Capitolul XLCele şapte păcate ale Magdalenei

Monarhul îşi aruncase ochii asupra telegarilor şi, văzând cât erau de voinici şi cum băteau din picioare nerăbdători, nu se încumetase să înfrunte singur primejdiile unei călătorii în caleaşcă: drept care, după ce-i dăduse, aşa cum am văzut mai înainte, deplină dreptate lui Ernauton, îi făcuse un semn ducelui, poftindu-l să ia loc în trăsură.

Loignac şi Sainte-Maline se aşezară de o parte şi de alta în dreptul portierelor, în timp ce un olăcar alerga înaintea caretei.

Ducele şedea singur pe scaunul din faţă al impunătorului vehicul, iar regele se instalase cu droaia lui de căţei pe canapeaua din fund.

Printre cotarlele lui era una pe care o răsfăţa mai cu osebire: căţeluşul pe care îl ţinuse tot timpul în braţe în balcon, la primărie şi care pirotea acum, tolănit pe o pernă numai lui hărăzită.

În dreapta suveranului se afla o meseioară ale cărei picioare erau înţepenite în podeaua caroseriei; pe masă stăteau risipite o mulţime de desene colorate pe care maiestatea sa le decupa cu o iscusinţă pe drept cuvânt uimitoare, în ciuda zguduiturilor trăsurii.

Cea mai mare parte erau imagini din Sfânta Scriptură. Totuşi, cum la vremea aceea ideile păgâne se bucurau de o largă toleranţă, împletindu-se adeseori cu credinţele religioase, mitologia era cu prisosinţă reprezentată în gravurile cu subiecte cuvioase ce se aflau dinaintea regelui.

Deocamdată, Henric, chibzuit ca de obicei, alesese câteva din aceste gravuri şi îşi făcea de lucru decupând scene din viaţa păcătoasei Magdalena.

Subiectul era de la sine destul de pitoresc şi pictorul, cu imaginaţia lui, nu făcuse decât să amplifice tendinţele fireşti ale subiectului: ilustraţiile înfăţişau o Magdalena tânără, frumoasă şi sărbătorită; nu lipseau din colecţie nici băile somptuoase, nici petrecerile cu dansuri, nici multe alte desfătări de tot felul.

Artistul avusese ingenioasa idee, pe care o va folosi mai târziu şi Callot atunci când va zugrăvi Ispitirea sfântului Antoniu, artistul, ziceam, avusese ingenioasa idee de a justifica fanteziile năstruşnice ale stiletului său de gravor, punându-le sub pavăza autorităţii ecleziastice; astfel, fiecare din aceste stampe, care, potrivit titlului general, trebuia să oglindească cele şapte păcate capitale, purta câte o inscripţie menită să-i explice conţinutul:

Magdalena biruită de păcatul mâniei.

Magdalena biruită de păcatul lăcomiei.

Magdalena biruită de păcatul mândriei.

Magdalena biruită de păcatul desfrâului.

Şi aşa mai departe până la cel de-al şaptelea şi ultimul păcat capital.

Ilustraţia pe care monarhul se ostenea s-o decupeze în momentul când ieşiră pe poarta Saint-Antoine o arăta pe Magdalena biruită de păcatul mâniei.

Frumoasa păcătoasă, întinsă într-o rână pe nişte perne, cu trupul acoperit numai de minunatele-i plete de aur cu care mai apoi avea să şteargă picioarele parfumate ale lui Hristos, frumoasa păcătoasă, ziceam, poruncise tocmai să fie azvârlit în bazinul din dreapta, plin cu lam-prete ale căror boturi flămânde se vedeau iţindu-se deasupra apei ca nişte capete de şerpi, un sclav care fărâmase un vas de preţ, în timp ce în stânga era biciuită o femeie? Şi mai despuiată decât ea, dat fiind că purta părul strâns într-un coc? Deoarece femeia, pieptănându-şi stăpâna, smulsese câteva fire din strălucitoarele-i plete, destul de bogate pentru ca Magdalena să poată trece cu vederea o greşeală atât de neînsemnată.

În fund se vedeau nişte câini bătuţi pentru că lăsaseră să intre nestingheriţi în casă nişte bieţi calici care umblau cu cerşitul şi nişte cocoşi spintecaţi pentru că îndrăzniseră să trâmbiţeze prea tare şi prea de dimineaţă.

Când sosiră la Croix-Faubin, regele reuşise să decupeze toate figurile din această imagine şi se pregătea să treacă la următoarea, intitulată: „Magdalena biruită de păcatul lăcomiei”.

