Capitolul XXIVEnoriaşa

Panurge, al cărui nume îl pomenise mai înainte părintele superior, se arată numaidecât. Cu siguranţă însă că nu din pricina înfăţişării sale morale sau fizice fusese sorocit să-l înlocuiască pe răposatul său omonim, căci, de când lumea, poate, o figură mai inteligentă nu fusese mai crunt nedreptăţită prin împerecherea cu un nume de măgar.

La drept vorbind, cu ochişorii lui, cu nasul său ascuţit şi bărbia repezită înainte, fratele Panurge semăna mai degeaba cu un vulpoi.

Chicot îl privi doar o clipă, dar în această clipă, cât ar fi fost ea de fulgerătoare, avu tot răgazul, pe ea se pare, să-l cântărească precum se cuvine pe curierul mânăstirii.

Panurge se opri umil lângă uşă.

— Fă-te încoace, domnule curier! Îl pofti Chicot. Ia spune, ştii unde-i Luvrul?

— Cum de nu, domnule? Răspunse Panurge.

— Şi acolo, la Luvru, se întâmplă cumva să cunoşti pe un anume Henric de Valois?

— Cine, regele?

— Nu ştiu dac-o fi sau nu regele cu adevărat? Rosti Chicot? Dar, în sfârşit, aşa i se spune de obicei.

— O să am de-a face chiar cu regele?

— Întocmai. Îl cunoşti?

— Destul de bine, domnule Briquet.

— Ei, uite, atunci te duci şi spui că vrei să-i vorbeşti.

— Şi au să mă lase s-ajung până la dânsul?

— Până la camerierul său, da. Îmbrăcămintea dumitale îţi descuie toate uşile: maiestatea sa este foarte evlavioasă, precum ştii.

— Şi ce trebuie să-i spun camerierului?

— Ai să-i spui că vii din partea strigoiului.

— Care strigoi?

— Curiozitatea este un nărav prost, părinţele.

— Mă iertaţi.

— Ai să-i spui, aşadar, că vii din partea strigoiului.

— Da.

— Şi că aştepţi scrisoarea.

— Care scrisoare?

— Iar?

— Ah, am uitat.

— Sfinţia ta? Zise Chicot, întorcându-se către Gorenflot? Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi plăcea mai mult celălalt Panurge.

— Asta-i tot ce am de făcut? Întrebă curierul.

— Ai să-i mai spui pe urmă că, în aşteptarea răspunsului, strigoiul a pornit-o agale spre Charenton.

— Înseamnă că trebuie să apuc şi eu pe acelaşi drum ca să vă întâlnesc?

— Chiar aşa.

Panurge se îndreptă spre uşă şi ridică draperia ca să iasă; Chicot avu însă impresia că, făcând gestul acesta, fratele Panurge dăduse în vileag o iscoadă. De altminteri, draperia căzu atât de repede, încât Chicot n-ar fi putut să jure că ceea ce i se păruse a fi văzut cu ochii lui nu era o nălucire.

Cu mintea-i ascuţită ajunse îndată la convingerea aproape neîndoioasă că cel ce asculta la uşă nu putea fi decât fratele Borromée.

„Aşa, va să zică, tragi cu urechea? Se gândi el. Cu atât mai bine, în cazul acesta am să vorbesc anume pentru tine.”

— Aşadar, dragul meu? Spuse Gorenflot? Suveranul ţi-a făcut cinstea de a-ţi încredinţa o misiune?

— Da. Confidenţială.

— Ceva în legătură cu politica, îmi închipui?

— Cred că da.

— Cum se poate?! Nu ştii ce fel de misiune ţi s-a încredinţat?

— Ştiu doar că trebuie să duc o scrisoare.

— Un secret de stat, de bună seamă?

— Aşa cred.

— Şi nu bănuieşti cam ce…?

— Suntem destul de singuri, nu-i aşa, ca să-ţi pot spune cinstit ce gândesc?

