slujitorii doamnei ducese sau o persoană destul de apropiată de domnia sa ca să fie în măsură să-ţi spună unde ar putea fi acum doamna ducesă.

— Prea bine, mulţumesc! Zise Ernauton, înţelegând că slujitorul nu putea sau nu voia să-i spună mai mult decât atât.

— În cartierul Saint-Antoine? Stărui slujitorul? Toată lumea cunoaşte şi poate să-ţi arate unde se află Bel-Esbat, deşi nu prea se ştie, cred, că este conacul doamnei de Montpensier, deoarece doamna ducesă l-a cumpărat abia de curând, ca să aibă un loc unde să se retragă.

Ernauton dădu din cap şi-şi îndreptă paşii spre cartierul Saint-Antoine.

Nu trebui să umble prea mult pentru a găsi, chiar fără să întrebe pe cineva, conacul Bel-Esbat, care se afla în imediata apropiere a mânăstirii iacobinilor.

Trase de clopoţel şi poarta se deschise.

— Intră! Se auzi îmbiat de un glas.

Intră în curte şi poarta se închise după el.

Cel ce-i dăduse drumul înăuntru aştepta, probabil, pe cât se părea, să-l audă rostind vreo parolă; dar cum Ernauton se mulţumea să privească în jur fără un cuvânt, îl întrebă ce dorea.

— Aş vrea să vorbesc cu doamna ducesă? Spuse tânărul getilom.

— Şi pentru ce o căutaţi pe doamna ducesă la Bel-Esbat? Întrebă valetul.

— Pentru că portarul palatului Guise m-a trimis aici? Răspunse Ernauton.

— Doamna ducesă nu este la Bel-Esbat, aşa cum nu este nici la Paris? Replică valetul.

— Atunci? Spuse Ernauton? Nu-mi rămâne decât să aştept un moment mai prielnic pentru a-mi îndeplini faţă de dânsa misiunea pe care mi-a încredinţat-o domnul duce de Mayenne.

— O misiune? Pentru dânsa, pentru doamna ducesă?

— Pentru doamna ducesă.

— Din partea domnului duce de Mayenne?

— Întocmai.

Feciorul rămase în cumpănă un moment.

— Domnule? Spuse el în cele din urmă? Eu nu sunt în măsură să vă dau un răspuns? Dar e aici cineva mai mare ca mine cu care trebuie să mă sfătuiesc. Fiţi bun şi aşteptaţi o clipă.

„Rar mi-a fost dat să văd asemenea slujitori, să fiu al dracului, toţi aleşi pe sprânceană. Ce ordine, ce disciplină, câtă străşnicie! Tare primejdioşi trebuie să fie oamenii ăştia, dacă simt nevoia să se păzească aşa. Aş vrea să văd cine poate intra în palatul ducilor de Guise atât de uşor cum se intră la Luvru! Zău dacă nu-mi vine să cred că adevăratul rege al Franţei nu este cel pe care-l slujesc.”

Şi se uită roată împrejur: curtea era pustie, dar toate uşile grajdurilor stăteau larg deschise, ca şi când s-ar fi aşteptat să sosească o trupă de ostaşi pentru care totul era pregătit spre a fi încartiruită.

Ernauton fu întrerupt în cercetarea sa de valetul care se întorcea însoţit de un alt valet.

— Lăsaţi calul în seama mea, domnule şi duceţi-vă cu camaradul meu? Îi spuse el. Veţi sta de vorbă cu cineva care vă poate da mai multe desluşiri decât mine.

Ernauton porni în urma valetului, aşteptă puţin într-un fel de anticameră şi, după câteva clipe, slujitorul care se dusese să ceară instrucţiuni, îl pofti în încăperea alăturată, unde o femeie simplu îmbrăcată, dar cu oarecare eleganţă, lucra la gherghef.

Femeia şedea cu spatele la Ernauton.

— Doamnă? O încunoştiinţa valetul? Cavalerul care a venit din partea domnului de Mayenne este aici.

În momentul în care femeia se întoarse, Ernauton scoase un strigăt de mirare.

— Dumneavoastră, doamnă! Exclamă el, recunoscând totodată pe fostul său paj şi pe necunoscuta din litieră, pe care o întâlnea acum pentru a treia oară sub o nouă înfăţişare.

