Capitolul V Supliciul.

Consilierii stăteau în picioare, tăcuţi, în fundul lojii regale, aşteptând ca monarhul să le adreseze cuvântul.

Regele îi lăsă câteva clipe în aşteptare, apoi, întorcându-se spre ei, întrebă:

— Ei, domnilor, cu ce noutăţi aţi venit? Bună ziua, domnule preşedinte Brisson.

— Sire? Răspunse preşedintele cu acea îndatoritoare solemnitate pe care curtenii o numeau politeţea lui de hughenot? Am venit să rugăm stăruitor pe maiestatea voastră, potrivit dorinţei domnului de Thou, să cruţe viaţa osânditului. Cu siguranţă c-ar mai avea unele destăinuiri de făcut şi, făgăduindu-i să scape cu viaţă, i-am putea smulge şi aceste destăinuiri.

— Cum adică?! Se miră regele. Nu i le-am smuls încă, domnule preşedinte?

— Ba da, sire, dar numai în parte: maiestatea voastră socoteşte oare că este de ajuns?

— Ştiu eu ce ştiu, magistre.

— Maiestatea voastră ştie, prin urmare, în ce măsură e amestecată Spania în această urzeală?

— Spania? Da, domnule preşedinte şi Spania şi încă alte câteva puteri.

— Ar trebui totuşi stabilit acest amestec, sire, este un lucru foarte important.

— Tocmai de aceea? Interveni Caterina? Regele are de gând, domnule preşedinte, să suspende execuţia, dacă vinovatul se învredniceşte să semneze o mărturisire aidoma declaraţiilor făcute în faţa judecătorului atunci când a fost supus la cazne.

Brisson îl iscodi pe rege, cu un gest şi cu o privire întrebătoare.

— Într-adevăr asta era intenţia mea? Confirmă Henric? Şi nu mai are rost s-o ascund; ca să te convingi, domnule Brisson, trimite chiar acum vorbă osânditului prin locotenentul domniei tale.

— Maiestatea voastră nu mai are nici o altă poruncă de dat?

— Nu. Dar să nu schimbe nici o iotă din ceea ce a declarat mai înainte, altminteri îmi retrag cuvântul. De vreme ce sunt făcute în faţa tuturor, mărturisirile trebuie să fie complete.

— Da, sire. Cu numele persoanelor împricinate?

— Cu numele lor, da, cu tot pomelnicul!

— Chiar dacă persoanele respective s-ar dovedi vinovate, în urma mărturiilor osânditului, de înaltă trădare şi răzvrătire împotriva cârmuitorului ţării?

— Chiar dacă ar fi vorba de cele mai apropiate rubedenii de sânge ale mele! Hotărî suveranul.

— Porunca maiestăţii voastre va fi întocmai îndeplinită.

— Ca să fiu şi mai lămurit, domnule Brisson, ne-am înţeles, aşadar; să i se aducă osânditului hârtie şi pene de scris şi să-şi aştearnă mărturisirile negru pe alb, arătând astfel în văzul lumii întregi că aşteaptă totul de la îndurarea noastră şi că înţelege să fie la bunul nostru plac. Pe urmă vom vedea.

— Dar pot să-mi dau cuvântul?

— N-ai decât să ţi-l dai, n-ai decât.

— Să mergem, domnilor? Spuse preşedintele, făcându-le semn consilierilor să plece.

Se înclină apoi cu tot respectul în faţa regelui şi ieşi după ei.

— De astă dată, sire, va mărturisi? Spuse Louise de Loraine, tremurând toată? Sunt sigură că va mărturisi şi că maiestatea voastră îl va ierta. Uitaţi-vă, e plin de spume la gură.

— Nu, nu, caută ceva? Rosti Caterina? Caută, atâta tot. Dar ce-o fi căutând oare?

— Ei, Doamne! Spuse Henric al III-lea. Doar nu-i aşa greu de ghicit: îl caută pe domnul duce de Parma, pe domnul duce de Guise; îl caută pe luminatul meu frăţior, preacucernicul rege catolic. Da, da, caută, caută, mai departe! Poţi să aştepţi mult şi bine! Nu cumva îţi închipui că Piaţa Greve este un loc mai prielnic pentru capcane decât drumul spre Flandra? Crezi tu că n-am la îndemână o sută de Bellievre care să te împiedice să părăseşti eşafodul, când unul singur a fost de ajuns ca că mi te-aducă plocon aici?