Desenul cu pricina o arăta pe nurlia păcătoasă întinsă pe un pat aurit şi acoperit cu purpură, aşa cum obişnuiau să şadă la ospeţe cei din vechime: cele mai alese cărnuri, peşte şi fructe cunoscute de gastronomii romani, înccpând cu hârciogii gătiţi cu miere şi roşioarele fierte în vin de Falerno şi sfârşind cu langustele de Stromboli şi cu naramzele de Sicilia, împodobeau masa. Pe podea nişte câini se băteau pe un fazan în timp ce aerul era împânzit de păsări în mii şi mii de culori care şterpeleau de pe blagoslovita masă smochine, fragi şi cireşe, scăpându-le uneori din cioc asupra unui sodom de şoareci care aşteptau, adulmecând cu botul pe sus, să le pice în gură această mană cerească.

Magdalena ţinea în mână o cupă plină cu o licoare blondă ca topazul şi având o formă curioasă, aidoma celor descrise de Petroniu la ospăţul lui Trimalhio.

Absorbit cum era de această importantă îndeletnicire, monarhul abia catadicsi să ridice ochii atunci când trecură prin dreptul mânăstirii iacobinilor, al cărei clopot bătea din răsputeri de vecernie.

De altminteri, toate uşile şi toate ferestrele susnumitei chinovii erau închise, aşa încât ai fi putut crede că nu se afla ţipenie de om înăuntru, dacă nu s-ar fi auzit răsunând între zidurile mânăstirii dangătul clopotului.

După această privire fugară, monarhul îşi văzu mai departe de treabă cu şi mai multă sârguinţă.

Dar, după o sută de paşi, cineva care l-ar fi urmărit cu luare-aminte l-ar fi văzut aruncând o privire ceva mai curioasă decât prima asupra unei case arătoase de pe partea stângă a şoselei, casă care, clădită în mijlocul unei grădini încântătoare, privea printre lăncile aurite ale grilajului de fier spre drumul mare. Conacul acesta se numea Bel-Esbat.

Spre deosebire de mânăstirea iacobinilor, Bel-Esbat avea toate ferestrele deschise, afară de una singură, acoperită de o jaluzea.

În clipa când monarhul trecu prin dreptul conacului, o imperceptibilă înfiorare făcu să tremure jaluzeaua. Regele schimbă o ocheadă şi un surâs cu d'Épernon şi se apucă să foarfece un alt păcat capital.

De astă dată era înfăţişat păcatul desfrâului.

Artistul îl zugrăvise în culori atât de înfricoşătoare, înfierându-l cu atâta curaj şi atâta îndârjire, încât nu ne putem îngădui să menţionăm decât un singur detaliu, deşi e vorba de un detaliu cu totul secundar. Îngerul păzitor al Magdalenei îşi lua zborul spre ceruri, peste măsură de înspăimântat, acoperindu-şi ochii cu palmele.

Imaginea aceasta, executată cu foarte multă migală, absorbea până într-atât atenţia regelui, încât el îşi continuă drumul fără să bage de seamă trufia ce se lăfăia în dreptul portierei din stânga echipajului. Păcat, zău, fiindcă Sainte-Maline plutea în slăvile cerului de fericire şi era mândru de nu-şi mai încăpea în piele, călare pe bidiviul lui.

El, să fie la doi paşi de monarh, el, cadetul gascon, să audă cu urechile lui pe maiestatea sa regele preacucernic dojenindu-şi căţelul:

— Fii cuminte, master Love, nu mă plictisi!

Sau spunându-i domnului duce d'Épernon, comandantul infanteriei regale:

— Tare mi-e teamă, duce, că telegarii ăştia au să-mi frângă gâtul!

Când şi când totuşi, ca şi cum ar fi vrut să-şi umilească mândria, Sainte-Maline îşi arunca ochii spre cealaltă portieră păzită de Loignac, pe care obişnuinţa onorurilor îl făcea să rămână cu totul indiferent la aceste onoruri; şi găsind că gentilomul din dreapta lui, cu liniştea desăvârşită ce se zugrăvea pe chipul său şi cu ţinuta lui milităroasă plină de modestie, era mai falnic decât putea fi el, cu toate ifosele lui de capitano, Sainte-Maline căuta să se înfrâneze; puţin mai apoi însă anumite gânduri ce-i încolţeau în minte zgândăreau din nou sălbatica-i trufie, lăsând-o să se reverse din plin.