— Dumneata?! Rosti la rândul său doamna, scăpând ghergheful din mână, cu ochii la Ernauton. Apoi, făcând un semn lacheului, îi porunci: Poţi pleca!

— Sunteţi din suita doamnei ducese de Montpensier, doamnă? Întrebă Ernauton, uimit.

— Da? Mărturisi necunoscuta. Dar dumneavoastră, domnule, cum aţi ajuns să aduceţi un mesaj din partea domnului de Mayenne?

— Datorită unor împrejurări neaşteptate la care nici cu gândul nu m-aş fi gândit vreodată şi pe care mi-ar fi greu să vi le împărtăşesc, fiindcă aş avea prea multe de spus? Răspunse Ernauton cu cea mai mare prudenţă.

— Oh, văd că sunteţi foarte discret, domnule? Adăugă ea, zâmbind.

— Da, atunci când trebuie să fiu, doamnă? Încuviinţă el.

— Totuşi nu văd de ce ar fi nevoie de atâta discreţie în cazul de faţă? Se miră necunoscuta? Căci, dacă într-adevăr aţi adus, cum ziceţi, un mesaj din partea persoanei pe care aţi numit-o…

Ernauton făcu un gest.

— O, nu încape nici o supărare! Dacă, într-adevăr, aţi adus un mesaj din partea acestei persoane, cred că este un lucru destul de important, pentru ca, în amintirea legăturilor noastre, deşi trecătoare, să-mi spuneţi şi mie despre ce anume e vorba.

Doamna căută să pună în ultimele cuvinte toată drăgălăşenia şăgalnică, alintată şi seducătoare de care este în stare o femeie frumoasă atunci când are o rugăminte de făcut.

— Doamnă? Răspunse Ernauton? N-aş putea să vă spun ceea ce eu însumi nu ştiu.

— Cu atât mai puţin ceea ce nu vreţi să spuneţi, nu-i aşa?

— Las la aprecierea dumneavoastră, doamnă? Rosti Ernauton, înclinându-se.

— Fiind vorba de un lucru ce trebuie comunicat prin viu grai, veţi face aşa cum credeţi, domnule.

— N-am de comunicat nimic prin viu grai, doamnă! Misiunea mea este să înmânez o scrisoare alteţei sale.

— Unde-i scrisoarea? Întrebă necunoscuta, întinzând mâna.

— Scrisoarea? Repetă Ernauton.

— Sunteţi bun să mi-o daţi?

— Doamnă? Răspunse Ernauton? Cred că am avut cinstea să vă spun că scrisoarea este destinată doamnei ducese de Montpensier.

— Dar cum ducesa nu este aici? Stărui doamna, care începuse să-şi piardă răbdarea? Îi ţin eu locui. Puteţi deci…

— Nu pot.

— Nu aveţi încredere în mine, domnule?

— Aşa s-ar cuveni, doamnă? Spuse tânărul gentilom, cu o privire a cărei expresie era destul de lămurită pentru a nu îngădui nici un fel de îndoială? Dar, cu toată purtarea dumneavoastră misterioasă, trebuie să vă mărturisesc că mi-aţi inspirat cu totul alte sentimente decât cele despre care vorbiţi.

— Adevărat?! Se miră doamna, îmbujorându-se puţin sub privirea înflăcărată a lui Ernauton.

Tânărul se înclină.

— Luaţi seama, domnule mesager? Rosti ea, râzând? Am impresia că îmi faceţi o declaraţie de dragoste.

— Bineînţeles, doamnă? Stărui Ernauton. Nu ştiu dacă voi avea parte să vă mai văd vreodată şi prilejul acesta este, într-adevăr, mult prea fericit ca să-l pierd.

— Acum înţeleg, domnule.

— Aţi înţeles că vă iubesc, doamnă? De altfel nici nu era prea greu de înţeles.

— Nu înţeleg cum aţi ajuns aici.

— Mă iertaţi, doamnă? Spuse Ernauton? Dar de astă dată nu mai înţeleg eu.

— Da, îmi dau seama că aţi vrut să mă vedeţi şi de aceea v-aţi folosit de un pretext pentru a putea pătrunde aici.

