Capitolul XXVCapcana

Chicot, precum se ştie, nu era omul care să stea prea mult la gânduri când era vorba să ia o hotărâre. Ca atare se decise să aştepte şi, dacă se putea, chiar în condiţiile cele mai lesnicioase. Îşi croi deci o fereastră în desimea umbrarului de verdeaţă ca să nu scape cumva din vedere persoanele care s-ar fi dus ori ar fi venit din oraş şi care erau în măsură să-l intereseze.

Drumul era pustiu. Cât putea cuprinde cu privirea Chicot, pe tot întinsul nu se zărea ivindu-se nici un călăreţ, nici un ţăran, nici un gură-cască. Gloata din ajun se risipise o dată cu spectacolul ce stârnea atâta îmbulzeală.

Chicot nu avu parte să vadă nimic altceva decât un om destul de prost îmbrăcat care se plimba în curmezişul drumului, măsurând ceva cu un băţ lung şi ascuţit la capăt pe pavelele maiestăţii sale regelui Franţei.

Deocamdată Chicot nu avea ce face. De aceea fu încântat că găsise, în sfârşit, o ţintă pentru privirile sale. Ce măsura oare? Şi pentru ce se îndeletnicea cu treaba asta? Iată cele mai temeinice preocupări de care fu stăpânit preţ de vreo două minute jupân Robert Briquet. Îşi puse deci în gând să nu-l scape din vedere.

Din păcate, în momentul în care, isprăvind cu măsurătoarea, omul se pregătea să ridice capul, o nouă descoperire, cu mult mai însemnată, îi reţinu toată atenţia, silindu-se să-şi îndrepte privirile către o altă ţintă.

Fereastra cu două canaturi de la balconul lui Gorenflot se deschise de perete dând la iveală simandicoasele rotunjimi ale lui dom Modeste, care, cu ochii lui mari şi bulbucaţi, cu zâmbetul său de zile mari şi cu cele mai curtenitoare sclifoseli, însoţea o doamnă înfăşurată toată într-o mantie de catifea garnisită cu blană.

„Aha! Se bucură Chicot. Iat-o şi pe cucoana cea cuvioasă. După mişcări, pare tinerică. Ia să vedem cum arată la faţă: aşa, bun, întoarce-te încă puţin încoace. Minunat! Curios! Nu ştiu ce-i cu mine azi că, de câte ori văd o figură nouă, am impresia că seamănă cu cineva. Plicticoasă meteahnă, zău aşa! Bravo, uite-l şi pe scutier acum. Ehei! În privinţa dumnealui, cred că nu mă înşel, e Mayneville în carne şi oase. Da, da, cu mustaţa în furculiţă, cu gardă la sabie, nu poate fi decât el; dar să facem o mică socoteală: dacă nu m-am înşelat în privinţa lui Mayneville, n-aş mai avea parte de el, pentru ce m-aş înşela asupra doamnei de Montpensier! Pentru că femeia asta să fiu al diacului dacă nu-i ducesa!”

Vă daţi seama, cred, că din momentul acela Chicot îl lăsă în plata Domnului pe omul cu măsurătoarea, ca să nu piardă cumva din ochi cele două faimoase personaje.

O clipă mai târziu văzu răsărind în spatele lor figura lui Borromée căruia Mayneville îi puse câteva întrebări.

„Nici că se poate mai bine? Spuse el? Toată lumea e în păr! Bravo! Să uneltim deci, fiindcă aşa-i moda zilei; dar, ce dracu, nu cumva ducesa o fi vrând să intre în pensiune la dom Modeste, căci, după câte ştiu, are doar o vilă la Bel-Esbat, la o sută de paşi de aici?”

În momentul acela, atenţia lui Chicot fu sporită de o nouă împrejurare. În timp ce ducesa vorbea cu Gorenflot sau, mai bine zis, îl ţinea de vorbă, domnul de Mayneville făcu un semn cuiva de afară. Chicot totuşi nu văzuse ţipenie de om prin partea locului, decât doar pe hotarnicul ce lua măsuri. Şi, într-adevăr, semnul acela era pentru el? Dovadă că omul cu măsurătoarea acum nu mai măsura nimic. Se oprise în dreptul balconului, din profil, cu faţa întoarsă către Paris.