Salcede îi văzuse pe arcaşi ducându-se după bidivii; îl zărise pe preşedintele tribunalului şi pe consilieri în loja regală, pe care o părăsiseră puţin mai apoi şi socotea că monarhul, de bună seamă, poruncise să înceapă supliciul.

În momentul acela, buzele-i albite de spaimă se îmbăloşaseră de spuma însângerată ce atrăsese atenţia tinerei regine: mistuit de o ucigătoare nerăbdare, bietul om îşi muşca buzele până la sânge.

— Nimeni, nimeni! Murmură el. Niciunul din cei ce mi-au făgăduit să mă scape! Toţi nişte mişei! Mişei! Mişei…!

Locotenentul Tanchon se apropie de eşafod şi, adresându-se călăului:

— Fii gata, meştere! Îi spuse el.

Gealatul făcu un semn spre celălalt capăt al pieţei şi caii purceseră, deschizându-şi drum prin mulţime şi lăsând în urmă o brazdă forfotitoare care, aidoma dârei lăsate de corăbii pe faţa mării, se închidea după trecerea lor.

Brazda era croită în mijlocul privitorilor, pe care iureşul năpraznic al cailor îi silea să se dea la o parte sau îi culca la pământ: zidul astfel surpat se ridica însă numaidecât în picioare şi, câteodată, cei ce se aflau în faţă se pomeneau în ultimele rânduri şi invers, căci cei mai voinici se şi repezeau s-o apuce înainte, ocupând locul rămas liber o clipă.

Toată lumea avu prilejul să vadă atunci în colţul străzii Vannerie, în clipa în care caii trecură prin dreptul ei, un tânăr chipeş, binecunoscut cititorilor noştri, sărind de pe borna pe care şedea cocoţat, îmbrâncit de un băieţandru ce nu părea să aibă mai mult de cincisprezece-şaisprezece ani şi care urmărea cu înfrigurare cutremurătorul spectacol.

Cei doi inşi erau pajul misterios şi vicontele Ernauton de Carmainges.

— Hai, repede, repede! Suflă la urechea însoţitorului său? Ia-te după ei, uite că s-a făcut loc, nu mai e nici un moment de pierdut.

— Ce, vrei să ne strivească lumea? Se împotrivi Ernauton. Ţi-ai pierdut minţile, băieţaş!

— Vreau să văd, să fiu cât mai aproape? Spuse pajul cu un glas atât de autoritar, încât nu era greu să-ţi dai seama că ordinul pornise din gura unei făpturi obişnuite să poruncească.

Ernauton se supuse.

— Mergi în spatele cailor? Îl povăţui pajul? Nu te lăsa, ţine-te după ei pas cu pas, altminteri nu mai ajungem niciodată.

— Până s-ajungem, o să te calce lumea în picioare.

— Nu-mi purta de grijă. Dă-i drumul. Tot înainte!

— Să nu zvârle caii din copite!

— Apucă-l de coadă pe cel din urmă: calul nu zvârle niciodată când îl ţii de coadă.

Fără să vrea, Ernauton se lăsă stăpânit de ciudata înrâurire pe care copilandrul o avea asupra-i; dându-i, aşadar, ascultare, se agăţă de coama calului, iar pajul, la rândul său, se prinse cu mâna de cingătoarea lui.

Şi străbătând astfel mulţimea tălăzuitoare ca apele mării, ghimpoasă ca un tufiş de mărăcini, lăsând zălog ici o fâşie din mantia lor, dincolo un petic din vesta cu mâneci bufante, iar ceva mai departe gulerul plisat al cămăşii, ajunseră o dată cu poştalionii la trei paşi de eşafodul pe care Salcede se zvârcolea, cuprins de disperare.

— Am ajuns? Bolborosi tinerelul, sugrumat, cu sufletul la gură, simţind că Ernauton se oprise.

— Da, din fericire? Răspunse vicontele? Fiindcă abia mă mai ţineam pe picioare.

— Nu văd nimic.

— Treci în faţa mea.

— Nu, încă nu… Ce fac acolo?

— Fac laţuri la capetele frânghiilor.

— Dar, el, el ce face?

— Care el?

— Osânditul.

— Îşi roteşte ochii jur împrejur ca un erete la pândă.

Caii se aflau destul de aproape de eşafod pentru ca slujitorii călăului să poată lega picioarele şi mâinile lui Salcede cu ştreangurile prinse de gâtarele dobitoacelor.