— Eu, doamnă, să mă folosesc de un pretext?! Vă rog să credeţi că mă judecaţi greşit; nu aveam de unde să ştiu că-mi va fi dat să vă mai întâlnesc vreodată şi aşteptam ca norocul, care de două ori până acum m-a scos în calea domniei voastre, să se îndure iarăşi de mine; dar ca să mă folosesc de un pretext, asta o dată cu capul n-aş face-o! Trebuie să ştiţi că am o fire sucită şi că nu gândesc îndeobşte la fel ca toată lumea.

— Cum aşa?! Un om îndrăgostit, cum ziceţi că sunteţi dumneavoastră, mai poate avea şovăieli şi mai stă să-şi aleagă mijloacele când e vorba să vadă persoana pe care o iubeşte? Într-adevăr, e lăudabil din partea dumneavoastră, domnule? Rosti necunoscuta cu o aroganţă puţin zeflemitoare. Ei bine, drept să vă spun, bănuiam că sunteţi un om dintr-o bucată.

— Şi ce v-a făcut, doamnă, să aveţi asemenea bănuieli, dacă nu vi-e cu supărare? Întrebă Emauton.

— Deunăzi, când m-aţi întâlnit, eram în litieră, dar, cu toate că m-aţi recunoscut, nu v-aţi gândit să mă urmăriţi.

— Luaţi seama, doamnă? Îi atrase atenţia Ernauton? Înseamnă să mărturisiţi că v-aţi uitat la mine.

— Grozavă mărturisire, zău! Nu ne-am întâlnit oare în nişte împrejurări care, mie, cel puţin, îmi îngăduie să scot capul pe fereastra litierei dacă s-ar întâmpla să-mi ieşiţi în cale? Domnul însă n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze în goana calului, după ce a dat un ţipăt ce m-a făcut să tresar în fundul litierei.

— Eram obligat să plec, doamnă.

— Cine vă obliga: conştiinţa dumneavoastră?

— Nu, doamnă, datoria.

— Ei, bravo! Spuse doamna, râzând. Văd că sunteţi un îndrăgostit cu capul pe umeri, foarte prudent şi care se teme, mai presus de ori ce, să nu se compromită cumva.

— Şi chiar dacă aş fi avut unele temeri în legătură cu dumneavoastră, doamnă, vă prinde mirarea? Spuneţi-mi, vă rog, e firesc oare ca o femeie să umble îmbrăcată bărbăteşte, să intre cu forţa în oraş, deşi barierele sunt închise şi să se ducă pe urmă în Piaţa Greve pentru a privi caznele unui biet nefericit sfârtecat în bucăţi, făcând tot felul de gesturi mai mult decât bizare? Spuneţi: am dreptate?

Doamna păli uşor, apoi căută să-şi ascundă paloarea, dacă se poate spune aşa, sub un zâmbet.

— E firesc, în sfârşit, ca, după ce şi-a împlinit această ciudată plăcere, onorata doamnă s-o rupă la fugă ca o hoaţă, de teamă să nu fie arestată, cu toate că se află în slujba unei prinţese atât de puternice, chiar dacă nu e bine văzută la curte, ca doamna de Montpensier?

Necunoscuta zâmbi din nou, de astă dată cu o ironie şi mai vădită.

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, domnule? Rosti ea? Dar perspicacitatea dumneavoastră lasă de dorit, deşi sunteţi convins că aveţi ochiul ager; căci, cu puţină chibzuinţă, tot ceea ce vi se pare de neînţeles s-ar fi lămurit pe loc. Nu era firesc, în primul rând, ca doamna ducesă de Montpensier să se intereseze de soarta domnului de Salcede, de ceea ce ar fi putut să spună, de destăinuirile mincinoase sau adevărate pe care ar fi putut să le facă şi care ar fi fost în măsură să compromită, după cum cred că vă daţi seama, toată casa de Lorena? Şi dacă lucrul acesta era firesc, domnule, nu era tot atât de firesc oare ca doamna ducesă să trimită o persoană de încredere, apropiată, pe care să se poată pe deplin bizui, ca să asiste la execuţie şi să constate de visu, cum se spune, la palatul de justiţie, pas cu pas, cum se desfăşoară lucrurile, fără să scape nici un amănunt? Ei bine, această persoană, domnule, eram eu, eu, fiinţa cea mai apropiată, căreia alteţa sa îi încredinţează toate tainele sale. Şi acum, spuneţi-mi, vă rog, credeţi cumva că m-aş fi putut duce în Piaţa Greve îmbrăcată în straie femeieşti? Credeţi cumva, în sfârşit, că puteam să privesc nepăsătoare, acum când cunoaşteţi situaţia pe care o am în casa ducesei, chinurile osânditului, văzând că din clipă în clipă era pe cale să facă destăinuiri?

