Capitolul XXXVCele patru vânturi

Chicot, călare pe căluţul lui care ar fi trebuit să fie un ortoman zdravăn în stare să ducă o asemenea matahală de om, Chicot aşadar, după ce rămăsese peste noapte la Fontainebleau, a doua zi dimineaţa o apucă la dreapta şi îşi urmă drumul până ajunse într-un cătun numit Or-geval. Cu dragă inimă ar mai fi mers încă vreo câteva leghe în ziua aceea, căci părea dornic să se îndepărteze cât mai grabnic de Paris, însă dobitocul începuse de la o vreme să se poticnească atât de des şi în aşa hal, încât călăreţul îşi dădu seama cu trebuia neapărat să facă un popas.

De altminteri, privirea sa, îndeobşte atât de ageră, nu reuşise să descopere nimic de-a lungul drumului.

Oameni, căruţe şi bariere i se păruseră cu desăvârşire inofensive.

Ferit de orice primejdii, în aparenţă cel puţin, Chicot totuşi nu se culca pe o ureche; nimeni, într-adevăr şi cititorii noştri ştiu lucrul acesta, nu se bizuia pe aparenţe şi nu se lăsa în nădejdea lor mai puţin ca Chicot.

Înainte de a se culca şi de a-şi trimite calul să se odihnească, cercetă, aşadar, cu cea mai mare grijă toată casa. Chicot avu astfel prilejul să vadă nişte încăperi măreţe cu câte trei sau patru intrări; dar, după părerea lui Chicot, încăperile acestea aveau prea multe uşi şi, pe deasupra, uşile respective nu se închideau nici ele cum trebuie.

Cu puţin înainte, hangiul tocmai reparase o odaie destul de mărişoară, prevăzută cu o singură uşă ce dădea spre scară: uşa era întărită pe dinăuntru cu nişte zăvoare straşnice.

Chicot ceru să i se pună un pat în odaia aceasta, care i se păru din primul moment mult mai prielnică decât încăperile grandioase ce-i fuseseră arătate mai înainte şi în care nu s-ar fi putut fereca.

Încercă zăvoarele făcându-le să lunece în lăcaşurile lor şi, văzând spre marea lui mulţumire că erau zdravene şi că puteau fi mânuite cu uşurinţă, cină la el în cameră, poruncind să nu se strângă masa, sub cuvânt că uneori peste noapte îl apuca o foame năprasnică; cină, precum am spus, apoi începu să se dezbrace, îşi puse hainele pe un scaun şi se întinse în pat.

Înainte de culcare însă, pentru a fi cât mai prudent, scoase din haine punga sau, mai bine zis, săculeţul cu bani, pe care-l vârî sub pernă împreună cu vajnica-i spadă. Pe urmă repetă în gând pe de rost scrisoarea, de trei ori în şir.

Masa închipuia un al doilea parapet menit să-l apere şi totuşi aceste duble metereze nu i se păreau îndestulătoare; se sculă deci din aşternut, luă un dulap în braţe şi-l aşeză în dreptul intrării, pe care o astupă ermetic.

Hanul i se păruse aproape pustiu lui Chicot. Hangiul avea o mutră nevinovată; în seara aceea vântul se stârnise cu atâta înverşunare, încât era în stare să smulgă şi coarnele boilor şi se auzeau în arborii din preajmă nişte trosnete fioroase care, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Lu-creţiu, zvonesc atât de dulce şi de îmbietor la urechea călătorului întins pe un pat bun, la adăpost şi înfofolit până la gât.

După ce făcu toate aceste pregătiri de apărare, Chicot se cufundă cu desfătare în aşternut. Trebuie să spunem că patul era moale şi alcătuit în aşa fel ca să poată scuti unui om orice pricină de nelinişte, fie din partea semenilor săi, fie din partea lucrurilor neînsufleţite.

Într-adevăr, era adăpostit de un polog cu draperii bogate de serj verde şi o cuvertură groasă ca o plapumă dezmierda cu o căldură aromitoare mădularele călătorului adormit.

