Capitolul XXVIIIDestăinuirea

Trecând prin anticameră, d'Épernon se adresă unuia din gentilomii care erau de serviciu în momentul acela.

— Care-i numele dumitale, domnule? Întrebă el, văzând înaintea lui un chip necunoscut.

— Pertinax de Montcrabeau, monseniore? Răspunse gentilomul.

— Uite ce e, domnule de Montcrabeau, fă bine şi stai de pază la uşă şi ia seama să nu intre nimeni înăuntru.

— Da, domnule duce.

— Nimeni, ai înţeles?

— Am înţeles, să trăiţi.

Şi domnul Pertinax, care era îmbrăcat ca un prinţ, împăunându-se cu ciorapii lui portocalii şi cu vesta de satin albastru, cu mâneci bufante, se grăbi să aducă la îndeplinire porunca lui d'Épernon. Drept care se aşeză cu spatele la perete şi cu braţele încrucişate pe piept, în dreptul draperiei.

Nicolas Poulain îl însoţi pe duce, care intră la el în birou. Locotenentul văzu deschizându-se uşa şi închizându-se la loc, văzu pe urmă draperia coborând peste ea şi începu să tremure ca apucat de frigul morţii.

— Ei şi acum spune ce-i cu uneltirea aceea, domnule? Vorbi ducele răstit. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, numai să fie ceva serios, fiindcă avem o mulţime de lucruri plăcute de făcut pe ziua de azi şi, dacă mă sileşti să-mi pierd vremea de pomană cu palavrele dumitale, ai păţit-o!

— Vai de mine, domnule duce? Răspunse Poulain? E vorba doar de cea mai cumplită nelegiuire!

— Ia să vedem ce fel de nelegiuire.

— Domnule duce…

— Vor să mă omoare, nu-i aşa?… O apucă înainte d'Épernon, gata să înfrunte totul ca un spartan. Prea bine, să poftească! Viaţa mea e închinată Celui de Sus şi regelui, n-au decât să mi-o ia.

— Nu-i vorba de domnia voastră, monseniore.

— Ah! Mă mir!

— E vorba de suveranul nostru. Vor să-l răpească, domnule duce.

— Oh! Iar povestea asta neroadă cu răpirea! Zise ducele, dispreţuitor.

— De astă dată este un lucru cât se poate de serios, domnule duce, aşa cel puţin se arată.

— Şi când anume au de gând să răpească pe maiestatea sa?

— Monseniore, cu prima ocazie când monarhul va pleca spre Vincennes în litieră.

— Cum au plănuit să-l răpească?

— Omorându-i pe cei doi olăcari.

— Şi cine o să facă isprava asta?

— Doamna de Montpensier.

D'Épernon începu să râdă.

— Biata ducesă! Exclamă el. Ce de bazaconii i se aruncă în spinare!

— Mult mai puţine decât pune dânsa la cale, monseniore.

— Şi treaba asta o urzeşte la Soissons?

— Doamna ducesă se află la Paris.

— La Paris?!

— Monseniorul se poate bizui pe cuvântul meu.

— Ai văzut-o dumneata?

— Da.

— Mai bine zis ţi s-a părut c-o vezi.

— Am avut cinstea să-i vorbesc.

— Cinstea?

— Am greşit, domnule duce; voiam să spun nefericirea.

— Dar, dragul meu locotenent de poliţie, doar nu-ţi închipui că ducesa ar fi în stare să-l răpească pe rege?

— Îmi pare rău, monseniore.

— Chiar dânsa?

— Chiar dumneaei în persoană; fireşte, împreună cu oamenii săi de încredere.

— Şi unde o să stea ca să supravegheze răpirea?

— La una din ferestrele mânăstirii iacobinilor, care, precum ştiţi, se află pe drumul spre Vincennes.

— Ei, fir-ar să fie, ce tot trăncăneşti?

— Adevărul adevărat, monseniore. S-au luat toate măsurile pentru ca în momentul în care litiera va ajunge în dreptul mânăstirii să i se taie calea.

— Şi cine a luat măsurile astea?

— Păcatele mele!

— Spune odată, ce naiba!

— Eu, monseniore.

D'Épernon se trase brusc înapoi.

— Dumneata? Spuse el.

Poulain oftă din adânc.

— Va să zică dumneata, care ai venit să-i pârăşti, eşti amestecat în treaba asta? Urmă d'Épernon.

— Monseniore? Răspunse Poulain? Un slujitor credincios al monarhului trebuie să înfrunte orice spre a-i fi de folos.

— Drept ai grăit, pe legea mea! Mă tem c-o să ai de înfruntat ştreangul.

— Mai bine mort decât înjosit sau decât să piară regele, de aceea am şi venit.

— Simţămintele dumitale, domnule, sunt vrednice de toată lauda şi trebuie să ai motive temeinice spre a le nutri.

