Capitolul XXXIXCurtea echipajelor
Ernauton porni fără a mai zăbovi o clipă şi, cum luase calul ducelui în locul fugarului său, pe care-l dăduse lui Robert Briquet, se aşternu la drum ca vântul, aşa că în cea de-a treia zi, pe la amiază, sosi la Paris.
La ceasurile trei după prânz intra la corpul de gardă de la palat al celor Patruzeci şi Cinci.
De altminteri, nici un eveniment mai deosebit nu anunţase întoarcerea lui. Văzându-l, gasconii îl întâmpinară cu strigăte de mirare.
Domnul de Loignac, auzind zarva ce se iscase, intră înăuntru şi, dând cu ochii de Ernauton, luă o mutră încruntată nevoie mare, cea ce nu-l împiedică pe Ernauton să se ducă întins la el.
Domnul de Loignac îi făcu semn tânărului să treacă în biroul din fundul dormitorului, un fel de tribunal unde acest neînduplecat judecător îşi pronunţa de obicei sentinţele.
— Aşa înţelegi dumneata să te porţi, domnule? Îl luă el în primire din capul locului. Se împlinesc, dacă nu mă înşel, cinci zile şi cinci nopţi de când ai plecat. Tocmai dumneata, domnule, dumneata pe care-l credeam cel mai cu scaun la cap dintre toţi, să dai un exemplu atât de prost, nesocotind regulamentul?!
— Domnule? Răspunse Ernauton, înclinându-se? N-am făcut nimic altceva decât ceea ce mi s-a spus să fac.
— Şi ce ţi s-a spus, mă rog, să faci?
— Să-l urmăresc pe domnul de Mayenne şi l-am urmărit.
— Cinei zile şi cinci nopţi în şir?
— Cinci zile şi cinci nopţi, domnule.
— Nu cumva ducele a părăsit oraşul?
— Chiar în aceeaşi seară şi asta mi-a dat de gândit.
— Şi pe bună dreptate, domnule. Şi pe urmă?
Ernauton îi povesti pe scurt, dar cu însufleţirea şi râvna unui om inimos, păţania întâmplată pe drum şi urmările pe care această păţanie le avusese. Pe măsură ce depăna peripeţiile prin care trecuse, chipul nespus de expresiv al lui Loignac se lumina, oglindind rând pe rând emoţiile pe care povestitorul le trezea în sufletul său.
Când însă Ernauton pomeni de scrisoarea pe care i-o încredinţase domnul de Mayenne, îl întrebă grăbit:
— Scrisoarea asta o ai la dumneata?
— Da, domnule.
— Ei, drăcie! Asta nu-i chiar un lucru de lepădat? Spuse căpitanul. Aşteaptă-mă aici, te rog, domnule, sau nu, mai bine vino cu mine.
Ernauton îl urmă pe Loignac, lăsându-se călăuzit de el prin palat şi ajunse în curtea echipajelor de la Luvru.
Se făceau pregătiri în vederea unei plimbări pe care monarhul voia s-o facă afară din oraş: echipajele erau tocmai pe calc să se alcătuiască. Domnul d'Épernon ieşise să asiste la încercarea a doi cai de curând sosiţi din Anglia, darul reginei Elisabeta pentru Henric: cei doi bidivii, ale căror proporţii erau cât se poate de armonios cumpănite, urmau să fie înhămaţi pentru prima oară la caleaşca regelui.
Ernauton rămase la poartă, iar domnul de Loignac se apropie de domnul d'Épernon şi-i atinse poalele mantiei.
— Veşti importante, domnule duce? Îl înştiinţă el? Veşti importante!
Ducele se desprinse din grupul în care se afla şi se îndreptă spre scara pe unde trebuia să coboare monarhul.
— Ce este, domnule de Loignac, să auzim.
— Domnul de Carmainges a sosit chiar acum dintr-un sat de lângă Orléans: domnul de Mayenne se află acolo, foarte grav rănit.
Ducele scăpă un strigăt.
— Rănit! Se minună el.
— Ba mai mult! Adăugă Loignac. I-a trimis doamnei de Montpensier o scrisoare, care se găseşte în clipa de faţă în buzunarul domnului de Carmainges.
— Ei, nu mai spune! Exclamă d'Épernon. Comedia dracului! Cheamă-l numaidecât pe domnul de Carmainges, vreau să stau de vorbă cu el.