Chicot cinase aşa cum ne recomandă Hipocrate, adicătelea cumpătat: băuse doar o singură sticlă de vin; stomacul său, ghiftuit doar atâta cât se cuvine, răspândea în tot organismul senzaţia aceea plăcută pe care de obicei ne-o împărtăşeşte fără greş acest organ atât de îndatoritor, menit a ţine locul inimii la mulţi dintre oamenii care trec îndeobşte drept oameni de treabă.

Chicot era luminat de un opaiţ, pe care-l pusese pe marginea mesei lângă pat; obişnuia să citească înainte de a adormi? Şi întrucâtva şi ca să poată adormi mai uşor? O carte destul de ciudată şi de o factură cu totul nouă, care apăruse de curând şi care era scrisă de un oarecare primar al oraşului Bordeaux, anume Montagne sau Montaigne.

Cartea ieşise de sub teascuri chiar la Bordeaux, în anul 1581 şi cuprindea primele două părţi ale unei lucrări care a ajuns destul de cunoscută între timp şi care era intitulată Eseuri. Cartea era destul de nostimă pentru a fi citită şi recitită în timpul zilei, dar totodată avea avantajul de a fi de ajuns de plicticoasă pentru ca un om care umblase cinci leghe călare şi care deşertase o sticlă cu vin de soi la masa de seară să nu fie câtuşi de puţin împiedicat să adoarmă citind-o.

Chicot ţinea foarte mult la cartea aceasta, pe care avusese grijă s-o ia cu dânsul la plecare, băgând-o în buzunarul vestei cu mâneci bufante, mai ales că-l şi cunoştea personal pe autorul ei. Cardinalul Du Perron o supranumise breviarul oamenilor cinstiţi: iar Chicot, care era în măsură să aprecieze cum se cuvine priceperea şi inteligenţa cardinalului, Chicot, precum ziceam, era gata oricând să ia drept breviar Eseurile primarului din Bordeaux.

Nu ştiu cum se făcu totuşi că, în timp ce citea capitolul opt, se cufundă într-un somn adânc.

Opaiţul continua să ardă; uşa în care proptise dulapul şi masa continua să rămână ferecată: spada se afla în continuare la căpătâiul său împreună cu banii. Însuşi arhanghelul Mihail ar fi dormit dus ca Chicot, fără să se sinchisească de satana, chiar dacă ar fi auzit leul răgind de partea cealaltă a uşii zăvorâte pe dinăuntru.

Afară, aşa cum am arătat mai înainte, bătea un vânt amarnic; şuierăturile acestui şarpe uriaş se strecurau pe sub uşă, dând glas unor melodii ce făceau să ţi se ridice părul în cap şi învolburau aerul într-un fel ciudat; vântul este cea mai desăvârşită imitaţie sau, mai bine zis, cea mai necruţătoare zeflemisire a vocii omeneşti: când scânceşte ca un copil, când se burzuluieşte ca un soţ înfoiat de mânie care se ceartă cu nevasta.

Chicot era familiarizat cu furtunile; după un ceas, vacarmul ce-l înconjura devenise pentru el un izvor de linişte; era bine înarmat împotriva urgiilor anotimpului:

Împotriva frigului, cu pologul de la pat. Împotriva vijeliei, cu sforăiturile sale.

Cu toate astea, deşi dormea buştean, Chicot avea impresia că furtuna se înteţea tot mai mult şi, mai cu seamă, că se apropia într-un fel cu totul neobişnuit.

Deodată o răbufnire de vânt de o putere covârşitoare zgâlţâi uşa, smulse zăvoarele cu verigi cu tot şi împinse dulapul, care se aplecă într-o rână şi căzu peste opaiţ, stingându-l şi peste masă, făcând-o să trosnească din încheieturi.

