Capitolul XXVIILa palat

În aceeaşi zi, o zi plină de însemnate peripeţii, regele ieşi la un moment dat din biroul său şi trimise vorbă domnului d'Épernon să treacă pe la el.

Eram ca pe la amiază.

Ducele se grăbi să îndeplinească porunca şi să se înfăţişeze monarhului.

Maiestatea sa stătea în picioare în prima cameră şi se uita cu luare-aminte la un călugăr iacobin, care se îmbujorase la faţă şi pusese ochii în pământ sub privirea iscoditoare a suveranului.

Monarhul îl trase deoparte pe d'Épernon.

— Priveşte, duce? Spuse el, arătându-i-l pe flăcău? Ce figură ciudată are monahul acesta.

— Nu înţeleg ce i se pare atât de ciudat maiestăţii voastre?! Se miră d' Épernon. Pentru mine e o figură ca oricare alta.

— Crezi?

Şi regele rămase pe gânduri.

— Cum te cheamă? Întrebă el.

— Fratele Jacques, sire.

— Alt nume nu mai ai?

— Numele meu de familie e Clément.

— Fratele Jacques Clément! Repetă regele.

— Nu cumva maiestatea voastră găseşte că şi numele acesta are ceva ciudat? Întrebă ducele, râzând.

Monarhul nu-i răspunse.

— Ţi-ai îndeplinit cu destoinicie solia? Îi spuse el călugărului, fără a înceta să-l privească.

— Ce solie, sire? Se amestecă în vorbă ducele, cu o cutezanţă pe care lumea i-o lua în nume de rău şi datorită căreia atitudinea lui obişnuită era plină de familiaritate.

— N-are a face? Spuse regele. O mică taină între mine şi cineva pe care nu-l cunoşti.

— Zău, sire, vă uitaţi atât de curios la el, încât bietul băiat s-a fâstâcit de tot.

— Ai dreptate. Nu ştiu de ce nu-mi pot desprinde privirile de el; mi se pare că l-am văzut ori c-o să-l mai văd cândva. Poate că mi s-a arătat în vis. Haida-de, am început să bat câmpii. Poţi să pleci, părinţele, ţi-ai împlinit misiunea. Fii fără grijă: Scrisoarea cerută va fi trimisă cui se cuvine. D'Épernon!

— Poruncă, sire!

— Să i se dea zece scuzi.

— Mulţumesc? Rosti călugărul.

— Am impresia c-ai spus mulţumesc numai din vârful buzelor! Îl luă la rost d'Épernon, căruia nu-i venea să creadă că un biet călugăr putea să nesocotească zece scuzi.

— Am spus, într-adevăr, mulţumesc din vârful buzelor? Îl lămuri Jacques? Pentru că mi-ar fi plăcut mai mult să-mi daţi unul din pumnalele acelea spaniole atât de frumoase, atârnate pe perete.

— Cum, n-ai vrea să ai bani ca să caşti gura la pehlivanii din Piaţa Saint-Laurent sau să cutreieri speluncile din strada Saint-Marguerite? Întrebă d'Épernon.

— Am făcut legământ să rămân sărac şi neprihănit? Spuse Jacques.

— Dă-i unul din pumnalele spaniole, La Valette şi să plece? Spuse regele.

Ducele, de felul lui zgârcit din fire, alese un jungher care i se păru mai puţin preţios şi i-l dărui călugărului. Era un pumnal catalan cu lamă lată şi tăioasă, solid împlântată într-un minunat mâner de corn cu înflorituri.

Jacques îl primi nespus de fericit că i se dăruieşte o armă atât de frumoasă şi plecă.

După plecarea lui, ducele încercă din nou să-l iscodească pe rege.

— Duce? Îi tăie vorba monarhul? Nu se întâmplă cumva să ai la îndemână printre Cei Patruzeci şi Cinci vreo doi-trei oameni care să ştie să călărească?