Gorenflot era plin de drăgălăşenii faţă de cucernica doamnă.

Domnul de Mayneville îi suflă ceva la ureche lui Borromée, care începu numaidecât să dea din mâini în fel şi chip în spatele părintelui superior, făcând nişte gesturi al căror tâlc era de neînţeles pentru Chicot, dar cât se poate de lămurit, pe cât se părea, pentru omul cu măsurătoarea: acesta se îndepărtă câţiva paşi, aşezându-se într-un alt loc, unde, la un alt gest al lui Borromée şi al lui Mayneville, rămase neclintit ca o statuie.

După ce stătu aşa încremenit câteva clipe, la un nou semn făcut de fratele Borromée începu a executa o mişcare ce-i dădu cu atât mai mult de gândit lui Chicot, cu cât nu putea nicidecum să-i desluşească rostul. Din locul în care se afla, hotarnicul porni în goana mare spre poarta mânăstirii, în timp ce domnul de Mayneville îl urmărea cu ceasul în mână.

„Ei, fir-ai tu să fii, Sarsailă! Bombăni Chicot. Treaba asta nu-mi miroase a bine; ghicitoarea e straşnic ticluită; dar, oricât de straşnic ar fi ea ticluită, poate că, văzând chipul hotarnicului, am să-i dau de căpătâi.”

În momentul acela, ca şi când spiriduşul ce-l însoţea pas cu pas pe Chicot ar fi ţinut să-i împlinească dorinţa, omul cu măsurătoarea se întoarse cu faţa şi atunci Chicot se dumeri, în sfârşit, că nu era nimeni altul decât Nicolas Poulain, locotenentul de poliţie, cel căruia îi vânduse în ajun platoşele lui ruginite.

„Într-un ceas bun! Exclamă el. Trăiască Liga! Am văzut destul acum ca să pot ghici restul cu puţină osteneală! Prea bine, dacă-i aşa, să ne dăm osteneala.”

După un schimb de păreri între ducesă, Gorenflot şi Mayneville, Borromée închise fereastra şi balconul rămase pustiu.

Ducesa împreună cu scutierul său ieşiră din mânăstire pentru a se urca în litiera care-i aştepta afară. Ducesa nu apucase însă să tragă perdelele litierei, pentru a putea răspunde la linguşirile superiorului, când un călugăr iacobin care ieşise din oraş pe poarta Saint-Antoine trecu prin faţa cailor, la care se zgâi curios, apoi pe lângă litiera înăuntrul căreia aruncă o privire.

Chicot îl recunoscu pe fratele Jacques, mezinul călugărilor, care se înapoiase într-o întinsoare de la palat şi care acum rămăsese cu gura căscată în faţa doamnei de Montpensier.

„Haide, haide? Spuse el? Cum văd, tot am un pic de noroc. Dacă Jacques s-ar fi întors mai curând, n-aş fi apucat s-o văd pe ducesă, fiindcă ar fi trebuit s-o iau la picior ca să ajung la timp la întâlnirea de la Croix-Faubin. Şi-acum uite că doamna de Montpensier şi-a luat tălpăşiţa, după ce a pus la cale cine ştie ce uneltire. E rândul lui jupân Nicolas Poulain. Pe ăsta îl dau gata în zece minute.”

Într-adevăr, ducesa, după ce trecuse prin faţa lui Chicot fără să-l vadă, se îndreptase în goana cailor spre Paris, iar Nicolas Poulain se pregătea s-o urmeze. Ca şi ducesa, trebuia să treacă, la rândul său, prin dreptul tufişului în care se aciuase Chicot. Chicot îl pândi, aşa cum vânătorul pândeşte o sălbăticiune, gala să tragă în clipa când va fi ajuns în bătaia puştii. În momentul când Poulain ajunse în oţelele pustii, Chicot apăsă pe trăgaci.

