Capitolul XXVIFamilia Guise

În seara zilei în care Chicot pleca spre Navara, vom face din nou un popas în sala cea mare a palatului Guise, în care am mai avut prilejul să-i ducem în repetate rânduri pe cititori, în precedentele noastre povestiri; precum ziceam deci, vom face din nou un popas în sala cea mare a palatului Guise, unde vom regăsi pe băieţandrul cu ochi ageri pe care l-am văzut ceva mai înainte intrând în oraş călare pe crupa calului încălecat de Carmainges şi care era una şi aceeaşi persoană, aşa cum bine ştim, cu frumoasa enoriaşă a lui dom Gorenflot.

De astă dată ducesa nu mai luase nici un fel de măsuri spre a-şi ascunde identitatea sau înfăţişarea ei femeiască. Îmbrăcată cu o rochie elegantă, cu gulerul larg desfăcut, cu părul presărat cu steluţe bătute cu nestemate, după moda timpului, doamna de Montpensier, în picioare, în cadrul unei ferestre, aştepta ca pe ghimpi pe cineva care întârzia să vină. Afară începuse să se întunece şi ducesa abia dacă mai putea desluşi poarta palatului asupra căreia privirile sale erau necontenit aţintite.

Într-un târziu se auzi tropotul unui cal şi, după vreo zece minute, lacheul o înştiinţă cu un aer misterios pe ducesă de sosirea domnului duce de Mayenne. Doamna de Montpensier se grăbi să alerge în întâmpinarea fratelui său cu atâta înfrigurare, încât uită să păşească numai pe vârful piciorului drept, aşa cum făcea când ţinea să nu se observe că şchiopătează.

— Singur, frăţioare? Îl întrebă ea. Ai venit singur?

— Da, surioară? Spuse ducele, aşezându-se după ce sărutase mai întâi mâna ducesei.

— Dar Henri, unde-i Henri? Ştii prea bine doar că toată lumea îl aşteaptă aici.

— Henri, surioară, n-are încă ce face la Paris, în timp ce, dimpotrivă, are atâtea de făcut în oraşele din Flandra şi din Picardia. Munca noastră trebuie înfăptuită cu încetul şi pe ascuns; mai avem încă de furcă prin partea locului: pentru ce am lăsa lucrurile baltă ca să venim la Paris, unde totul este întremat?

— Da, dar unde totul poate să se destrame dacă nu vă zoriţi.

— Vorbă să fie!

— Vorbă să fie, dacă vrei dumneata, frăţioare, dar eu îţi spun că cetăţenii nu se mai mulţumesc cu asemenea argumente şi că vor neapărat să-l vadă pe ducele lor Henri, că asta este dorinţa lor cea mai aprinsă, nebunia lor.

— Au să-l vadă la momentul potrivit. Mayneville n-a încercat să-i lămurească?

— Bineînţeles, dar cuvântul său ştii foarte bine că nu poate avea greutatea pe care o are cuvântul vostru.

— Sunt alte lucruri mai grabnice, surioară. Ce-i cu Salcede?

— A murit.

— Fără să spună nimic?

— Fără să scoată o vorbă.

— Bun. Şi înarmarea?

— Terminată.

— Parisul?

— Împărţit în şaisprezece cartiere.

— Fiecare cartier cu comandantul desemnat de noi?

— Da.

— Putem fi deci liniştiţi, mulţumescu-ţi ţie, Doamne! E tocmai ceea ce vreau să le spun bravilor noştri cetăţeni.

— N-au să te-asculte!

— Ei, aş!

— Dacă-ţi spun că şi-au ieşit din minţi.

— Surioară, eşti adeseori îndemnată să-i judeci pe ceilalţi după dumneata, socotindu-i tot atât de grăbiţi pe cât eşti dumneata de nerăbdătoare.

— Şi găseşti, într-adevăr, că-i un păcat chiar atât de mare?

— Ferească sfântul! Dar trebuie să facem aşa cum spune fratele meu Henri. Şi fratele meu Henri doreşte să nu ne pripim câtuşi de puţin.

— Ce-i de făcut atunci? Întrebă ducesa, care începuse să-şi piardă răbdarea.

— E ceva ce nu suferă amânare, surioară?

— Totul, dacă vrei.

— Şi cu ce-ar trebui să începem, după părerea dumitale?

— Să-l prindem pe rege.

— E o idee fixă a dumitale; n-aş zice c-ar fi rea, dacă ar putea fi adusă la îndeplinire. A pune însă la cale şi a înfăptui sunt două lucruri deosebite: adu-ţi aminte de câte ori am dat greş.

— Sunt alte vremuri acum; regele nu mai are pe nimeni să-l apere.

— Într-adevăr, pe nimeni afară de elveţieni, de scoţieni şi de gărzile franceze.

— Frăţioare, când vei binevoi, am să ţi-l arăt eu însumi, cum mă vezi şi cum te văd, umblând pe drumul mare, însoţit numai de lachei.