— Cel puţin doisprezece, sire şi într-o lună toţi vor fi învăţat să umble călare.

— Alege doi dintre ei pe care te bizui şi spune-le să vină chiar acum să stea de vorbă cu mine.

Ducele salută, ieşi în anticameră şi porunci să fie chemat Loignac.

— Loignac? Îi spuse ducele? Trimite-mi numaidecât doi călăreţi voinici; au de îndeplinit o misiune pe care le-o va încredinţa chiar maiestatea sa.

Loignac străbătu într-un suflet galeria şi ieşi în dreptul clădirii pe care de aci încolo o vom numi corpul de gardă al celor Patruzeci şi Cinci.

Ajungând acolo, deschise uşa şi strigă cu un glas poruncitor:

— Domnul de Carmainges! Domnul de Biran!

— Domnul de Biran a ieşit? Îl înştiinţă santinela.

— Cum se poate? A ieşit fără învoire?

— A plecat în cercetarea cartierului pe care monseniorul duce d'Épernon i l-a încredinţat azi-dimineaţă.

— Foarte bine! Cheamă atunci pe domnul de Sainte-Maline.

Numele celor doi aleşi răsunară sub bolţile sălii şi, o clipă mai târziu, amândoi se înfăţişară.

— Domnilor? Li se adresă Loignac? Veţi merge cu mine la domnul duce d'Épernon.

Şi se duse să-i prezinte ducelui, care, după ce-i spuse lui Loignac că poate să plece, îi conduse la rândul său în faţa monarhului. La un semn al maiestăţii sale, ducele se retrase, iar cei doi tineri rămaseră.

Şi unul şi celălalt se aflau pentru prima oară înaintea regelui. Henric avea într-adevăr un aer impunător. Fiecare din ei îşi mărturisea într-altfel emoţia de care era stăpânit. Sainte-Maline avea ochii scânteietori, picioarele încordate şi mustaţa zbârlită. Palid la faţă, dar la fel de dârz, deşi nu chiar atât de ţanţoş, Carmainges se sfia să-şi aţintească privirea asupra lui Henric.

— Sunteţi în garda celor Patruzeci şi Cinci ai mei, domnilor? Întrebă regele.

— Da, sire, mă bucur de această cinste? Spuse Sainte-Maline.

— Şi dumneata, domnule?

— Am socotit că domnul a răspuns în numele amândorura, sire, de aceea am zăbovit cu răspunsul; sunt însă gata oricând să împlinesc porunca maiestăţii voastre, cu tot atâta râvnă ca oricare altul.

— Bine. Aşadar, veţi încăleca pe cai şi veţi porni spre Tours. Cunoaşteţi drumul?

— Am să întreb? Spuse Sainte-Maline.

— Mă descurc eu? Spuse Carmainges.

— Ca să vă puteţi călăuzi mai bine, veţi trece mai întâi prin Charenton.

— Da, sire.

— Veţi merge apoi drept înainte până veţi întâlni un călător stingher.

— Maiestatea voastră binevoieşte să ne spună cum arată, ca să-l putem recunoaşte? Întrebă Sainte-Maline.

— Poartă o spadă mare la şold sau atârnată de umăr, are braţele lungi şi tot aşa şi picioarele.

— Am putea şti numele lui, sire? Întrebă Ernauton de Carmainges, pe care exemplul camaradului său îl încurajase, în pofida cerinţelor etichetei, să-i pună întrebări suveranului.

— Se numeşte Strigoiul? Răspunse Henric.

— Îi vom întreba cum îi cheamă pe toţi călătorii pe care-i vom întâlni în cale, sire.

— Şi vom scotoci toate hanurile.

— După ce-l veţi fi găsit pe omul nostru şi vă veţi fi convins că el este într-adevăr, îi veţi încredinţa scrisoarea aceasta.

Tinerii întinseră amândoi odată mâna. Regele rămase o clipă în cumpănă.