— Hei, omul lui Dumnezeu? Îl chemă din bârlogul său? Învredniceşte-mă, rogu-te, cu o privire.

Poulain tresări şi întoarse capul spre şanţ.

— Aşa, bun, şi-acum, fiindcă m-ai văzut? Urmă Chicot? Fă-te că nu ştii nimic, jupân Nicolas… Poulain.

Locotenentul de poliţie zvâcni ca o căprioară când aude arma detunând.

— Cine eşti dumneata? Întrebă el. Şi ce pofteşti?

— Cine sunt?

— Da.

— Sunt prietenul dumitale, un prieten mai nou, dar foarte apropiat. Ce poftesc? În privinţa asta mi-ar fi mai greu să te lămuresc în două cuvinte.

— Dar ce doreşti la urma urmei? Spune.

— Doresc să vii lângă mine.

— Lângă dumneata?

— Da, aici, adică să cobori în şanţ.

— Pentru ce?

— Am să-ţi spun pe urmă: coboară mai întâi.

— Bine, dar…

— Şi vino de stai aici cu spatele rezemat de umbrar.

— Oricum…

— Fără să te uiţi încoace, ca şi când nici habar n-ai avea că sunt aici.

— Domnule…

— Îmi dau seama că-ţi cer prea mult, dar, ce vrei, jupân Robert Briquet are dreptul, cred, să fie pretenţios.

— Robert Briquet! Exclamă Poulain, executând în doi timpi şi trei mişcări comanda.

— Foarte bine, stai jos, aşa… Pare-mi-se, dacă nu mă-nşel, că făceai nişte măsurători pe drumul ce duce la Vincennes?

— Cine, eu?

— Fără doar şi poate; la urma urmei, ce-ar fi de mirare ca un locotenent de poliţie să facă şi slujba de picher, la nevoie?

— E adevărat? Mărturisi Poulain, ceva mai liniştit? Tocmai luam nişte măsuri, aşa cum ai văzut şi dumneata.

— Mai ales că? Urmă Chicot? Te îndeletniceai cu treaba asta sub ochii unor obraze alese.

— Unor obraze alese? Nu înţeleg.

— Cum aşa? Nu ştiai că…

— Zău dacă înţeleg ce vrei să spui.

— Cucoana aceea şi domnul care se aflau în balcon şi care au plecat adineauri spre Paris… Chiar nu ştii cine erau?

— Să mor dacă ştiu.

— Ah! Ce bine-mi pare atunci c-am avut prilejul să-ţi dau o veste atât de grozavă! Închipuieşte-ţi, domnule Poulain, că îndeletnicirile dumitale de picher erau admirate de doamna ducesă de Montpensier şi de domnul conte de Mayneville. Nu mişca, te rog.

— Domnule? Protestă Nicolas Poulain, încercând să-i ţină piept? Cuvintele dumitale şi felul în care mi le spui…

— Dacă încerci cumva să faci vreo mişcare, dragă domnule Poulain? Zise Chicot? Mă sileşti să întorc foaia şi cine ştie ce se mai poate întâmpla. Fă bine deci şi stai liniştit!

Poulain oftă din adânc.

— Aşa, bun? Urmă Chicot? Ziceam deci că, de vreme ce ai muncit cu atâta sârg sub ochii acestor obraze alese, fără ca domniile lor să se învrednicească a te băga în seamă, cel puţin aşa spui dumneata, ziceam deci, dragă domnule, că ţi-ar prinde foarte bine dacă un alt obraz simandicos, regele, bunăoară, te-ar băga în seamă.

— Regele!

— Maiestatea sa, da, domnule Poulain. Suveranul e gata oricând, poţi să mă crezi pe cuvânt, să preţuiască orice muncă şi să răsplătească orice strădanie.

— Ah, domnule Briquet, fie-ţi milă, te rog!

— Îţi atrag din nou atenţia, dragă domnule Poulain, că dacă te clinteşti cumva, poţi să-ţi iei rămas bun de la viaţă; stai liniştit deci, ca să-ţi cruţi orice neplăcere.