— Spune; când e vorba de-o taină, să ştii, sunt mut ca pământul.

— Ei bine, află că regele s-a hotărât, în sfârşit, să vină în ajutorul ducelui de Anjou.

— Ce vorbeşti!

— Chiar aşa; şi cred că astă-noapte domnul de Joyeuse a şi pornit într-acolo.

— Şi dumneata, dragul meu?

— Eu plec în partea cealaltă, spre Spania.

— Şi cum ai să călătoreşti?

— O, Doamne! Aşa cum am mai călătorit noi pe vremuri: pe jos, călare sau cu căruţa, cum s-o nimeri.

— Să ştii atunci că nu puteai să găseşti un tovarăş de drum mai potrivit decât Jacques şi ai făcut bine că mi l-ai cerut, fiindcă ştrengarul e grozav de descurcăreţ.

— În ce mă priveşte, îţi mărturisesc că mi-e foarte simpatic.

— Măcar pentru atât şi tot ţi l-aş fi încredinţat: dar, în afară de asta, ar putea să-ţi fie de mare ajutor dacă s-ar întâmpla să-ţi iasă cineva în cale.

— Îţi mulţumesc, dragul meu. Şi acum cred că nu mi-a mai rămas decât să-mi iau ziua bună.

— Mergi sănătos!

— Ce faci?

— Voiam să-ţi dau binecuvântarea mea.

— Fugi încolo! Spuse Chicot. Între noi n-are nici un rost.

— Ai dreptate? Încuviinţă Gorenflot? Lucrurile astea sunt pentru străini.

Şi cei doi prieteni se îmbrăţişară cu toată dragostea.

— Jacques! Strigă părintele superior. Jacques!

Panurge îşi strecură mutra vicleană printre draperiile de la uşă.

— Cum, n-ai plecat încă? Se zbârli Chicot.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule.

— Du-te repede? Îl zori Gorenflot? Domnul Briquet e grăbit. Unde-i Jacques?

Fratele Borromée se înfăţişă la rândul său, cu o faţă mieroasă şi cu zâmbetul pe buze.

— Fratele Jacques! Repetă părintele superior.

— Fratele Jacques a plecat? Spuse economul.

— Cum a plecat?! Se miră Chicot.

— N-aţi poruncit să meargă cineva la palat, domnule?

— Bine, dar era vorba de fratele Panurge? Spuse Gorenflot.

— Ah, zevzecul de mine! Am înţeles că Jacques? Rosti Borromée, plesnindu-se peste frunte.

Chicot se încruntă; căinţa mărturisită de Borromée părea însă a fi atât de sinceră, încât ar fi fost o cruzime din partea lui să-i aducă vreo mustrare.

— Am s-aştept atunci? Spuse el? Până se întoarce Jacques.

Borromée se înclină, posomorându-se la rândul său.

— Ah! Se trezi el deodată. Am uitat să-i dau de ştire părintelui superior, deşi pentru asta venisem adineauri, c-a sosit doamna aceea necunoscută şi că doreşte ca sfinţia voastră s-o primească.

Chicot ciuli nişte urechi cât toate zilele.

— Singură? Întrebă Gorenflot.

— Însoţită de un scutier.

— E tânără? Întrebă din nou Gorenflot.

Borromée îşi plecă ochii ruşinos.

„Bravo! Mai e şi făţarnic!” se gândi Chicot.

— Pare încă tânără? Răspunse Borromée.

— Dragul meu? Spuse Gorenflot, întorcându-se către aşa-zisul Robert Briquet? Cred că mă-nţelegi, nu?

— Te-nţeleg? Încuviinţă Chicot? Şi de aceea te părăsesc. Am s-aştept într-una din camerele alăturate sau în curte.

— Prea bine, prietene.