— Am mai auzit asta de o sută de ori până acum şi totuşi n-am avut prilejul să-l văd nici măcar o singură dată.

— Ai să-l vezi acum dacă mai rămâi la Paris încă trei zile măcar.

— Iar un proiect?

— Un plan, vrei să spui!

— Fii bună atunci şi împărtăşeşte-mi-l şi mie.

— Oh! E o idee urzită de mintea unei femei şi de aceea mi-e teamă c-o să-ţi stârnească râsul.

— Doamne păzeşte, cum aş putea răni mândria dumitale de creator. Să vedem despre ce este vorba.

— Râzi de mine, Mayenne?

— Nu, te-ascult.

— Ei bine, uite, în două cuvinte…

În momentul acela, lacheul ridică draperia.

— Binevoiesc alteţele lor să primească pe domnul de Mayneville? Întrebă el.

— Mâna mea dreaptă? Spuse ducesa. Să poftească!

Domnul de Mayneville intră o clipă mai târziu şi se duse să sărute mâna ducelui de Mayenne.

— Numai o vorbă, monseniore? Spuse el. Vin de la palat.

— Şi? Întrebară într-un glas Mayenne şi ducesa.

— S-a aflat că aţi venit.

— Cum aşa?

— Tocmai stăteam de vorbă cu comandantul postului de la Saint-Germain l'Auxerrois, când au trecut doi gasconi.

— Îi cunoşti?

— Nu. Amândoi erau ferchezuiţi din cap până-n picioare. „Să fiu al dracului! A spus unul din ei. Ai o vestă de toată frumuseţea, dar nu ştiu, zău, dacă, la o adică, ţi-ar putea fi de vreun folos, aşa cum îţi era platoşa pe care ai purtat-o până mai ieri.” „Ce vorbeşti! Cât ar fi de zdravănă spada domnului de Mayenne, pun rămăşag că n-o să răzbească prin mătasea asta cum n-ar fi răzbit nici prin platoşă.” Şi gasconul a început să-şi dea nişte ifose şi să se laude ca şi când ar fi ştiut că sunteţi pe-aproape.

— Şi în slujba cui sunt gasconii ăştia?

— Habar n-am.

— Şi pe urmă au plecat?

— O, nu chiar aşa curând; strigau în gura mare; şi cum pomeniseră numele alteţei voastre, câţiva trecători s-au oprit să întrebe dacă, într-adevăr, ar fi vorba să veniţi. Dar tocmai când se pregăteau să răspundă la întrebare, s-a apropiat cineva de unul din gasconi şi l-a bătut pe umăr. Poate că mă înşel, monseniore, dar acel cineva cred totuşi că era Loignac.

— Şi pe urmă? Întrebă ducesa.

— După câteva cuvinte spuse în şoaptă, gasconul s-a mulţumit să dea din cap în semn c-a înţeles şi l-a urmat supus pe cel care-l oprise să răspundă.

— Aşa că…

— Aşa că n-am reuşit să aflu mai mult; până una alta însă, fiţi cu ochii în patru!

— Nu te-ai ţinut după ei?

— Ba da, dar de departe; mi-era teamă să nu mă recunoască, să nu-şi dea seama cumva că sunt un gentilom de la curtea alteţei voastre. S-au îndreptat spre palat şi, în momentul când au cotit după magazia de mobile, i-am pierdut din vedere. După plecarea lor însă zvonul a trecut din gură în gură: „Mayenne! Mayenne!”

— Cunosc un mijloc foarte simplu pentru a limpezi lucrurile? Spuse ducele.

— Care? Întrebă sora sa.

— Să mă duc să-l salut pe monarh chiar astă-seară.

— Să-l saluţi pe monarh?

— Sigur că da. Am sosit la Paris şi mă grăbesc să-i dau veşti despre oraşele sale mult iubite din Picardia; e tot ce poate fi mai firesc.

— E un mijloc iscusit? Spuse Mayneville.

— Şi totuşi imprudent? Se împotrivi ducesa.

— Dar necesar, surioară, dacă, într-adevăr, se bănuieşte c-am venit la Paris. De altfel, asta era şi părerea fratelui nostru Henri, care m-a sfătuit să descalec în faţa palatului şi, aşa cum sunt, cu cizmele în picioare, să mă duc să prezint monarhului omagiile întregii familii. Pe urmă, după ce mi-am îndeplinit datoria, pot primi nestingherit pe cine-mi place.

— Membrii comitetului, bunăoară. De când v-aşteaptă!

— Am să-i primesc la palatul Saint-Denis, după ce mă întorc de la Luvru? Spuse Mayenne. Prin urmare, Mayneville, porunceşte să-mi aducă îndată calul aşa cum e, fără să-l mai deshame. Ai să vii cu mine la Luvru. Iar dumneata, surioară, aşteaptă-ne, te rog.

— Aici, frăţioare?

— Nu, la palatul Saint-Denis, unde mi-am lăsat echipajele şi unde toată lumea este convinsă că m-am culcat. Vom fi acolo peste două ore.