Loignac se duse şi-l luă de mână pe Ernauton, care, aşa cum am spus, se ţinuse deoparte, în semn de respect, tot timpul cât tăinuiseră şefii săi.
— Domnule duce? Spuse el? Iată-l pe călătorul nostru.
— Bravo, domnule! După cum am auzit, se pare că ai asupra dumitale o scrisoare a domnului duce de Mayenne?
— Da, monseniore.
— Scrisă dintr-un cătun de lângă Orléans?
— Da, monseniore.
— Şi adresată doamnei de Montpensier?
— Da, monseniore.
— Fii atât de bun, te rog şi dă-mi mie scrisoarea asta.
Şi ducele întinse mâna cu dezinvoltura nepăsătoare a omului care ştie că este destul să-şi mărturisească orice dorinţă, pentru ca dorinţa să-i fie pe loc împlinită.
— Vă rog să mă iertaţi, monseniore? Răspunse Ernauton? Am înţeles eu bine sau mi-aţi spus cumva să vă înmânez scrisoarea trimisă de domnul de Mayenne surorii sale?
— Fireşte!
— Scrisoarea mi-a fost încredinţată mie; poate că domnul duce nu ştie lucrul acesta.
— Ei, şi, ce-are a face?
— Ba are-a face, monseniore şi încă foarte mult; mi-am dat cuvântul faţă de domnul duce că scrisoarea va ajunge în mâinile ducesei.
— Dumneata eşti în slujba regelui ori a domnului de Mayenne?
— În slujba regelui, monseniore.
— Ei bine, regele doreşte să vadă scrisoarea.
— Îmi pare rău, monseniore, dar nu sunteţi dumneavoastră regele.
— Am impresia că nu-ţi dai seama probabil cu cine vorbeşti, domnule de Carmainges?! Spuse d'Épernon, îngălbenindu-se de mânie.
— Dimpotrivă, ştiu foarte bine, monseniore şi tocmai de aceea sunt nevoit să refuz.
— Refuzi va să zică, ai spus că refuzi, dacă nu mă înşel, domnule de Carmainges?
— Întocmai.
— Domnule de Carmainges, nesocoteşti jurământul dumitale de credinţă!
— După câte ştiu, monseniore, până în ziua de azi n-am jurat credinţă decât unei singure persoane şi această persoană este maiestatea sa. Dacă regele îmi cere scrisoarea, fireşte că i-o voi da, căci regele este stăpânul meu, dar regele nu se află de faţă.
— Domnule de Carmainges? Spuse ducele, care, se vedea bine că începuse să-şi iasă din sărite, în vreme ce Ernauton, dimpotrivă, cu cât se încăpăţâna mai mult să-i ţină piept, cu atât părea mai stăpân pe sine? Domnule de Carmainges, eşti la fel ca toţi compatrioţii dumitale: de când îţi merge bine ţi s-a întunecat vederea; norocul te orbeşte, scumpul meu gentilom. Faptul că ţi-a picat în mână un secret de stat ţi-a tulburat minţile ca o lovitură de măciucă.
— Ceea ce mă tulbură, domnule duce, este gândul că sunt pe cale să pierd bunăvoinţa înălţimii voastre şi nicidecum norocul meu, care, îmi dau bine seama? De ce m-aş ascunde după deget? Se află pe muchie de cuţit de vreme ce n-am înţeles să mă supun poruncii domniei voastre. Pentru mine însă e vorba de un lucru important; nu fac decât ceea ce trebuie şi nu voi face nimic altceva şi nimeni, afară de maiestatea sa, nu va avea scrisoarea pe care mi-o cereţi, decât doar persoana căreia îi este adresată.
Domnul d'Épernon se făcu foc şi pară.
— Loignac? Ordonă el? Ai să-l trimiţi chiar acum la carceră pe domnul de Carmainges.
— În felul acesta, cu siguranţă că nu voi mai putea înmâna doamnei de Montpensier? Spuse Carmainges, surâzând? Scrisoarea pe care o am asupra mea, cel puţin atâta timp cât voi sta la închisoare, dar când am să scap…
— Dacă ai să mai scapi vreodată? Adăugă d'Épernon.