— De aici şi până la palat, domnule? Îi atrase atenţia Borromée? Este o bucată bună de drum şi cine ştie când o să se întoarcă fratele Jacques, mai cu seamă că persoana căreia domnia voastră i-aţi trimis ştafeta va pregeta poate să încredinţeze o scrisoare de oarecare însemnătate unui copil.

— Te-ai gândit cam târziu la treaba asta, frate Borromée.

— Ei, Doamne, de unde să ştiu! Dacă mi s-ar fi încredinţat mie…

— Bine, bine, am s-o pornesc agale spre Charenton; trimisul, oricine-ar fi el, o să m-ajungă din urmă pe drum.

Şi se îndreptă spre scară.

— Nu pe-acolo, domnule, vă rog? Spuse cu însufleţire Borromée. Doamna cea necunoscută trebuie să urce pe partea asta şi, vă daţi seama, n-ar vrea să întâlnească pe nimeni.

— Ai dreptate? Spuse Chicot, surâzând? Am să cobor atunci pe scara din dos.

Şi o apucă spre o uşă ce răspundea într-o săliţă pe unde se putea ieşi, de asemenea, din apartament.

— Iar eu? Continuă Borromée? Voi avea cinstea să conduc pe cucernica doamnă la părintele superior.

— Prea bine? Încuviinţă Gorenflot.

— Cunoaşteţi drumul? Întrebă Borromée, neliniştit.

— Cu ochii închişi.

Şi spunând acestea, Chicot ieşi pe săliţă. După săliţă mai venea încă o cameră: palierul acestei încăperi dădea spre scara secretă. Chicot nu minţise, cunoştea într-adevăr drumul, însă nu mai cunoştea camera.

Ce-i drept, încăperea se schimbase mult de când venise ultima oară la mânăstire; pe cât era de paşnică mai înainte, pe atât era de războinică în clipa de faţă; pereţii erau ticsiţi cu arme, mesele şi consolele zăceau troienite sub săbii, spade şi pistoale; în fiecare ungher se afla câte un morman de muschete şi archebuze.

Chicot se opri un moment în mijlocul odăii: simţea nevoia să-şi adune gândurile.

„Îl feresc de mine pe Jacques, aşa cum o feresc şi pe cucoană, îmi dau papucii pe scara din dos, pentru ca scara mare să rămână slobodă; asta înseamnă că vor cu tot dinadinsul să mă îndepărteze de ţâncul de călugăr şi s-o ascundă de mine pe cucoană, e la mintea cocoşului. Prin urmare, ca unul ce cunoaşte legile strategiei, trebuie să fac tocmai pe dos decât ceea ce aşteaptă dumnealor de la mine. Drept care am s-aştept să se întoarcă Jacques şi am să-mi caut un locşor de unde s-o pot vedea pe cucoana cea misterioasă. Ehehe! Ia uite o cămaşă de zale aruncată aici, în colţ: o frumuseţe, suplă, fină şi lucrată cu un neîntrecut meşteşug.” Şi o ridică de jos ca s-o admire mai bine. „Tocmai ce căutam:? Îşi spuse el? Uşoară ca borangicul şi mult prea strâmtă, de altfel, ca să-l încapă pe superior; într-adevăr, s-ar zice că-i anume făcută pentru mine; ce-ar fi s-o iau cu împrumut de la Dom Modeste? Am să i-o dau înapoi la întoarcere.”

Zis şi făcut: Chicot înfăşură la repezeală cămaşa şi o vârî sub vesta cu mâneci bufante. În clipa când încătărăma şi ultima gaică, fratele Borromée răsări din nou în pragul uşii.

„Ei, fir-ar să fie? Bombăni Chicot? Iar ai venit! Numai c-ai sosit prea târziu, puişoruie.” Şi încrucişând la spate braţele-i lungi de un stânjen, cu capul dat pe spate, Chicot începu să admire trofeele.

— Domnul Robert Briquet caută cumva o armă pe gustul domniei sale? Întrebă Borromée.