— Aveţi perfectă dreptate, doamnă? Recunoscu Ernauton, înclinându-se? Şi vă mărturisesc cu mâna pe conştiinţă că admir inteligenţa şi felul dumneavoastră de a judeca lucrurile, aşa cum adineauri admiram frumuseţea dumneavoastră.

— Mulţumesc mult, domnule. Şi acum, fiindcă ne cunoaştem şi unul şi celălalt şi totul s-a lămurit pe deplin între noi, daţi-mi scrisoarea, de vreme ce scrisoarea există şi nu este un simplu pretext.

— Cu neputinţă, doamnă.

Necunoscuta se sili să se stăpânească.

— Cu neputinţă?! Repetă ea.

— Da, cu neputinţă, deoarece i-am jurat domnului duce de Mayenne să nu încredinţez scrisoarea decât doamnei ducese de Montpensier în persoană.

— Spuneţi mai bine? Izbucni doamna, începând să-şi piardă răbdarea? Spuneţi mai bine că scrisoarea nici nu există. De ce nu mărturisiţi că, în ciuda pretinselor dumneavoastră ezitări, scrisoarea n-a fost decât un pretext ca să puteţi pătrunde aici? De ce nu mărturisiţi că n-aţi vrut decât să mă vedeţi şi atâta tot? Ei bine, domnule, acum cred că sunteţi mulţumit; nu numai că aţi reuşit să intraţi în casă, nu numai că aţi reuşit să mă vedeţi, dar, pe deasupra, mi-aţi şi spus că mă adoraţi.

— Ceea ce este tot atât de adevărat, doamnă, ca şi celelalte lucruri pe care vi le-am spus.

— Fie cum ziceţi! Mă adoraţi deci, aţi vrut neapărat să mă vedeţi, v-am prilejuit această plăcere în schimbul serviciului pe care mi l-aţi făcut. Prin urmare, suntem chit, drum bun!

— Mă supun, doamnă? Răspunse Ernauton? Şi, de vreme ce doriţi să plec, nu-mi rămâne decât să vă împlinesc dorinţa.

De astă dată doamna se supără cu tot dinadinsul.

— Adevărat? Se încruntă ea. Dar dacă dumneavoastră mă cunoaşteţi, eu, în schimb, nu ştiu cine sunteţi. Nu vi se pare că sunteţi mult mai avantajat decât mine? Ah, nu cumva vă închipuiţi că e de ajuns să intraţi, sub un pretext oarecare, în casa unei prinţese, fiindcă vă aflaţi în casa doamnei de Montpensier. Domnule şi să spuneţi: „Mi-a reuşit vicleşugul, acum pot să plec”? Cinstit vorbind, domnule, o asemenea purtare nu poate fi a unui om manierat.

— Mi se pare, doamnă, că judecaţi cu prea mare asprime? Ripostă Ernauton? Ceea ce ar putea fi, în cel mai rău caz, şiretlicul unui îndrăgostit dacă, aşa cum am avut cinstea să vă spun, n-ar fi la mijloc un lucru de cea mai mare importanţă şi cât se poate de adevărat. Nu voi lua în seamă vorbele grele pe care le-aţi rostit, doamnă, şi, de vreme ce nu găsesc nici o îndurare în ochii domniei voastre, voi căuta să uit cu desăvârşire toate cuvintele calde şi duioase pe care mi-am îngăduit să vi le spun. Dar nu vreau să plec de aici împovărat de învinuirile jignitoare cu care m-aţi copleşit. Am într-adevăr asupra mea o scrisoarea din partea domnului de Mayenne, pe care trebuie s-o înmânez doamnei de Montpensier şi ca să vă convingeţi, iată, e scrisă chiar de mâna domniei sale, după cum se poate vedea după adresă.

