Capitolul IV Loja din Piaţa Greve a M. S. Regele Henric al III-lea.

Dacă am merge acum drept înainte pe strada principală înţesată de lume a cartierului Saint-Antoine până în Piaţa Greve, unde se sfârşeşte, am regăsi în mulţime o bună parte din conştiinţele noastre; dar în timp ce bieţii cetăţeni, mai puţin înţelepţi decât Robert Briquet, se perindă mereu, înghiontiţi, îmbrânciţi, stâlciţi, în ceea ce ne priveşte, mulţumită privilegiului pe care ni-l dau aripile noastre de cronicar al acestor evenimente, vom prefera să descindem chiar în mijlocul pieţei, şi, după ce vom fi cuprins întreaga privelişte dintr-o aruncătură de ochi, să ne întoarcem pentru câteva clipe în trecut spre a cerceta mai îndeaproape cauza, după ce am avut prilejul să constatăm efectul.

Deocamdată putem spune că jupân Friard avusese dreptate socotind la cel puţin o sută de mii de oameni numărul spectatorilor care, presupunea el, vor împânzi Piaţa Greve şi împrejurimile ei, dornici să privească spectacolul ce se pregătea. Tot Parisul, cu mic, cu mare, îşi dăduse întâlnire la primărie şi Parisul este foarte punctual; parizienii nu lipsesc de la nici o festivitate şi este, într-adevăr, o festivitate şi încă o festivitate puţin obişnuită moartea unui om care a fost în stare să răscolească atâtea patimi, încât unii îl blestemau, iar alţii îl ridicau în slavă, în timp ce marea majoritate îi plângea de milă.

Spectatorul care izbutea să răzbată în Piaţa Greve, fie venind dinspre chei pe lângă cârciuma ce poartă hramul Sfintei Fecioare, fie prin porticul Pieţei Baudoyer, observa în primul moment în mijlocul pieţei arcaşii locotenentului Tanchon, care, împreună cu un mare număr de elveţieni şi de ostaşi din cavaleria uşoară, stătea de pază în jurul unui mic eşafod înalt de aproape patru picioare.

Eşafodul, atât de scund, încât nu putea fi văzut decât de cei din preajmă sau de privitorii care avuseseră norocul să se poată aciua la vreo fereastră, îşi aştepta osânditul pe care călugării îl luaseră în primire dis-de-dimineaţă, după cum, ca să folosim o expresie pitorească scornită de popor, caii îl aşteptau ca să-l ducă pe lumea cealaltă.

Într-adevăr, sub streaşina unei case, prima casă după strada Mouton, cu faţa spre piaţă, patru cai voinici din ţinutul Perche, cu coama bălană şi picioare lăţoase, băteau nerăbdători din copită pe caldarâm şi se muşcau unii pe alţii nechezând, spre spaima cumplită a femeilor care se aşezaseră de bună voie în locul acela sau care fuseseră împinse pe nepusă masă într-acolo.

Caii erau încă nedaţi la praştie; abia dacă uneori, întâmplător, pe plaiurile înverzite ale ţinutului lor de baştină, se învredniciseră să poarte pe spinarea lor largă, la scăpătatul soarelui, copilul durduliu al vreunui sătean care zăbovise la munca câmpului.

Dar după eşafodul pustiu, după caii ce fremătau nerăbdători, ceea ce atrăgea mai stăruitor privirile mulţimii era fereastra principală a clădirii primăriei, îmbrăcată în catifea roşie cu broderii de fir şi la balconul căreia atârna o draperie tot de catifea împodobită cu stema regală.

Acolo se afla loja suveranului.

În clipa când ceasul bisericii Saint-Jean-en-Greve bătea ora unu şi jumătate, în pervazul ferestrei se iviră, ca în rama unui tablou, o seamă de personaje simandicoase ce veneau să se înfăţişeze poporului într-un cadru potrivit rangului lor.

Primul care se arătă fu regele Henric al III-lea, palid la faţă, aproape pleşuv, deşi la vremea aceea nu avea mai mult de treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani, cu ochii înfundaţi în orbitele plumburii şi cu buzele înfiorate de contracţii nervoase.

El intră mohorât, cu privirile aţintite în gol, maiestuos, deşi abia se ţinea pe picioare, cu ceva straniu în felul său de a fi, tot atât de straniu pe cât era mersul său, mai mult umbră decât fiinţă vie, mai curând strigoi decât monarh; taină pururea ferecată şi pururea neînţeleasă pentru supuşii săi, care, de câte ori îl vedeau apărând, nu ştiau niciodată dacă trebuie să strige: „Trăiască regele!” sau să se roage pentru sufletul lui.

Henric era îmbrăcat cu o vestă neagră cu mâneci bufante şi cu găitane tot negre; nu purta nici o decoraţie şi nici o nestemată; doar un diamant scânteietor ce-i împodobea toca din creştetul capului, înmănunchind ca o agrafă trei pene scurte cu tuleiele creţe. În mâna stângă ţinea un căţeluş negru, pe care cumnata sa, Maria-Stuart, i-l trimisese din închisoare şi pe blana mătăsoasă degetele-i subţiri şi albe străluceau ca sculptate în alabastru.

În urma lui venea Caterina de Medicis, pe care vârsta începea s-o încovoaie, căci la vremea aceea regina-mamă avea, pe cât se pare, vreo şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de ani; cu toate acestea îşi ţinea fruntea neclintită şi dreaptă, scăpărând pe sub sprâncenele, ca de obicei, încruntate, o privire de oţel şi, în ciuda acestei priviri, regina, îmbrăcată în veşnicele-i straie cernite, păstra ca întotdeauna aceeaşi figură încremenită şi rece, aidoma unei statui de ceară.