Chicot avea însuşirea ca, oricât de adânc ar fi dormit, să se trezească din somn într-o clipă, redobândindu-şi pe loc prezenţa de spirit: această prezenţă de spirit îi dădu de ştire c-ar fi mai cuminte să se lase binişor să lunece în cotlonul dintre pat şi perete decât să se ridice din aşternut. Şi în timp ce se strecura uşurel în cotlon, mâinile sale agere şi iscusite se repeziră, cea din stânga să înşface săculeţul cu bani, cea din dreapta să apuce mânerul spadei.

Chicot deschise ochii mari. Întuneric beznă.

Chicot deschise atunci urechile şi i se păru că bezna era literalmente sfâşiată de încrâncenarea celor patru vânturi, care se luaseră la harţă pentru a pune stăpânire pe lucrurile din odaie, începând cu dulapul ce se lăsa tot mai greu peste masă, strivind-o şi sfârşind cu scaunele, care se rostogoleau de colo până colo şi se ciocneau între ele, cramponându-se de celelalte mobile.

În mijlocul răzmeriţei ce se iscase, Chicot avea impresia că cele patru vânturi năvăliseră la el în odaie în carne şi oase şi că nici mai mult nici mai puţin, avea de-a face cu Eurus, cu Notus, cu Acvilon şi cu Boreu în persoană, cu obrajii lor bucălaţi şi, mai cu seamă, cu picioarele lor butucănoase.

Resemnat, deoarece îşi dădea seama că nu avea nici o putere împotriva zeilor din Olimp, se lăsă pe vine, ghemuindu-se în cotlonul lui, întocmai ca fiul lui Oileu, în urma uneia din măreţele sale izbucniri mânioase despre care vorbeşte Homer.

Numai că Chicot ţinea vârtos spada în mână cu vârful îndreptat în direcţia vântului sau, mai bine zis, în direcţia vânturilor, pentru ca, în cazul când mitologicele personaje ar fi săvârşit nerozia de a se apropia de dânsul, să se înfigă singure în ascuţişul ei, chiar dacă lucrul acesta ar fi avut aceleaşi consecinţe ca şi rana pe care Diomede i-o pricinuise Venerei.

Numai că Chicot, după câteva minute în care încăperea fu bântuită de cea mai cumplită zarvă ce va fi spart cândva urechile unui om, se grăbi să profite de un scurt răgaz pe care i-l lăsă vijelia, căutând să acopere cu glasul său stihiile dezlănţuite şi hodorogeala mobilelor ce purtau între ele nişte discuţii mult prea zgomotoase pentru a fi întru totul fireşti.

Chicot se porni să strige şi să zbiere cât îl ţinea gura:

— Ajutor!

În sfârşit, Chicot făcu atâta hărmălaie de unul singur, încât stihiile se liniştiră, ca şi când însuşi Neptun în persoană ar fi rostit faimosul său Quos ego (Ar trebui) şi după vreo şase sau opt minute în care Eurus, Notus, Boreu şi Acvilon începură a bate în retragere, hangiul sosi cu un felinar spre a lumina locul dramei.

Scena pe care se petrecuse toată dandanaua înfăţişa o privelişte cu drept cuvânt jalnică, foarte asemănătoare cu priveliştea unui câmp de bătălie. Dulapul masiv prăbuşit peste masa sfărâmată lăsa să se vadă uşa smulsă din ţâţâni, care rămăsese aninată numai de unul dintre zăvoare, fluturând ca pânza unei corăbii; cele trei sau patru scaune ce completau mobilierul stăteau răsturnate cu picioarele în sus; în fine, vasele de faianţă ce împodobeau masa zăceau ciobite sau crăpate pe pardoseală.

— Ce-i asta? Nu cumva am nimerit în iad? Exclamă Chicot, recunoscându-l pe hangiu la lumina felinarului.

— Vai, domnule! Se tângui hangiul, dând cu ochii de înfricoşătorul prăpăd ce năruise totul în cameră. Vai, domnule, dar ce s-a întâmplat? Se jelui el, ridicând mâinile la cer şi, o dată cu ele şi felinarul.