Salcede scoase un răcnet, simţind în jurul gleznelor asprimea frânghiilor pe care laţurile de la capete i le întipăreau în carne. Pentru ultima oară atunci îmbrăţişă cu o neasemuită privire, din margine în margine, piaţa uriaşă, cuprinzând dintr-o dată cele o sută de mii de capete în câmpul său vizual.

— Doriţi cumva, domnule? Îl întrebă politicos locotenentul Tanchon? Să vorbiţi poporului înainte de a ne împlini datoria? Şi aplecându-se la urechea osânditului, adăugă în şoaptă: O mărturisire deplină… ca să scăpaţi cu viaţă.

Salcede îl privi până în adâncul sufletului. Privirea aceea era atât de grăitoare, încât păru să smulgă adevărul tăinuit în inima lui Tanchon şi să-l aducă în lumina ochilor lui, unde scăpără dintr-o dată. Salcede nu se înşelă; îşi dădu seama că locotenentul era sincer şi că-şi va respecta făgăduiala.

— Vedeţi doar? Continuă Tanchon? Că v-au părăsit; singura speranţă ce v-a rămas pe lumea asta este cea pe care v-am oferit-o.

— Bine! Rosti suspinând Salcede cu un glas răguşit? Porunciţi să se facă linişte, sunt gata să vorbesc.

— Regele ţine să aibă însă o mărturisire scrisă şi semnată.

— Atunci dezlegaţi-mi mâinile şi daţi-mi o pană să scriu.

— Mărturia?

— Fie, mărturia.

Strălucind de bucurie, Tanchon nu avu decât un semn de făcut: lucrurile erau pregătite dinainte. Un arcaş avea la îndemână toate cele trebuincioase: îi întinse lui Tanchon călimara, hârtia şi penele pe care locotenentul le puse jos pe scândurile eşafodului.

În acelaşi timp, ştreangul ce ţinea ferecat braţul drept al lui Salcede fu slobozit preţ de vreo trei picioare, iar osânditul fu ridicat pe podină în capul oaselor ca să poată scrie.

Văzându-se, în sfârşit, aşezat omeneşte, Salcede începu prin a trage adânc aer în piept şi prin a-şi mişca mâna descătuşată pentru a-şi ridica laţele ce-i cădeau pe genunchi, năclăite de sudoare.

— Aşa, aşa? Îl încurajă Tanchon? Aşează-te cum trebuie şi scrie pe îndelete tot.

— Nici o grijă? Îi răspunse Salcede, întinzând mâna să ia o pană. Fiţi pe pace că n-am să uit pe niciunul din cei ce m-au uitat.

Şi spunând acestea, îşi roti ochii împrejur pentru ultima oară. Sosise pesemne momentul ca pajul să iasă la iveală, căci, apucându-l de mână pe Ernauton, zise:

— Domnule, vă rog, luaţi-mă în braţe şi ridicaţi-mă ca să mă pot uita peste capetele celor din faţă, fiindcă nu văd nimic.

— Ei, asta el Cu dumneata nu mai isprăveşte omul niciodată, tinere, zău aşa!

— Numai atât vă rog, domnule.

— Te cam întreci cu gluma!

— Trebuie să-l văd pe osândit, mă-nţelegeţi? Trebuie să-l văd. Şi cum Ernauton nu răspundea destul de prompt la stăruinţele lui, continuă: Vă rog din suflet, domnule, milostiviţi-vă! Vă rog în genunchi!

De astă dată, copilandrul nu mai părea un tiran plin de toane năstruşnice, iar glasul lui rugător era făcut să înmoaie orice inimă.

Ernauton se înduplecă în cele din urmă să-l ridice în braţe, nu fără a se minuna de gingăşia trupului pe care-l strângea în palme.

Chipul pajului se înălţa acum deasupra mării de capete.

Salcede tocmai luase pana în mână, după ce mai rotise o dată ochii jur împrejur. În momentul acela însă văzu răsărind chipul băieţandrului şi rămase încremenit de uimire. Pajul lipi două degete de buze. Obrazul osânditului se lumină dintr-o dată, scăldat de o neţărmurită bucurie; părea beat de fericire, aidoma bogatului hain în clipa când Lazăr lăsase să pice un strop de apă pe limba-i friptă de sete.

Recunoscu semnalul pe care-l aştepta cu atâta nerăbdare şi prin care i se dădea de ştire că va primi ajutor.

Salcede, după ce zăbovi asupra lui cu privirea câteva secunde, apucă hârtia pe care i-o întinse Tanchon, neliniştit de faptul că-l vedea stând în cumpănă şi începu să scrie cu o sârguincioasă înfrigurare.