— Cum îţi spune? Întrebă el pe unul dintre ei.

— Ernauton de Carmainges? Răspunse acesta.

— Şi dumitale?

— René de Sainte-Maline.

— Domnule de Carmainges, dumneata vei duce scrisoarea, iar domnul de Sainte-Maline o va înmâna.

Ernauton luă în primire preţiosul document, pe care se grăbi să-l vâre în sân. Sainte-Maline îl apucă de braţ în clipa în care se pregătea tocmai să ascundă scrisoarea şi sărută cu respect pecetea. Pe urmă i-o încredinţă din nou lui Ernauton. Gestul acesta linguşitor aduse un zâmbet pe buzele lui Henric al III-lea.

— Prea bine, domnilor, îmi dau seama că voi fi temeinic slujit.

— Asta-i tot, sire? Întrebă Ernauton.

— Da, domnilor. Încă un cuvânt numai, înainte de plecare.

Tinerii făcură o plecăciune şi rămaseră pe loc în aşteptare.

— Scrisoarea aceasta, domnilor? Spuse Henric? Este mai preţioasă decât o viaţă de om. S-o păziţi ca ochii din cap şi s-o înmânaţi în taină Strigoiului, iar el o să vă dea o mărturie c-a primit-o, mărturie pe care mi-o veţi aduce la înapoiere; şi, mai cu seamă, lăsaţi să se creadă că sunteţi nişte oameni care călătoresc pentru nevoile lor. Puteţi pleca.

Tinerii ieşiră din biroul regelui, Ernauton? În culmea bucuriei, Sainte-Maline? Mai-mai să plesnească de ciudă; unul cu o flacără în ochi, celălalt cu o privire flămândă ce părea că vrea să străpungă haina tovarăşului său.

Domnul d'Épernon, care-i aştepta, încercă să-i iscodească.

— Domnule duce? Răspunse Ernauton? Suveranul nu ne-a dat încuviinţarea să vorbim.

Şi fără să mai zăbovească o clipă, se îndreptară spre grajdurile palatului, unde olăcarul regelui le puse la îndemână doi gonaci voinici şi înzestraţi cu tot tacâmul.

Domnul d'Épernon s-ar fi ţinut, de bună seamă, după ei ca să-i tragă de limbă, dacă în momentul în care Sainte-Maline şi Carmainges se despărţiră de dânsul n-ar fi fost înştiinţat că cineva voia să-i vorbească neapărat şi cât mai grabnic cu putinţă.

— Cine anume? Întrebă ducele nerăbdător.

— Locotenentul prefecturii Île-de-France.

— Ei, comedia dracului! Se oţărî el. Dar ce sunt eu, consilier comunal, prefect sau comandantul străjilor?

— Nu, monseniore; sunteţi, în schimb, prietenul regelui? Îi răspunse o voce umilă din stânga lui. Şi, ca atare, vă rog din suflet să m-ascultaţi.

Ducele se întoarse. La un pas de el aştepta, smerit şi cu capul gol, un biet solicitator pe faţa căruia se perindau din clipă-n clipă toate culorile curcubeului.

— Cine eşti dumneata? Îl luă din scurt ducele.

— Nicolas Poulain, nu vă fie cu supărare, monseniore.

— Şi vrei să-mi vorbeşti?

— Vă rog să-mi faceţi această favoare.

— N-am vreme acum.

— Nici ca să aflaţi un secret, monseniore?

— În fiecare zi mi-e dat să ascult câte o sută de destăinuiri; a dumitale ar fi încă una peste sută; cred că e prea mult.

— Chiar dacă e în joc viaţa maiestăţii sale? Şopti Nicolas Poulain, aplecându-se la urechea lui d'Épernon.

— Aşa? Te-ascult. Vino la mine în birou.

Nicolas Poulain îşi şterse fruntea scăldată în sudoare şi porni în urma ducelui.