— Câţi diavoli găzduieşti aici, la dumneata, omule? Răcni Chicot.

— O, Doamne Isuse, ce vremuri! Răspunse hangiul cu acelaşi gest patetic.

— La naiba, dar chiar aşa şubrede să fie zăvoarele? Continuă Chicot. Casa asta e de mucava? Nu mai rămân nici o clipă aici: mai bine-i afară pe câmp.

Chicot se ridică din cotlonul unde se aciuase şi ieşi la iveală, ţinând spada în mână, în intervalul dintre picioarele patului şi perete.

— Vai, vai, bietele mele lucruşoare! Se jeli hangiul.

— Şi hainele mele! Strigă Chicot. Unde sunt hainele pe care le-am lăsat pe scaunul ăsta?

— Hainele dumneavoastră, dragă domnule?! Rosti hangiul cu naivitate. Păi, dacă au fost acolo, tot acolo trebuit să fie şi acum.

— Cum aşa: dacă au fost? Doar nu-ţi închipui cumva că am sosit ieri, aici, în halul în care mă vezi?

Chicot încercă fără folos să-şi acopere goliciunea cu cămaşa-i subţire.

— Ei. Doamne! Suspină hangiul. Încurcat, neştiind ce să răspundă la acest argument. Cred şi eu că aţi venit îmbrăcat, domnule.

— Bine cel puţin că recunoşti.

— Dar…

— Dar ce?

— Vântul a răbufnit peste tot şi a împrăştiat toate lucrurile.

— Aha! E şi asta o explicaţie!

— Ei, vedeţi! Se grăbi hangiul să dea cu gura.

— Totuşi? Adăugă Chicot? Urmăreşte bine judecata mea, iubitule. Pentru ca vântul să pătrundă undeva şi probabil că a pătruns şi aici în odaie, nu-i aşa, de vreme ce a lăsat o asemenea harababură…

— De bună seamă…

— Aşadar, pentru ca vântul să pătrundă undeva, trebuie să vină de afară, da?

— Sigur că da, domnule.

— Nu tăgăduieşti?

— Ar fi o nerozie.

— În cazul acesta, pătrunzând aici, vântul ar fi trebuit să aducă hainele altora la mine în odaie, în loc să le ia pe ale mele şi să le ducă cine ştie unde.

— Păi, de, ce să zic, cam aşa ar fi trebuit. Totuşi se dovedeşte sau se pare că s-a întâmplat tocmai pe dos.

— Jupâne? Spuse Chicot? Care între timp cercetase podeaua cu ochiul său iscoditor. Jupâne, pe unde crezi dumneata c-a apucat-o vântul ca s-ajungă aici la mine?

— Cum aţi spus, domnule?

— Te-am întrebat de unde a venit vântul ăsta?

— De la nord, domnule, de la nord.

— Se vede c-a umblat prin noroi, căci uite-i paşii întipăriţi pe pardoseală.

Într-adevăr. Chicot îi arătă pe dale urmele proaspete ale unor încălţări noroioase.

Hangiul se schimbă la faţă.

— Şi acum, iubitule? Spuse Chicot? Aş vrea să-ţi dau o povaţă şi anume să fii cu luare-aminte şi să nu scapi din ochi pârdalnicele astea de vânturi care pătrund în hanuri, dau buzna prin camere, spărgând uşile, ca după aceea să-şi ia tălpăşiţa, furând hainele călătorilor.

Hangiul se trase doi paşi îndărăt ca să scape din vălmăşagul mobilelor ce-i încurcau drumul şi să fie mai aproape de uşa ce răspundea în coridor.

Apoi, când simţi că poate oricând da bir cu fugiţii, se răţoi:

— De ce mă faci hoţ?

— Ia te uită! Ce s-a întâmplat cu mutra dumitale blajină?! Se miră Chicot. Am impresia că te-ai schimbat dintr-o dată, iubitule!

— M-am schimbat fiindcă mă insultaţi.

— Cine, eu?