— Am să scap, domnule, fiţi pe pace, numai dacă nu veţi pune cumva să fiu omorât? Spuse Ernauton cu o hotărâre care, pe măsură ce vorbea, era mai aprigă şi mai nestrămutată? Da, am să scap, mai lesne se vor clinti zidurile decât voinţa mea. Şi când am să scap, monseniore…
— Ce-ai să faci când o să scapi?
— Ei bine, am să-i vorbesc regelui şi regele o să-mi spună ce am de făcut.
— La carceră! La carceră! Zbieră d'Épernon, pierzându-şi cu totul firea. La carceră şi luaţi-i scrisoarea!
— Nu se atinge nimeni de ea! Strigă Ernauton, făcând un salt înapoi şi scoţând din sân tabletele încredinţate de Mayenne. Mai bine le rup în bucăţi, dacă n-am la îndemână alt mijloc ca să salvez scrisoarea; şi sunt convins că domnul de Mayenne va încuviinţa fapta mea şi că maiestatea sa mă va ierta.
Şi, într-adevăr, stăruind să se împotrivească în dorinţa de a-şi respecta cuvântul dat, tânărul gentilom se pregătea să rupă în două preţioasa ferecătură, când simţi o mână apucându-l binişor de braţ.
Dacă l-ar fi smucit, înşfăcându-l năprasnic de braţ, fără îndoială că tânărul s-ar fi înverşunat şi mai mult şi ar fi căutat cu orice preţ să distrugă scrisoarea; în faţa acestui gest delicat însă, se opri scurt şi se uită peste umăr.
— Regele! Exclamă el.
Într-adevăr, monarhul, care tocmai ieşise din palat, coborâse scara şi, oprindu-se o clipă pe ultima treaptă, auzise sfârşitul acestui schimb de cuvinte şi întinsese braţul spre a stăvili braţul lui Carmainges.
— Ce s-a întâmplat, domnilor? Întrebă suveranul cu un glas căruia ştia să-i dea, atunci când voia, o copleşitoare autoritate.
— Ce să se întâmple, sire?! Izbucni d'Épernon, fără a se mai strădui să-şi stăpânească mânia. S-a întâmplat că omul acesta, care, de altfel, este unul din cei Patruzeci şi Cinci, dar care, din clipa de faţă, nu va mai face parte din garda maiestăţii voastre, s-a întâmplat, zic, că omul acesta trimis de mine în numele maiestăţii voastre să-l supravegheze pe domnul de Mayenne în timpul şederii sale la Paris, l-a urmărit pe duce până dincolo de Orléans şi că, ajungând acolo, a primit din mâinile sale o scrisoare adresată doamnei de Montpensier.
— Ai primit de la domnul de Mayenne o scrisoare pentru doamna de Montpensier?
— Da, sire? Mărturisi Ernauton? Numai că domnul duce d'Épernon a uitat să vă spună în ce împrejurări.
— Şi scrisoarea aceasta? Întrebă regele? Unde se află acum?
— Tocmai din pricina ei s-a iscat toată discuţia, sire: domnul de Carmainges nu vrea cu nici un preţ să mi-o dea, ba mai mult chiar, ţine morţiş s-o ducă persoanei căreia îi este adresată, ceea ce, după părerea mea, din partea unui slujitor nu poate fi decât o dovadă de rea credinţă.
Regele se uită la Carmainges.
Tânărul puse un genunchi în pământ.
— Sire? Spuse el? Nu sunt decât un biet gentilom şi un om de onoare, atâta tot. Am salvat viaţa solului maiestăţii voastre, pe care domnul de Mayenne împreună cu cinci dintre ciracii săi erau cât pe ce să-l omoare, căci, sosind chiar în toiul bătăliei, am făcut ca izbânda să fie de partea lui.
— Şi în timpul bătăliei domnul de Mayenne n-a păţit nimic? Întrebă regele.
— Ba da, sire, a fost rănit şi chiar destul de grav.
— Foarte bine! Spuse monarhul. Şi pe urmă?
— Pe urmă, sire?
— Da.
— Solul maiestăţii voastre, care, pare-se c-ar avea anumite motive să-l urască pe domnul de Mayenne…
Regele zâmbi.