Ernauton îi întinse doamnei scrisoarea, fără s-o lase din mână. Necunoscuta îşi aruncă ochii asupra ei şi dădu un ţipăt:

— Sânge! E scrisul lui!

Ernauton vârî la loc scrisoarea în buzunar, fără să spună nimic, se înclină din nou, ceremonios ca întotdeauna, şi, palid la faţă şi cu moartea în suflet, se îndreptă spre uşă. De astă dată tânărul auzi nişte paşi alergând după el şi se pomeni prins de mantie, ca Iosif în vechime.

— Ce doriţi, doamnă? Întrebă el.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule? Căută să-l înduplece doamna? Vă rog din suflet! Ce este cu ducele, i s-a întâmplat ceva?

— Iertarea mea, doamnă? Răspunse Emaulon? Nu schimbă cu nimic lucrurile. Cât priveşte scrisoarea, de vreme ce nu v-aţi îndurat să-mi cereţi iertare decât ca s-o puteţi citi şi cum nimeni altcineva afară de doamna de Montpensier n-o va citi…

— Dar bine, smintitule? Strigă mânioasă ducesa, înfruntându-l? Nu mă recunoşti, sărmane, sau, mai bine zis, nu-ţi dai seama că eu sunt stăpâna care porunceşte aici şi-ţi închipui cumva că privirile acestea scânteietoare pot fi ale unei slujnice? Eu sunt ducesa de Montpensier! Fă bine şi dă-mi scrisoarea!

— Dumneavoastră, ducesa? Exclamă Ernauton, dându-se înapoi înspăimântat.

— Bineînţeles. Hai, hai, dă-mi-o! Nu vezi că sânt nerăbdătoare să aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu?

În loc să se execute însă, aşa cum îşi închipuia ducesa, tânărul gentilom, care în primul moment se pierduse cu firea, dezmeticindu-se, în sfârşit, îşi încrucişă braţele pe piept.

— Cum vreţi să mă bizui pe cuvintele domniei voastre? Răspunse el? Când buzele ce le-au rostit m-au minţit de două ori până acum?

În ochii a căror privire ducesa o invocase puţin mai înainte în sprijinul spuselor sale scăpărară două fulgere ucigătoare. Ernauton însă întâmpină fără să clipească săgeţile lor de foc.

— Cum, te mai îndoieşti încă? Mai e nevoie de alte dovezi când ai mărturia mea? Exclamă cu trufie femeia, destrămându-şi cu unghiile, mânioasă, manşetele de dantelă.

— Da, doamnă? Răspunse netulburat Ernauton.

Necunoscuta de repezi la un clopoţel de pe masă, pe care îl lovi cu atâta înverşunare, încât puţin lipsi să nu-l spargă.

Sunetul pătrunzător al clopoţelului se răspândi în toate încăperile şi, înainte chiar de a fi apucat să se stingă, un valet se şi ivi în uşă.

— Ce doreşte doamna? Întrebă valetul.

Necunoscuta bătu din picior furioasă.

— Mayneville? Porunci ea? Să vină Mayneville! Nu-i aici?

— Ba da, doamnă.

— Ce mai aştepţi? Să vină odată!

Slujitorul o zbughi pe uşă şi, după câteva clipe, Mayneville intră grăbit în cameră.

— Poruncă, doamnă! Rosti Mayneville.

— Doamnă?! De când se obişnuieşte oare să mi se spună aici în casă doamnă, domnule de Mayneville? Îl luă la rost ducesa, exasperată.

— Poruncă, alteţa voastră! Repetă, îndoit din şale, Mayneville, căruia nu-i venea să-şi creadă urechilor.

— Foarte bine! Spuse Ernauton. Căci am de-a face cu un gentilom şi, dacă a încercat cumva să mă înşele, cerul mi-e martor, voi şti cel puţin cui să cer socoteală.

— Acum te-ai convins, în sfârşit? Întrebă ducesa.

— Da, doamnă, m-am convins şi, ca dovadă, poftiţi scrisoarea!

Şi, făcând o plecăciune, tânărul încredinţă doamnei de Montpensier scrisoarea ce prilejuise o atât de îndelungată discuţie.