— Scrie! Scrie! Trecu un freamăt prin mulţime.

— Scrie! Repetă regina-mamă cu o vădită bucurie.

— Scrie! Spuse şi regele. Pe legea mea, am să-l iert!

Deodată Salcede se opri şi-l căută din ochi pe băieţandru. Pajul repetă semnul şi Salcede se aplecă să scrie mai departe. După alte câteva clipe însă se întrerupse din nou şi-l cercetă iar cu privirea. De astă dată pajul îi făcu semn nu numai cu degetele, dar şi din cap.

— Aţi terminat? Întrebă Tanchon, care nu scăpa din vedere hârtia.

— Da? Rosti Salcede cu gândul aiurea.

— Semnaţi atunci.

Salcede îşi aşternu semnătura, fără să-şi mai arunce ochii pe hârtie, deoarece privirea lui era pironită asupra băietanului.

Tanchon dădu să ia mărturia.

— În mâna regelui, numai în mâna lui! Spuse Salcede.

Şi încredinţă hârtia locotenentului, dar cu un gest şovăielnic, întocmai ca un ostaş învins care predă ultima sa armă.

— Dacă aţi mărturisit într-adevăr tot? Spuse locotenentul? Veţi fi cruţat, domnule Salcede.

Un zâmbet ironie şi totodată îngrijorat miji pe buzele osânditului, care părea să-l iscodească nerăbdător cu privirea pe interlocutorul său misterios.

În cele din urmă, Ernauton, obosit, se hotărî să se descotorosească de povara ce începuse a-l stingheri şi desfăcu braţele: pajul alunecă jos, atingând pământul cu picioarele.

O dată cu el pieri şi vedenia ce susţinuse curajul osânditului. Nemaivăzându-l nicăieri, Salcede începu să-l caute cu ochii împrejur.

— Hei! Strigă el, rătăcit. Cum rămâne?

Nu primi însă nici un răspuns.

— Hai, repede, repede, grăbiţi-vă! Spuse el. Hârtia se află în mâinile regelui, o s-o citească!

Nimeni nu se clinti.

Monarhul despăturea nerăbdător mărturia.

— Mii de draci! Strigă Salcede. Nu şi-or fi bătut cumva joc de mine? Totuşi am văzut-o cu ochii mei. Ea era, da, da, ea era!

Regele nici nu apucase bine să citească primele rânduri şi se şi mohorî, cuprins de indignare.

— Ah, ticălosul!… Răbufni el, îngălbenindu-se. Ah! Câinele!

— Ce s-a întâmplat, fiule? Întrebă Caterina.

— Ce să se-ntâmple, mamă: nimic altceva decât că retractează tot ce a spus: nimic altceva decât că pretinde a nu fi făcut nici o mărturisire.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă declară că domnii de Guise sunt nevinovaţi şi cu desăvârşire străini de orice uneltiri.

— Şi dacă? Îngăimă Caterina? O fi adevărat?

— Minte! Izbucni regele. Minte ca un nelegiuit!

— De unde ştii, fiule? Poate că domniile lor au fost ponegriţi… Poate că judecătorii au răstălmăcit mărturisirile lui.

— Ba nu, doamnă! Răbufni Henric, pierzându-şi stăpânirea de sine, am auzit tot.

— Domnia ta, fiule?

— Da, eu.

— Şi când asta, dacă nu îţi este cu supărare?

— În timp ce vinovatul era canonit… Eu stăteam ascuns după o perdea; aşa că nu mi-a scăpat nici un cuvânt şi fiecare cuvânt rostit de el mi se împlânta în cap ca un cui bătut cu ciocanul.

— Atunci pune să fie schingiuit, dacă numai aşa i se dezleagă limba; porunceşte să dea bice cailor.

Învolburat de mânie, Henric ridică mâna.

Locotenentul Tanchon repetă semnalul.

Între timp braţele şi picioarele osânditului fuseseră din nou prinse în ştreanguri; patru oameni încălecară pe cei patru bidivii; patru harapnice pocniră deodată şi câteşipatru caii se avântară, fiecare într-altă direcţie.

Un trosnet înfiorător şi un răcnet tot atât de înfiorător răsunară în aceeaşi clipă pe podina eşafodului. În văzul tuturor, mădularele nefericitului se învineţiră şi se deşirară, injectându-se cu sânge; chipul său nu mai avea nimic omenesc, era doar o schimonoseală drăcească.