— Solul maiestăţii voastre, sire, ar fi vrut să ridice viaţa vrăjmaşului său şi poate că avea tot dreptul s-o facă, dar m-am gândit atunci că, fiind eu de faţă, fiind, adică, de faţă un om a cărui spadă se află în slujba maiestăţii voastre, răzbunarea aceasta ar fi putut fi privită ca un asasinat politic şi…
Ernauton şovăi.
— Spune, îl îndemnă monarhul.
— L-am scăpat pe domnul de Mayenne din mâinile soldatului, aşa cum îl scăpasem mai înainte pe solul maiestăţii voastre din mâinile domnului de Mayenne.
D'Epernon ridică din umeri, Loignac îşi muşcă mustaţa lui falnică, regele însă nici nu clipi măcar.
— Mai departe? Spuse regele.
— Cum domnul de Mayenne nu mai rămăsese decât cu un singur om, ceilalţi patru fiind ucişi, cum domnul de Mayenne, zic, nu mai rămăsese decât cu un singur om, de care nu se îndura să se despartă, nebănuind că sunt în slujba maiestăţii voastre, a avut destulă încredere în mine ca să mă roage să duc surorii sale o scrisoare din partea sa. Scrisoarea se află la mine, uitaţi-o; o depun în mâinile maiestăţii voastre, sire, spre a hotărî soarta ei aşa cum ar hotărî propria mea soartă. Onoarea mea mi-e tot atât de scumpă ca şi lumina zilei, sire, dar, de vreme ce am chezăşia voinţei regale pentru a fi cu conştiinţa împăcată, nu mă mai gândesc la onoarea mea, ştiind că se află în mâini bune.
Stând mai departe îngenuncheat, Ernauton întinse tabletele regelui.
Suveranul le respinse blând cu mâna.
— Ce spuneai adineauri d'Épernon? Domnul de Carmainges este un om cinstit şi un slujitor credincios.
— Eu, sire?! Se miră d'Épernon. Maiestatea voastră m-a întrebat ce spuneam?
— Da. Parcă am auzit adineauri, în timp ce coboram treptele, pronunţându-se cuvântul carceră? Pe naiba! Dimpotrivă, când întâmplarea îţi scoate în cale un om de felul domnului de Carmainges, mai curând s-ar cuveni să vorbeşti de cununi de lauri şi de recompense, aşa cum se obişnuia în vechime, la romani. O scrisoare, duce, aparţine celui ce trebuie s-o ducă la destinaţie sau celui căruia îi este destinată.
D'Épernon se înclină bombănind.
— Vei duce scrisoarea la destinaţie, domnule de Carmainges!
— Dar bine, sire, gândiţi-vă, cine ştie ce-o fi scriind înăuntru? Replică d'Épernon. N-are rost să umblăm cu mănuşi când viaţa maiestăţii voastre e în joc.
— Vei duce scrisoarea la destinaţie, domnule de Carmainges? Repetă monarhul fără a catadicsi să răspundă favoritului său.
— Mulţumesc, sire? Zise Carmainges, dând să plece.
— Unde o duci?
— Doamnei ducese de Montpensier, aşa după cum mi se pare că am avut cinstea să spun maiestăţii voastre.
— Nu m-ai înţeles. La ce adresă, am vrut să zic. La palatul Guise, la palatul Saint-Denis ori la Bel…?
Regele se opri brusc văzând privirea pe care i-o aruncă d'Épernon.
— Domnul de Mayenne nu mi-a dat nici un fel de desluşire în privinţa asta, sire. Mă gândesc deci să mă duc cu scrisoarea la palatul Guise şi acolo am să aflu cu siguranţă unde o pot găsi pe doamna de Montpensier.
— Înseamnă că abia acum porneşti în căutarea ducesei?
— Da, sire.
— Şi după ce vei fi găsit-o?
— Îi voi înmâna mesajul.
— Prea bine. Şi acum, domnule de Carmainges…
Regele se uită drept în ochii tânărului gentilom.
— Poruncă, sire.
— Ai mai jurat ori ai mai făgăduit domnului de Mayenne altceva decât să înmânezi surorii sale această scrisoare?
— Nu, sire.
— N-ai făgăduit cumva, bunăoară? Stărui regele? Că nu vei dezvălui nimănui locul unde s-ar putea s-o găseşti pe ducesă?
— Nu, sire, n-am făgăduit aşa ceva.