— M-am gândit, monseniore, că sunteţi prietenul regelui, că n-aţi fi în stare să mă daţi de gol şi că veţi face în aşa fel ca destăinuirile mele să fie spre binele tuturor.

Ducele se uită lung la Poulain, cercetând cu o privire pătrunzătoare trăsăturile chipului său palid.

— Trebuie să mai fie încă un clenci la mijloc? Spuse el în cele din urmă. Oricât ar fi de dârză ducesa, nu s-ar încumeta să încerce singură o asemenea ispravă.

— Aşteaptă să vină fratele său? Răspunse Nicolas Poulain.

— Ducele Henri! Exclamă d'Épernon, înspăimântat de moarte, ca un om care ar fi auzit că se află pe aproape un leu.

— Nu ducele Henri, monseniore, e vorba să vină numai ducele de Mayenne.

— Aşa! Spuse d'Épernon, răsuflând uşurat. Oricine ar fi însă, trebuie să zădărnicim toate aceste strălucite planuri.

— Fără doar şi poate, monseniore? Întări Poulain? Tocmai de aceea m-am şi grăbit să vă înştiinţez.

— Dacă ceea ce mi-ai spus e adevărat, domnule locotenent, vei fi răsplătit.

— Pentru ce aş minţi, monseniore? Ce interes aş avea, eu care mănânc pâinea regelui? Sunt dator, da sau nu, să-l slujesc? Sunt gata deci să merg până la rege, să ştiţi, dacă nu mă credeţi pe cuvânt, să-mi dau şi viaţa chiar, la nevoie, pentru a dovedi c-am spus adevărul curat.

— Nici să nu te gândeşti. Ei, comedia dracului! Nu cumva să te duci la rege, m-ai înţeles, jupân Nicolas? N-o să ai de-a face decât cu mine, numai şi numai cu mine.

— Prea bine, monseniore. Am spus aşa pentru că mie mi s-a părut că staţi la îndoială.

— Ba nu, nu stau de loc la îndoială, dar înainte de toate ţine minte că-ţi datorez o mie de scuzi.

— Monseniorul doreşte deci să nu mai ştie nimeni afară de domnia sa?

— Da, sunt destul de răzbunător şi de zelos, ca să păstrez secretul numai pentru mine. Mi-l încredinţezi mie, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Îmi dai cuvântul însă că-i într-adevăr un secret?

— Vai de mine! Vă jur pe ce vreţi.

— Cred că eşti mulţumit cu o mie de scuzi, başca altele ce-or mai veni mai încolo!

— Am şi eu o familie, monseniore.

— Bine, dar, oricum, sunt o mie de scuzi totuşi, comedia dracului!

— Dacă s-ar afla în Lorena c-am făcut o asemenea destăinuire, fiecare cuvânt rostit de mine m-ar costa o vadră de sânge.

— Bietul om!

— Şi în cazul ăsta, dacă s-ar întâmpla o nenorocire, n-aş vrea ca familia mea să rămână pe drumuri.

— Prin urmare?

— Prin urmare, primesc cei o mie de scuzi.

— Ei, fir-ar al dracului, ce mai atâta vorbă! Ce mă priveşte pe mine motivul pentru care-i primeşti, din moment ce faci nazuri? Aşadar, ai de la mine o mie de scuzi.

— Mulţumesc, monseniore.

Văzând că ducele se apropiase de un sipet şi căuta ceva înăuntru, Poulain se duse lângă el. Ducele însă se mulţumi să scoată din sipet un catastif în care scrise cu litere de-o şchioapă ce te băgau în sperieţi: „Trei mii de livre domnului Nicolas Poulain”.

Aşa încât nu se putea şti dacă plătise suma aceasta sau dacă urma s-o dea.

— E ca şi cum i-ai avea în pungă? Îl încredinţă ei.

Poulain, care făcuse un pas înainte şi întinsese mâna, se grăbi să-şi retragă şi piciorul şi mâna, luând poziţie de drepţi.

— Atunci ne-am înţeles? Spuse ducele.

— În ce privinţă, monseniore?

— Ai să-mi spui tot ce se întâmplă şi de aci înainte?

Poulain stătu în cumpănă: precum se vedea, îl silea să facă pe iscoada.

— Cum aşa? Se miră ducele. Credinţa nemăsurată de care ziceai că eşti însufleţit s-a şi spulberat?

— Ba nu, monseniore.

— Mă pot deci bizui pe dumneata?

Poulain făcu o sforţare.

— Vă puteţi bizui? Spuse el.

— Şi sunt singurul om care ştie lucrurile astea?

— Singurul, monseniore.

— Bine, dragul meu, poţi să te duci acum. Comedia dracului! Domnul de Mayenne să ia seama c-o s-o păţească!

Şi rostind aceste cuvinte, ridică draperia pentru a-i îngădui lui Poulain să treacă, pe urmă, după ce-l văzu străbătând anticamera şi ieşind pe uşă, se duse din nou într-un suflet la rege.