„Toată lumea mă vede, se uită la mine? Îşi spunea el? Şi se întreabă: „Cine o fi fericitul gentilom care-l însoţeşte pe rege?”

Dat fiind tărăgăneala cu care mergeau şi care nu îndreptăţea câtuşi de puţin temerile monarhului, fericirea lui Sainte-Maline era sortită să ţină încă multă vreme, căci telegarii Elisabetei, împovăraţi de hamuri grele, împodobite cu ţinte de argint şi cu tot felul de ceaprazuri şi încătuşaţi în nişte şleauri puternice, de parcă ar fi trebuit să tragă arca lui David, nu înaintau prea repede pe drumul spre Vincennes.

Dar cum se umflase prea mult în pene, ceva ca o mustrare din ceruri veni să-i domolească bucuria, ceva care, mai mult chiar, avu darul să-l întristeze peste măsură! Într-un răstimp îl auzi pe monarh rostind numele lui Ernauton.

De vreo două sau trei ori în câteva minute, regele pomeni numele acesta. Merita, într-adevăr, să-l vezi pe Sainte-Maline aplecându-se în şa pentru a prinde din zbor cheia acestei interesante enigme. Însă, ca toate lucrurile pe drept cuvânt interesante, enigma rămânea nedezlegată din pricina cine ştie cărui incident sau a unui zgomot ce-i curma firul.

Regele scotea câte o exclamaţie de necaz pentru că, la un moment dat, tăiase alandala cu foarfecele ilustraţia sau îi poruncea să tacă, punând cât mai multă dulceaţă în glas, lui master Love, care lătra de zor, cu pretenţia neîntemeiată, dar vădită, de a face tot atâta larmă ca şi un dog.

Fapt este că, de la Paris şi până la Vincennes, numele lui Ernauton reveni de cel puţin zece ori pe buzele regelui şi de încă patru ori, cel puţin, pe buzele ducelui, fără ca Sainte-Maline să se poată dumeri cu ce prilej fusese repetat de atâtea ori.

În cele din urmă îşi închipui? Aşa e omul făcut să caute întotdeauna să se amăgească singur? Că probabil suveranul ţinuse să afle pricina pentru care Ernauton nu se mai arătase de loc şi că d'Épernon îi împărtăşise, la rândul său, motivul prezumtiv sau adevărat.

În sfârşit, ajunseră la Vincennes.

Monarhul mai avea încă trei păcate de forfecat. Aşa că, de îndată ce coborî din caleaşcă, maiestatea sa se grăbi să se închidă în camera domniei sale, chipurile pentru a se dedica acestei mult prea serioase îndeletniciri.

Bătea un vânt îngheţat ce te pătrundea până la os; drept care, Sainte-Maline abia apucase să se aciueze la gura unui cămin impunător, în speranţa că va reuşi să se încălzească şi, încălzindu-se, să tragă un pui de somn, când Loignac îi puse mâna pe umăr.

— Eşti de corvoadă azi? Îi spuse el, ritos, cu glasul omului care, deprins ani de-a rândul să se supună fără a crâcni, ştie la rândul lui să se facă ascultat. Ai să dormi altă dată. Drepţi, domnule de Sainte-Maline!

— Pot să veghez şi două săptămâni încheiate dacă-i nevoie? Răspunse gentilomul.

— Îmi pare rău că n-am pe nimeni la îndemână? Se scuză Loignac, uitându-se în jur ca şi cum ar fi căutat pe cineva.

— Domnule? Îi tăie cuvântul Sainte-Maline? N-are rost să vă adresaţi altcuiva. Dacă trebuie, sunt în stare să nu dorm o lună întreagă.

— O, nu suntem chiar atât de pretenţioşi, fii pe pace.

— Ce trebuie să fac, domnule?

— Să încaleci pe cal şi să te întorci la Paris.

— Sunt gata; mi-am legat calul de iesle aşa cum era înşeuat.

— Foarte bine. Te duci întins la cazarma celor Patruzeci şi Cinci.

— Da, domnule.

— Ajungând acolo, scoli toată lumea din somn, dar în aşa fel, încât nimeni altul, afară de cei trei comandanţi pe care am să ţi-i numesc îndată, să nu ştie unde trebuie să meargă şi ce are de făcut.

— Voi îndeplini cuvânt cu cuvânt tot ce mi-aţi spus până acum.