— Dar ce vrei de la mine, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu-ţi vreau decât binele, nimic altceva; nu ţi-am spus doar că-ţi sunt prieten?

— Domnule! Izbucni Nicolas Poulain, cuprins de disperare. Zău dacă mă ştiu cu vreun păcat faţă de maiestatea sa, faţă de dumneata sau faţă de oricare alt om de pe lume!

— Dragă domnule Poulain, în privinţa asta ai să te lămureşti cu cei în drept; nu-i treaba mea. Eu am părerile mele la care ţin, dacă vrei să ştii; şi, după mine, unul, regele nu cred c-ar socoti de cuviinţă ca locotenentul său de poliţie să se călăuzească, atunci când îndeplineşte slujba de picher, după semnele şi îndrumările domnului de Mayneville; cine ştie, de altminteri, dacă regele nu va privi cu ochi răi faptul că locotenentul său de poliţie a omis să amintească în raportul său zilnic că doamna de Montpensier şi domnul de Mayneville au pătruns ieri dimineaţă în minunata cetate a Parisului? O faptă ca asta ajunge, domnule Poulain, ca să te strice pe veci cu maiestatea sa.

— Domnule Briquet, o omisiune nu este totuşi o nelegiuire chiar atât de cumplită şi cred că maiestatea sa are o minte prea luminată…

— Dragă domnule Poulain, mi-e teamă că te amăgeşti cu năluciri deşarte. Eu văd mai limpede lucrurile, te rog să mă crezi, în toată dandanaua asta.

— Şi ce vezi?

— O spânzurătoare de toată frumuseţea.

— Domnule Briquet!

— Ai puţină răbdare, ce naiba! Cu un ştreang nou-nouţ, patru soldaţi în cele patru puncte cardinale, o sumedenie de parizieni jur împrejurul spânzurătorii şi cutare locotenent de poliţie, pe care îl cunosc întâmplător, atârnat în ştreang, Nicolas Poulain tremura atât de amarnic, încât tot umbrarul se scutura o dată cu el.

— Domnule! Spuse locotenentul, împreunând mâinile.

— Numai că eu sunt prietenul dumitale, dragă domnule Poulain? Continuă Chicot? Şi, fiindu-ţi prieten, aş vrea să-ţi dau un sfat.

— Un sfat?

— Da şi foarte uşor de urmat, slavă Domnului! Ai să te duci chiar acum? Mă înţelegi? Chiar acum, să-l cauţi…

— Să caut?… Îi tăie vorba Nicolas, înfricoşat? Pe cine să caut?

— Stai puţin să mă gândesc? Răspunse Chicot? Să-l cauţi pe domnul d'Épernon.

— Pe domnul d'Épernon, prietenul regelui?

— Întocmai; pe urmă ai să-l iei deoparte.

— Pe domnul d'Épernon?

— Da şi ai să-i povesteşti din fir-a-păr toată tărăşenia cu măsuratul şoselei.

— Bine, dar asta e o nebunie, domnule!

— Dimpotrivă, e o dovadă de înţelepciune, de cea mai adâncă înţelepciune.

— Nu înţeleg.

— Totuşi e limpede ca lumina zilei. Dacă te denunţ, pur şi simplu, pentru povestea cu măsurătoarea şi pentru cealaltă poveste cu platoşele, ar însemna să te atârne în ştreang; dară, dimpotrivă, vei face de bună voie ceea ce ţi-am spus, ai să fii răsplătit cu vârf şi îndesat şi acoperit de onoruri… Nu pari câtuşi de puţin convins!… Foarte bine, dacă ţii cu tot dinadinsul să mă pui pe drumuri, silindu-mă să mă întorc la palat; dar, oricum ar fi, tot am să mă duc, zău. Nu există lucru pe lume pe care n-aş fi în stare să-l fac pentru dumneata.

Şi Nicolas Poulain auzi foşnetul crengilor pe care Chicot le clintise din loc ca să se scoale în picioare.

— Nu, nu? Se grăbi el să-l oprească? Rămâi aici, uite că mă duc.