— Eu?! Se miră Chicot. Păcatele mele, ce-aş putea să fac cu cu o armă, dragul meu?

— Ei, Doamne, când o mânuieşti cu atâta iscusinţă!

— În teorie, dragă părintele, în teorie, atâta tot; un biet cetăţean cumsecade ca mine poate să aibă oricâtă dibăcie în braţe şi în picioare, îi lipseşte totuşi ceva şi o să-i lipsească întotdeauna: o inimă de soldat. E drept că ştiu să mânuiesc destul de elegant floreta: Jacques, în schimb, ascultă-mă pe mine, m-ar face să bat în retragere de aici şi până la Charenton cu vârful unei spade.

— Adevărat?! Se miră Borromée, pe jumătate convins de mutra atât de nevinovată şi de blajină a lui Chicot, care, trebuie să spunem, se făcuse şi mai ghebos şi mai scălâmb şi mai şaşiu ca înainte.

— Şi pe urmă mi se taie răsuflarea? Urmă Chicot. Cred c-ai băgat şi dumneata de seamă; stau tot timpul încremenit locului; am nişte picioare păcătoase, ăsta-i cusurul meu.

— Îmi daţi voie, domnule, să vă atrag atenţia că este un cusur mult mai supărător pentru cineva care călătoreşte decât pentru un spadasin?

— Ah! Ştii deci că plec într-o călătorie? Întrebă într-o doară Chicot.

— Mi-a spus Panurge? Mărturisi Borromée, înroşindu-se.

— Curios, nu-mi amintesc să fi vorbit despre aşa ceva cu Panurge: nu-i nimic, n-am nici un motiv să m-ascund. Într-adevăr, părinţele, mă călătoresc: mă duc în ţinutul meu de baştină, unde am ceva avere.

— Ştiţi, domnule Briquet, că-i faceţi o mare cinste fratelui Jacques?

— De ce, pentru că-l iau cu mine?

— Asta în primul rând şi pe urmă fiindcă i-aţi dat prilejul să-l vadă pe rege.

— Sau pe camerierul său, căci se prea poate, ba chiar sunt convins că fratele Jacques n-o să vadă nimic altceva.

— Sunteţi deci un om cunoscut la palat?

— Ba bine că nu; şi încă unul dintre cei mai cunoscuţi: eu sunt cel ce procură regelui şi tinerilor seniori de la curte ciorapi de lână.

— Regelui?

— E muşteriul meu încă de pe vremea când nu era decât duce de Anjou. Când s-a înapoiat din Polonia, şi-a adus aminte de mine şi m-a numit furnizorul curţii.

— Straşnice legături aveţi, ce să zic, domnule Briquet.

— Te gândeşti la maiestatea sa?

— Da.

— Să ştii că nu toată lumea este de părerea dumitale, frate Borromée.

— Cine? Oamenii Ligii?

— Oricare dintre noi este mai mult sau mai puţin omul ei.

— Domnia voastră sunteţi, cu siguranţă, mai puţin.

— Eu? Şi pentru ce?

— Când cineva îi cunoaşte pe monarh îndeaproape…

— Da' de unde! Am şi eu vederile mele politice, ca tot omul? Spuse Chicot.

— Da, dar vederile domniei voastre se potrivesc cu ale regelui.

— Nici pomeneală; mereu ne certăm.

— Dacă vă certaţi, cum se face că v-a încredinţat o misie!

— O misitie vrei să zici!

— Misie sau misitie, spuneţi-i cum vreţi; şi pentru una şi pentru cealaltă trebuie să te bucuri de încredere.

— Aş! Ajunge că mă pricep să iau măsurile, regele n-are nevoie de altceva.

— Să luaţi măsurile?

— Da.

— Ce fel de măsuri: politice, financiare?

— Nu, măsuri de haine.

— Cum aşa? Spuse Borromée, uluit.