— Pe urmă: paisprezece din aceşti domni vor rămâne la poarta Saint-Antoine, alţi cincisprezece se vor opri la jumătatea drumului, iar cu ceilalţi paisprezece te vei întoarce aici.

— S-a făcut, domnule de Loignac. Dar la ce oră va trebui să ieşim din oraş?

— După ce se va fi întunecat.

— Călare sau pe jos?

— Călare.

— Şi cum înarmaţi?

— Cu tot ce aveţi: pumnal, spadă şi pistoale.

— Cu platoşa pe noi?

— Da, cu platoşa.

— Alte instrucţiuni mai aveţi să-mi daţi, domnule?

— Uite, ai aici trei scrisori: una pentru domnul de Chalabre, una pentru domnul de Biran şi una pentru dumneata. Domnul de Chalabre va lua comanda primei grupe, domnul de Biran a celei de-a doua, iar cea de-a treia rămâne pe seama dumitale.

— Am înţeles, domnule.

— Aceste scrisori nu vor fi deschise decât la locul cuvenit, în clipa când va suna ceasul şase. Ceea ce înseamnă că domnul de Chalabre o va deschide pe a sa la poarta Saint-Antoine, domnul de Biran la Croix-Faubin, iar dumneata la poarta donjonului.

— Trebuie să venim repede?

— În goana cailor, dar fără să daţi cumva de bănuit şi fără să bage nimeni de seamă. Fiecare va ieşi deci prin altă parte din Paris: domnul de Chalabre pe poarta Bourdelle, domnul de Biran pe poarta Temple, iar dumneata, fiindcă ai o cale mai lungă de făcut, vei căuta s-o tai de-a dreptul, adică pe poarta Saint-Antoine.

— Am înţeles, domnule.

— Celelalte instrucţiuni sunt cuprinse în aceste trei scrisori. Du-te acum.

Sainte-Maline salută şi dădu să plece.

— O clipă numai? Îl opri Loignac. De aici şi până la Croix-Faubin poţi merge cât de repede pofteşti, dar de la Croix-Faubin şi până la barieră ia-o la pas. Mai sunt încă două ore până să se întunece, aşa că ai timp berechet.

— Prea bine, domnule.

— Ai înţeles sau vrei cumva să-ţi mai repet ordinul încă o dată?

— Nu e nevoie, domnule.

— Drum bun, domnule de Sainte-Maline!

Şi, pocnind din pinteni, Loignac reintră în apartamentele regale.

„Paisprezece în primul detaşament, cincisprezece în cel de-al doilea şi cincisprezece într-al treilea; înseamnă că nu l-a mai pus pe Ernauton la socoteală, e limpede ca lumina zilei şi că, prin urmare, nu mai face parte din garda celor Patruzeci şi Cinci.”

Umflându-se în pene, Sainte-Maline îşi îndeplini misiunea ca un om de vază, dar cât se poate de conştiincios.

O jumătate de oră după plecarea lui de la Vincennes, ţinându-se întocmai de instrucţiunile primite din partea lui Loignac, apucase să treacă dincolo de bariera oraşului. Un sfert de ceas mai apoi intra în cazarma celor Patruzeci şi Cinci.

Cei mai mulţi dintre domniile lor se desfătau adulmecând, fiecare din odăiţa lui, aburii bucatelor pentru cină ce fumegau în bucătăriile respective privegheate de gospodinele lor.

Astfel, preacinstita Lardille de Chavantrade pregătise o friptură de berbec cu carote, dreasă din belşug cu fel şi fel de mirozne, după obiceiul gascon, o mâncare nespus de gustoasă de care Militor se îngrijea deopotrivă, în măsura puterilor sale, adică mânuind o furculiţă de fier cu ajutorul căreia încerca fie carnea, fie legumele, să vadă dacă erau destul de bine prăjite.

La rândul său, Pertinax de Montcrabeau, ajutat de acel slujitor ciudat pe care se ferea să-l tutuiască, dar care, dinspre partea lui, nu pregeta să-i spună pe nume, Pertinax de Montcrabeau, zic, îşi întrebuinţa talentele culinare în folosul unei întregi grupe ce se gospodărea în comun. Popota înfiinţată de acest iscusit econom întrunea şase asociaţi, care îşi aduceau obolul dând câte şase gologani pentru fiecare masă.

Domnul de Chalabre, pe cât se părea, nu mânca niciodată; s-ar fi zis că este o fiinţă mitologică, o fiinţă care, prin firea ei, era scutită de orice trebuinţă. Faptul că era numai piele şi os te făcea totuşi să te îndoieşti de obârşia-i divină.