— Trădare! Trădare! Strigă Salcede. Staţi! Vreau să vorbesc, vreau să vorbesc, spun tot! Ah, afurisită duce…

Vocea lui reuşi să acopere nechezatul cailor şi freamătul mulţimii; o clipă mai apoi însă se stinse pe neaşteptate.

— Staţi! Staţi! Strigă Caterina.

Era prea târziu. Grumazul năpăstuitului Salcede, înţepenit până atunci de suferinţă şi de mânie, se destinse brusc, lăsând să-i cadă capul pe scândurile eşafodului.

— Lăsaţi-l să vorbească! Strigă din răsputeri regina-mamă. Încetaţi, încetaţi odată!

Ochii lui Salcede încremeniseră holbaţi, aproape ieşiţi din orbite, cu privirea aţintită cu îndărătnicie spre grupul de unde cu puţin mai înainte se ivise pajul. Tanchon se străduia cu iscusinţă să descopere încotro erau îndreptaţi.

Din păcate, Salcede nu mai putea să vorbească; amuţise pe veci.

Cu voce scăzută, Tanchon dădu câteva porunci arcaşilor săi, care porniră să cerceteze mulţimea în direcţia arătată de privirea denunţătoare a lui Salcede.

— Am fost trădat? Şopti tânărul paj la urechea lui Ernauton. Fie-vă milă, domnule, ajutaţi-mă, scăpaţi-mă! Vin încoace! Uite-i că vin!

— Ce-oi mai fi vrând acum?

— Să fug: nu vedeţi că pe mine mă caută?

— Dar cine eşti dumneata?

— O femeie… Scăpaţi-mă! Luaţi-mă sub ocrotirea dumneavoastră!

Ernauton se schimbă la faţă; mărinimia lui se dovedi însă mai puternică decât uimirea şi spaima de care fusese cuprins.

Mergând în urma protejatei sale, îi croi drum prin vălmăşagul de oameni, izbind de zor în dreapta şi-n stânga cu măciulia pumnului şi o călăuzi astfel până în colţul străzii Mouton, unde se zărea o uşă deschisă.

Tânărul paj o zbughi din loc, mistuindu-se pe uşa care părea să-l aştepte şi care se închise după el.

Ernauton nici nu avusese măcar răgazul să-l întrebe cum îl cheamă şi unde l-ar mai putea întâlni.

Înainte de a se strecura pe uşă, însă, ca şi cum l-ar fi ghicit gândul, tânărul paj îi adresase un semn plin de făgăduinţe.

Nemaiavând nimic de făcut, Ernauton purcese înapoi spre mijlocul pieţei, de unde putea cuprinde cu privirea atât eşafodul cât şi loja regală.

Salcede zăcea ţeapăn şi livid pe scândurile eşafodului.

Lividă şi tremurând toată, Caterina se ridicase în picioare în lojă.

— Fiule? Rosti ea într-un târziu, ştergându-şi sudoarea de pe frunte? Fiule, ai face bine să-l mazileşti pe călăul domniei tale, fiindcă precum se vede, este în cârdăşie cu Liga.

— De unde ştii domnia ta, mamă? Întrebă Henric.

— Priveşte, priveşte!

— Privesc, ei, şi?

— Salcede n-a fost smucit decât o singură dată şi a şi murit.

— Pentru că era prea simţitor ca să poată înfrunta chinurile.

— Ba nu, ba nu! Rosti Caterina, zâmbind cu dispreţ în faţa lipsei de perspicacitate a feciorului său. Pentru că a fost sugrumat cu un ştreang subţire printre scândurile eşafodului, în clipa când se pregătea să-i dea în vileag pe cei care-l lăsaseră să moară. Trimite un medic luminat să cerceteze leşul şi sunt convinsă că va descoperi urma lăsată de ştreang în jurul gâtului.

— Ai dreptate? Spuse Henric, prin ochii căruia trecu o fulgerare? Vărul meu, domnul de Guise, este slujit mai bine ca mine.

— Sst! Nici un cuvânt, fiule! Îl ţinu din scurt Caterina. Nu trebuie să faci vâlvă, ca să nu râdă lumea de noi, căci şi de astă dată am pierdut partida.

— Ce cuminte a fost Joyeuse c-a plecat să petreacă aiurea? Spuse regele. Nu mai poţi avea încredere în nimic pe lumea asta, nici chiar în suplicii. Să mergem, doamnelor, să mergem.