— Să fii sănătos! Dar ia seama, dragă domnule Poulain, să nu umbli cumva cu şoalda, altminteri mâine am să trimit o scrisorică regelui, cu care am cinstea să fiu, aşa cum mă vezi sau, mai bine zis, cum nu mă vezi, prieten la toartă; aşa încât, chiar dacă s-ar întâmpla să te atârne în ştreang abia poimâine, vei spânzura tot atât de sus, doar cu mai puţine marafeturi.

— Uite că plec, domnule? Îl asigură locotenentul, prăbuşit? Dar mi se pare totuşi că profitaţi într-un chip destul de ciudat, de…

— Eu?

— Of, Doamne!

— Ei, dragă domnule Poulain, ar trebui să-mi ridici osanale; acum cinci minute erai un vânzător de ţară, pentru ca prin mine să ajungi în clipa de faţa izbăvitorul patriei. Hai, du-te cât mai repede, dragă domnule Poulain, fiindcă abia aştept să ies odată de aici şi n-am s-o pot face decât după ce vei fi plecat dumneata. Nu uita: palatul d'Épernon.

Nicolas Poulain se ridică în picioare, purtând zugrăvită pe faţă disperarea şi zbură ca o săgeată spre poarta Saint-Antoine.

„Of, bine c-a plecat? Suspină Chicot? Uite că iese cineva din mânăstire. Dar nu e ăla micu', Jacques. Măi, măi! Se minună Chicot. Cine o mai fi şi dihania asta croită aşa cum se gândea arhitectul lui Alexandru să cioplească muntele Aţos? Dracu să-l ia! Prea e mătăhălos dulăul ca să însoţească o biată potaie ca mine!”

Zărind ştafeta trimisă de superiorul mânăstirii, Chicot întinse pasul spre Croix-Faubin, zorindu-se să ajungă la locul întâlnirii. Cum însă drumul pe care era nevoit să-l urmeze făcea un ocol, linia dreaptă avu asupra lui avantajul de a duce mai grabnic la ţintă, deoarece namila de călugăr care o apucase peste câmp mergând cu paşi de-o poştă sosi mai înainte acolo.

Chicot, de altminteri, zăbovise pe drum câteva clipe ca să-şi cerceteze din mers însoţitorul, a cărui înfăţişare nu era câtuşi de puţin pe placul său. Şi pe bună dreptate, căci monahul arăta ca un adevărat filistin.

În graba cu care plecase din mânăstire, silindu-se să-l ajungă din urmă pe Chicot, nu apucase să-şi încheie până la capăt rasa călugărească, ce rămăsese desfăcută la poale, lăsând să se vadă picioarele musculoase încălţate cu nişte pulpare ce nu aveau nimic de-a face cu portul monahal.

Gluga care, de asemenea, nu era trasă cum trebuie pe frunte dădea la iveală o coamă în care foarfecele mânăstirii nu pătrunsese încă. Pe de altă parte, o schimă prea puţin cucernică îi rămăsese pecetluită în colţurile gurii ce păreau încrustate în obraz şi, de câte ori voia să treacă de la zâmbet la râs, scotea în vileag trei dinţi ca nişte pălimare împlântate îndărătul parapetului buzelor groase. Nişte braţe tot atât de lungi ca şi ale lui Chicot, dar mai vânjoase, o pereche de umeri făcuţi parcă să doboare porţile cetăţii Gaza, un cuţit mare de bucătărie petrecut pe sub cingătoarea de funie alcătuiau, împreună cu o traistă înfăşurată în chip de platoşă în jurul pieptului, armele de apărare ca şi de atac ale acestui Goliat al iacobinilor.

„Nu mai încape nici o îndoială? Îşi spuse Chicot în sinea lui? E slut ca muma pădurii şi dacă vestea pe care mi-o aduce nu e prea strălucită, atunci, cu mutra asta hâdă, am tot dreptul să cred că o asemenea fiinţă face degeaba umbră pământului.”

Văzând că Chicot se îndreaptă spre el, călugărul îl întâmpină salutându-l aproape milităreşte.