Monarhul, după ce se jucase un timp cu căţeluşii, plictisinduse în cele din urmă, începuse să se joace cu bilbochetul.

D'Épernon îşi ticlui o figură gânditoare şi neliniştită de om care nu-şi mai vede capul de treburi, ceea ce regele, absorbit cum era de o îndeletnicire atât de importantă, nici nu avu răgazul să bage de seamă. Totuşi, cum ducele se încăpăţâna să tacă, suveranul se învrednici în cele din urmă să ridice fruntea şi să-i arunce o privire.

— Ei? Îl întrebă el? Ce s-a mai întâmplat, La Valette? Ce-i cu tine, doar n-ai murit?

— Ce bine ar fi fost, sire? Răspunse d'Épernon? Fiindcă n-aş mai fi apucat să văd ceea ce mi-e dat să văd acum.

— Ce? Bilbochetul meu?

— Sire, în toiul celor mai cumplite primejdii, un supus are tot dreptul să fie îngrijorat de soarta stăpânului său.

— Iarăşi primejdii! Să te ia talpa iadului, duce!

Şi cu o îndemânare puţin obişnuită, reuşi să prindă mingea de fildeş în vârful popicului.

— Cum aşa, nu ştiţi chiar nimic, n-aţi auzit ce se petrece? Se miră ducele.

— De, ce să zic! Poate că nu? Spuse regele.

— În clipa de faţă sunteţi împresurat de cei mai aprigi duşmani.

— Ei, nu? Şi cine sunt aceia?

— Ducesa de Montpensier, în primul rând.

— A, da, ai dreptate: a fost de faţă ieri la execuţia lui Salcede.

— Cu ce ton maiestatea voastră a spus asta!

— Ce mă priveşte pe mine dacă a fost?

— Aşadar, ştiaţi?

— Vezi bine că ştiam de vreme ce ţi-am spus.

— Dar domnul de Mayenne trebuie să sosească, asta o mai ştiţi?

— Ştiu încă de aseară.

— Cum? Va să zică secretul?… Îngână ducele, care încerca o neplăcută surpriză.

— Există oare secrete pentru capul statului, dragul meu? Spuse Henric, nepăsător.

— Dar cine ar fi putut să vă înştiinţeze?

— Nu ştii că uneori capetele încoronate au prevestiri?

— Sau o poliţie.

— E acelaşi lucru.

— Ah! Aşadar, maiestatea voastră are o poliţie personală şi nu spune nimic? Rosti d'Épernon, înţepat.

— Ei, Doamne! Cine crezi c-ar putea să mă iubească, dacă nu m-aş iubi eu însumi?

— Îmi aduceţi o insultă, maiestate.

— Dragul meu La Valette, e adevărat că eşti plin de râvnă, ceea ce este o mare calitate, în schimb te urneşti greu, ceea ce este un mare cusur. Vestea adusă de tine ar fi fost foarte bine venită ieri, la orele patru, dar astăzi…

— Astăzi, sire?

— Trebuie să recunoşti c-a sosit cam târziu.

— Sau prea curând, sire, deoarece, cum văd eu, nu sunteţi dispus să mă ascultaţi? Întâmpină d'Épernon.

— Eu? Să tot fie un ceas de când te-ascult.

— Cum se poate! Sunteţi ameninţat, încolţit, vi se întind capcane şi maiestatea voastră nici nu se clinteşte?

— La ce bun, de vreme ce m-ai înzestrat cu o gardă şi, nu mai departe decât ieri, mă încredinţai că voi rămâne în veci nemuritor? De ce te încrunţi? Asta-i bună! Dar cei Patruzeci şi Cinci ai tăi ce păzesc? Nu cumva s-au întors în Gasconia sau nu mai fac nici două parale? Nu cumva se întâmplă şi cu domniile lor ceea ce se întâmplă de obicei cu catârii? Când îi pui la încercare, mănâncă foc; după ce i-ai cumpărat însă, se lasă pe tânjală.

— Bine. Maiestatea voastră va avea prilejul să vadă de ce sunt în stare.

— Nu mi-ar părea rău; şi când crezi, duce, c-o să am prilejul acesta?

— Mai curând poate decât vă închipuiţi, sire.

— Ce vorbeşti! Simt că mi se încreţeşte pielea de frică.

— Veţi vedea, sire, veţi vedea. Şi fiindcă veni vorba, când aveţi de gând să plecaţi la ţară?

— La Vincennes?

— Da.

— Sâmbătă.

— Peste trei zile deci?

— Întocmai, peste trei zile.

— Vă mulţumesc, sire.

D'Épernon se înclină în faţa monarhului şi ieşi.

În anticameră băgă de seamă că uitase să ridice consemnul domnului Pertinax, pe care-l pusese să stea de strajă; domnul Pertinax însă avusese grijă să facă singur treaba aceasta.