— În cazul acesta nu-ţi cer decât un singur lucru, domnule.
— Sire, sunt sclavul maiestăţii voastre.
— Vei preda scrisoarea doamnei de Montpensier şi, de îndată ce îi vei fi înmânat-o, vei veni după mine la Vincennes, unde voi fi astă-seară.
— Da, sire.
— Şi-mi vei spune de-a fir-a-păr unde ai găsit-o pe ducesă.
— Sire, maiestatea voastră se poate bizui pe mine.
— Fără alte explicaţii sau destăinuiri, mă înţelegi?
— Sire, îmi dau cuvântul.
— Ce imprudenţă! Interveni ducele d'Épernon. Ah, sire!
— Nu cunoşti oamenii, sau, cel puţin, anumiţi oameni. Omul acesta ţine să fie cinstit faţă de domnul de Mayenne şi deci va fi cinstit şi faţă de mine.
— Faţă de maiestatea voastră, sire? Protestă Ernauton? Aş fi mai mult decât cinstit, aş fi credincios!
— Şi acum, d'Épernon? Spuse monarhul? Nu-mi place să ştiu că sunt zânzanii între voi, aşa că vei avea bunătatea să ierţi chiar acum acestui slujitor ceea ce dumneata consideri o nesocotire a legământului său de credinţă şi ceea ce în ochii mei este mărturia unui suflet cinstit.
— Sire? Zise Carmainges? Domnul duce d'Épernon este un om prea ales pentru a nu-şi fi dat seama, cu toate că n-am vrut să mă supun ordinelor sale, lucru pentru care îl rog să mă creadă că-mi pare rău din toată inima, cât de mult îl respect şi-l iubesc; numai că, mai presus de orice, am înţeles să face ceea ce socoteam a fi de datoria mea.
— Comedia dracului! Exclamă ducele, schimbându-şi fizionomia cu uşurinţa cu care cineva şi-ar fi pus ori şi-ar fi scos o mască de pe obraz. Spre lauda dumitale, dragul meu Carmainges, văd că ai ieşit cu bine din această încercare. Eşti, într-adevăr, un băiat drăguţ; nu-i aşa, Loignac? Până una alta însă, l-am băgat în sperieţi, bietul om!
Şi ducele izbucni într-un hohot de râs.
Loignac făcu stânga-mprejur spre a nu fi nevoit să răspundă: oricât era el de gascon, nu se simţea capabil să mintă cu atâta neruşinare ca ilustrul său comandant.
— Va să zică ai vrut să-l pui la încercare? Întrebă monarhul cu oarecare îndoială. Cu atât mai bine, d'Épernon, dacă n-a fost decât o încercare; dar nu te-aş sfătui să faci asemenea încercări cu oricine: tare mă tem că mulţi vor cădea în capcană.
— Cu atât mai bine? Se bucură la rândul său Carmainges? Cu atât mai bine, domnule duce, dacă a fost vorba de o încercare; pot fi liniştit deci că n-am pierdut bunăvoinţa monseniorului.
Rostind însă aceste cuvinte, tânărul gentilom părea tot atât de puţin convins ca şi monarhul.
— Şi acum că s-au lămurit toate lucrurile, domnilor? Spuse Henric? Putem pleca.
D'Épernon se înclină.
— Vii cu mine, duce?
— Adică voi însoţi pe maiestatea voastră călare: dacă nu mă înşel, aşa glăsuieşte porunca?
— Da. Şi cine va străjui cealaltă portieră? Întrebă Henric.
— Un slujitor credincios al maiestăţii voastre? Răspunse d'Épernon. Domnul de Sainte-Maline.
Şi se uită să vadă ce mutră face Ernauton la auzul acestui nume. Ernauton însă nu păru câtuşi pe puţin tulburat.
— Loignac? Porunci ducele? Cheamă-l pe domnul de Sainte-Maline.
— Domnule de Carmainges? Spuse monarhul, înţelegând ce urmărea ducele d'Épernon? După ce îţi vei fi împlinit însărcinarea, la întoarcere, vii direct la Vincennes, nu-i aşa?
— Da, sire.
Şi, cu toată înţelepciunea lui, Ernaulon se simţi fericit că poate pleca spre a nu fi de faţă la triumful ce avea să ridice în slavă inima însetată de onoruri a lui Sainte-Maline.