— Ce pofteşti, drăguţule? Îl întrebă Chicot.

— Dumneavoastră sunteţi domnul Robert Briquet?

— În carne şi oase.

— Atunci am pentru domnia voastră o scrisoare din partea părintelui superior.

— Dă-o-ncoace.

Chicot luă în mână răvaşul care glăsuia cam aşa: „Dragă prietene, am stat şi-am chibzuit mai pe îndelete după ce ne-am despărţit. Mi-e cu neputinţă, te rog să mă crezi pe cuvânt, să las pradă lupilor hămesiţi din lumea mare oaia pe care bunul Dumnezeu mi-a încredinţat-o. E vorba, după cum cred că ţi-ai dat seama, de mezinul nostru, Jacques Clément, care a îndeplinit până la capăt solia cu care l-ai trimis.

În locul lui Jacques, a cărui vârstă este încă prea crudă şi care trebuie să-şi jacă ucenicia la mânăstire, îţi trimit un bun şi vrednic frate din sânul chinoviei noastre; e un om blajin de felul lui şi cu un suflet nevinovat şi sunt convins că-ţi va fi drag să-l ai tovarăş de drum”…

„Da, da? Se gândi Chicot, privindu-l cu coada ochiului pe monah? Culcă-te pe cea ureche.” „Primeşte o dată cu această scrisoare binecuvântarea mea, pe care îmi pure rău că nu ţi-am dat-o prin viu grai. Drum bun, dragă prietene!”

— Ce scriere iscusită! Spuse Chicot după ce sfârşi de citit epistola. Pun rămăşag c-a fost scrisă de părintele econom; are o mână cu drept cuvânt măiastră.

— Într-adevăr, a scris-o chiar fratele Bonomée cu mâna lui? Recunoscu Goliat.

— În cazul ăsta, drăguţule? Urmă Chicot, zâmbind cât se poate de drăgălaş namilei de călugăr? Ai să fii atât de bun să te întorci frumos la mânăstire.

— Eu?

— Da, dumneata şi să-i spui sfinţiei sale că m-am răzgândit şi că mi-a căşunat să călătoresc singur-singurel.

— Cum aşa, nu mă luaţi cu dumneavoastră, domnule? Rosti călugărul cu o uimire care avea totuşi ceva ameninţător.

— Nu, drăguţule, nu.

— Şi pentru ce, mă rog, dacă nu vi-e cu supărare?

— Pentru că trebuie să-mi economisesc gologanii: vremurile-s grele şi dumneata pesemne că mănânci cât şapte.

Găliganul rânji, arătându-şi colţii.

— Jacques mănâncă la fel ca mine? Întâmpină el.

— Numai că, vezi dumneata, Jacques era călugăr? Spuse Chicot.

— Şi eu ce sunt, mă rog?

— Dumneata, drăguţule, eşti glotaş sau jandarm, ceea ce, între noi fie vorba, cred c-ar avea darul s-o supere pe Sfânta Fecioară către care mi s-a încredinţat o solie.

— Ce vorbă-i asta? Cum adică glotaş sau jandarm?! Se miră monahul. Sunt iacobin sadea; ce, nu se vede după îmbrăcăminte?

— Haina nu face pe om, drăguţule? Răspunse Chicot? În schimb tesacul face pe soldat: fii bun şi spune-i asta din partea mea fratelui Borromée.

Chicot făcu o plecăciune în faţa matahalei, care o porni înapoi spre chinovie, mârâind ca un câine alungat.

La rândul său, călătorul nostru aşteptă să se depărteze cel ce trebuia să-i fie tovarăş de drum şi, în clipa în care îl văzu dispărând pe poarta cea mare a mânăstirii, se dosi după un gard de spini şi acolo îşi scoase vesta cu mâneci bufante pentru a îmbrăca pe sub cămaşa de pânză gingaşă cămaşa de zale pe care o ştim.

După ce se găti cu tot dichisul, o tăie peste câmp spre a răzbate în drumul ce ducea la Charenton.