— Foarte bine; ai să înţelegi numaidecât.

— Vă ascult.

— Ştii, nu-i aşa, că regele s-a dus în pelerinaj la Notre-Dame din Chartres.

— Da, ca să capete un moştenitor.

— Întocmai. Ştii, de asemenea, că există un mijloc neîndoielnic pentru ca dorinţa regelui să se împlinească.

— În orice caz, se pare că regele nu foloseşte mijlocul acesta.

— Frate Borromée! Îl mustră Chicot.

— Ce-i?

— Ştii prea bine, cred, că moştenitorul tronului urmează să fie dobândit printr-o minune şi nu altfel.

— Şi minunea asta trebuie s-o facă…?

— Maica Domnului de la Chartres.

— A, da, e vorba de cămaşă?

— Chiar aşa, ai ghicit. Regele a luat cămaşa Maicii Domnului, preamilostivei şi a dat-o reginei s-o poarte, iar în schimbul acestei cămăşi vrea s-o îmbrace la fel ca pe Maica Domnului din Toledo, a cărei rochie este cea mai frumoasă şi cea mai bogată dintre toate veşmintele hărăzite sfintei Fecioare de pe faţa pământului.

— Şi de aceea vă duceţi…

— La Toledo, frate Borromée, la Toledo, dragul meu, să iau măsuri pentru rochie, ca să-i pot face una la fel.

Borromée părea să stea în cumpănă dacă să-l creadă ori nu pe cuvânt.

După o matură chibzuire, ne socotim îndreptăţiţi a spune că nu l-a crezut.

— Îţi dai seama deci? Urmă Chicot, ca şi când nici n-ar fi bănuit măcar ceea ce se petrecea în mintea fratelui econom? Îţi dai seama cât de bine m-am putut simţi în mijlocul unor slujitori ai bisericii într-o împrejurare ca asta. Dar timpul trece şi fratele Jacques trebuie să sosească din moment în moment. De altfel voiam să mă duc să-l aştept afară, de pildă, să zicem, la Croix-Faubin.

— Cred că-i mai bine aşa? Încuviinţă Borromée.

— Vrei să fii atât de bun atunci să-i spui unde sunt, îndată ce se va înapoia?

? Da.

— Şi să-l trimiţi la ruine?

— Să n-aveţi nici o grijă.

— Mulţumesc, iubite frate Borromée, nici nu ştii ce bine îmi pare că ne-am cunoscut.

Şi unul şi altul făcură câte o plecăciune: Chicot coborî scara din dos, iar fratele Borromée închise uşa cu zăvorul după el.

, Haide-hai? Îşi spuse Chicot:? Ţii neapărat, pe cât se pare, să n-o văd cumva pe cucoană; trebuie deci să găsesc mijlocul ca s-o pot vedea.”

Şi pentru a-şi aduce gândul la îndeplinire, Chicot părăsi mânăstirea iacobinilor în chipul cel mai ostentativ cu putinţă, schimbă câteva cuvinte cu fratele portar şi se îndreptă spre Croix-Faubin mergând prin mijlocul drumului.

Numai că, în clipa când ajunse la Croix-Faubin, se făcu nevăzut, dând colţul după clădirea unei ferme şi acolo, simţind că putea înfrunta toate iscoadele superiorului, chiar dacă ar fi avut ochi de vultur ca Borromée, se furişă pe lângă pereţii acareturilor, îşi urmă drumul printr-un şanţ de-a lungul unui gard viu ce făcea ocolul fermei şi ajunse fără să fi băgat nimeni de seamă în dreptul unui umbrar de verdeaţă destul de stufos ce se afla chiar în faţa mânăstirii.

Ajungând în locul acela care îi oferea un post de observaţie făcut parcă anume pe gustul lui, se aşeză mai bine zis, se întinse pe jos şi începu a pândi întoarcerea fratelui Jacques şi ieşirea cuvioasei cucoane din mânăstire.