— Păi cine! M-aţi făcut hoţ? Răspunse hangiul, ridicând şi mai vârtos glasul, pe un ton ce aducea foarte mult cu o ameninţare.

— Te-am făcut hoţ pentru că dumneata, pare-mi-se, eşti răspunzător de lucrurile mele şi pentru că lucrurile mele au fost furate. Doar n-o să-mi spui acum că nu-i aşa?

Chicot făcu la rândul său un gest ameninţător, ca un maestru de scrimă ce-şi pune la încercare adversarul.

— Săriţi, oameni buni! Strigă hangiul. Săriţi, ajutor!

La chemarea lui, patru vlăjgani înarmaţi cu ciomege ţâşniră pe scară.

— Aha! Ian te uită pe Eurus, pe Notus, pe Acvilon şi pe Boreu! Exclamă Chicot. Dracu să vă ia! De vreme ce tot mi s-a ivit prilejul, am să mătur de pe faţa pământului vântul de nord: e cel mai mare bine pe care-l pot face omenirii; în felul acesta, lumea o să se bucure de-o veşnică primăvară.

Şi-şi repezi cu atâta putere înfricoşata-i spadă asupra celui mai apropiat dintre agresori, încât, dacă respectivul n-ar fi făcut în momentul acela un salt de-a-ndăratelea, cu sprinteneala unui adevărat vlăstar al lui Eol, ar fi fost străpuns ca o frunză.

Cum însă, din nefericire, făcând saltul acesta, se uita la Chicot şi deci nu putea să vadă ce era în spatele lui, alunecă pe marginea primei trepte şi, nefiind în stare să-şi menţină echilibrul, se duse de-a rostogolul pe scări în jos atât de vijelios, încât se stârni o zarvă nemaipomenită.

Întâmplarea aceasta dădu semnalul de retragere pentru ceilalţi trei, care o şterseseră numaidecât prin spărtura făcută în faţă sau mai bine zis îndărătul lor, cu repeziciunea unor fantome ce s-ar fi scufundat într-o trapă.

Ultimul care o tulise însă avusese totuşi răgazul, în timp ce ortacii săi coborau treptele, să-i şoptească ceva la ureche hangiului.

— Bine, bine! Bombăni acesta. Ne vom strădui să dăm de urma hainelor dumneavoastră.

— Păi tocmai asta voiam şi eu.

— Şi să vi le aducem.

— Să fii sănătos! N-aş vrea să umblu în pielea goală. Sper că este o dorinţă cât se poate de îndreptăţită, cel puţin asta-i părerea mea.

I se aduseră, într-adevăr, hainele, dar jerpelite într-un hal fără hal.

— Măi să fie? Se minună Chicot? Dar multe cuie mai sunt pe scările dumitale! Afurisitele astea de vânturi, dracu să le ia! Orişicum, însă, se cuvine să spăl ruşinea pe care ţi-am făcut-o. Cum am putut să te bănuiesc pe dumneata? Ai o figură atât de cinstită!

Hangiul zâmbi îmbunat.

— Şi acum? Spuse el? Cred c-o să vă culcaţi din nou, nu-i aşa?

— Nu, mulţumesc, mi-ajunge cât am dormit.

— Şi ce-o să faceţi atunci?

— Ai să fii atât de bun să-mi laşi felinarul dumitale? Îi răspunse Chicot, cu acelaşi aer binevoitor? Ca să pot citi mai departe.

Hangiul îşi înghiţi limba; se mulţumi deci să-i întindă lui Chicot felinarul şi se duse pe aci încolo.

Chicot ridică dulapul răsturnat şi-l propti în uşă, apoi se strecură din nou în aşternut.

Noaptea fu liniştită; vântul se potolise, ca şi când spada lui Chicot ar fi străpuns foalele ce-l făceau să se învolbure.

În zorii zilei, solul ceru să i se aducă bidiviul, plăti socoteala şi plecă spunându-şi: „Vom vedea ce-o mai fi şi la noapte”.