Domnul de Chalabre se uita la camarazii săi cum îşi puneau stomacul la cale dimineaţa, la prânz şi seara, ca o pisică fudulă care, deşi este flămândă, nu vrea să se milogească mulţumindu-se să-şi lingă mustăţile ca să-şi astâmpere foamea. Se cuvine totuşi să spunem că atunci când îl îmbia cineva? Şi asta se întâmpla destul de rar? Se grăbea să refuze, zicând, chipurile, că abia isprăvise de mestecat ultima îmbucătură şi, îndeobşte, aceste îmbucături erau, nici mai mult nici mai puţin, fie de potârniche, fie de fazan, fie de prepeliţă, de ciocârlii, de pateuri de gotcan sau de cei mai aleşi peşti. Toate stropite din belşug cu vinuri din Spania sau din arhipelagul grecesc, din cele mai vestite podgorii, bunăoară Malaga, Cipru sau Siracuza.

Precum se vede, cinstita adunare cheltuia după bunul ei plac banii maiestăţii sale Henric al III-lea.

De altfel, îţi puteai da lesne seama de felul de a fi al fiecăruia dintre ei văzând cum arăta chilia în care locuia. Unii iubeau florile şi creşteau într-o ulcică aşezată pe fereastră câte un trandafir plăpând sau câte o sipică ofilită; alţii aveau, ca şi regele, mania pozelor, fără a şti să le decupeze însă cu aceeaşi îndemânare; alţii, în fine, ca nişte adevărate feţe bisericeşti, îşi aduseseră în casă câte o menajeră sau câte o nepoţică.

Domnul d'Épernon îi şoptise lui Loignac că cei Patruzeci şi Cinci nu locuiau în incinta palatului şi deci putea să închidă ochii asupra acestor lucruri, iar Loignac închidea ochii.

Totuşi, atunci când suna goarna, fiecare din ei devenea într-o clipă un ostaş deprins să se supună orbeşte celei mai neînduplecate discipline, sărea pe cal şi era gata să înfrunte orice.

Iarna se culcau la orele opt, iar vara la zece, dar numai cincisprezece dintre ei dormeau cu adevărat, alţi cincisprezece dormeau iepureşte, iar ceilalţi nu dormeau de loc.

Cum nu era decât ora cinci şi jumătate după-amiaza, Sainte-Maline îi găsi pe toţi în picioare şi în cele mai gastronomice dispoziţii de pe faţa pământului.

Cu un singur cuvânt însă făcu să zboare în aer toate blidele.

— Pe cai, domnilor! Porunci el.

Şi lăsând droaia de martiri în mijlocul harababurii pricinuite de această deplasare neaşteptată, se grăbi să dea desluşiri domnilor de Biran şi de Chalabre în privinţa ordinului.

Încingându-se cu centironul şi încătărămându-şi platoşa, unii dintre ei înfulecară la repezeală câteva îmbucături stropite cu o duşcă bună de vin; alţii, care abia apucaseră să se înfrupte din bucate, se înarmară suspinând resemnaţi.

Numai domnul de Chalabre, strângând cu încă o gaură cureaua de care era atârnată spada, declară ritos că cinase de mai bine de un ceas.

Se făcu apelul.

Doar patruzeci şi patru dintre ei, printre care şi Sainte-Maline, erau prezenţi.

— Domnul Ernauton de Carmainges lipseşte? Spuse domnul de Chalabre, căruia îi venise rândul să împlinească slujba de furier.

O bucurie nemăsurată cotropi inima lui Sainte-Maline, răsfrângând-o pe buzele sale, care schimonosiră un zâmbet, lucru rar pentru un om cu o fire atât de închisă şi înveninat de invidie.

Într-adevăr, în ochii lui Sainte-Maline, prin absenţa aceasta nemotivată cu prilejul unei expediţii atât de însemnate, Ernauton îşi tăia cu desăvârşire craca de sub picioare.

În sfârşit, cei Patruzeci şi Cinci sau, mai bine, zis cei Patruzeci şi Patru plecară, fiecare pluton îndreptându-se într-altă direcţie, aşa cum li se pusese în vedere: adică domnul de Chalabre împreună cu treisprezece oameni spre poarta Bourdelle. Domnul de Biran cu alţi paisprezece spre poarta Temple. Iar Sainte-Maline, cu ultimii paisprezece, spre poarta Saint-Antoine.