Alături de dânsa se întrezărea chipul melancolic şi blând ar reginei Louise de Lorraine, soţia lui Henric al III-lea, părtaşă neînsemnată în aparenţă, dar credincioasă în realitate, a vieţii sale zvânturate şi nefericite.

Regina Caterina de Medicis venea la o izbândă.

Regina Louise ştia că trebuie să asiste la un supliciu.

Pentru regele Henric era vorba doar de o tocmeală.

Trei simţăminte deosebite ce se citeau pe fruntea trufaşă a celei dintâi, pe fruntea resemnată a celei de a doua şi pe fruntea neguroasă şi plictisită a celui de-al treilea.

În urma celor trei ilustre personaje pe care poporul le privea cu admiraţie, atât de palide şi de tăcute, veneau doi tineri chipeşi: unul să tot fi avut douăzeci de ani, iar celălalt nu mai mult de douăzeci şi cinci.

Tinerii se ţineau de braţ, nesocotind eticheta care-i opreşte pe muritori să se arate legaţi de ceva pe lumea aceasta atât faţă de regi cât şi faţă de Dumnezeu, la biserică.

Amândoi surâdeau: cel mai tânăr cu o negrăită tristeţe, cel mai vârstnic cu o fermecătoare dulceaţă; erau înalţi şi frumoşi şi unul şi altul şi erau fraţi între ei.

Cel mai mic se chema Henri de Joyeuse, conte du Bouchage; celălalt, ducele Anne de Joyeuse. Nu era mult de când toată lumea îl cunoştea sub numele d'Arques; regele Henric însă, care-l îndrăgise mai presus de orice, îl făcuse pair al Franţei cu un an înainte, ridicând la rangul de ducat-pairie domeniul viconţilor de Joyeuse.

Poporul nu părea să nutrească faţă de acest favorit ura cu care căşunase odinioară asupra lui Maugiron, a lui Quélus şi Schomberg şi pe care i-o purta acum lui d'Épernon.

Mulţimea întâmpină deci pe monarh şi pe cei doi fraţi cu discrete, dar măgulitoare ovaţii. Henric salută gloatele solemn, fără a se obosi să zâmbească, apoi îşi sărută căţelul în creştet. După care, întorcându-se către cei doi tineri însoţitori:

— Reazemă-te cu spatele de draperie, Anne? Îl pofti pe cel mai vârstnic? Ai să oboseşti stând în picioare; s-ar putea să ţină mult povestea asta.

— Cred şi eu? Îi tăie vorba Caterina? O să ţină mult şi bine, sire; aşa sper, cel puţin.

— Crezi deci că Salcede o să vorbească, mamă? Întrebă Henric.

— Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că duşmanii noştri vor primi o palmă. Am spus duşmanii noştri, fiica mea, căci sunt deopotrivă şi duşmanii domniei tale? Adăugă ea, aţintindu-şi ochii spre regină, care păli, grăbindu-se să-şi plece privirea-i blajină.

Regele clătină din cap cu îndoială. Întoarse apoi din nou capul spre Joyeuse şi, văzând că tânărul rămăsese în picioare, cu toate îmbierile sale, zise:

— Ei, haide, Anne, de ce nu vrei să faci cum ţi-am spus? Reazemă-te de perete sau sprijină-ţi coatele de spătarul jilţului meu.

— Maiestatea voastră este mult prea milostivă? Spuse tânărul duce? Dar nu mă voi folosi de această îngăduinţă decât atunci când mă voi simţi într-adevăr obosit.

— Dar n-o să aşteptăm chiar până o să te simţi obosit, nu-i aşa, frăţioare? Spuse în şoaptă Henri.

— Fii pe pace! Îi răspunse Anne, mai mult cu ochii decât cu gura.

— Fiule? Întrebă Caterina? Mi se pare mie sau se vede o forfoteală acolo, spre chei?

— Ce ochi ageri ai, mamă! Da, într-adevăr, cred că ai dreptate. Oh, cu toate că nu sunt bătrân, vederea mi-e atât de proastă!

— Sire? Se amestecă în vorbă cu dezinvoltură Joyeuse? Învălmăşeala este iscată de compania de arcaşi care împinge înapoi norodul ticsit în piaţă. Soseşte osânditul, de bună seamă.

— Ce măgulitor poate fi pentru un rege? Spuse Caterina? Să vadă hărtănit un om în vinele căruia curge un strop de sânge crăiesc.

Şi rostind aceste cuvinte, privirea ei stăruia împovărătoare asupra Louisei.

— O, doamnă, fiţi îndurătoare, rogu-vă şi cruţaţi-mă? Zise tânăra regină cu o deznădejde pe care căuta în zadar s-o ascundă. Nu, mişelul ăsta nu face parte din familia mea şi n-aţi vrut să spuneţi, cred, că se trage din ea.

— Fireşte că nu? Întări suveranul? Sunt convins că mama n-a vrut să spună aşa ceva.

— Totuşi? Rosti cu acreală Caterina? Este neam cu casa de Lorena, iar casa de Lorena este sângele domniei tale, doamnă; aşa cred, cel puţin. Prin urmare, Salcede este înrudit cu domnia ta, ba chiar rubedenie apropiată.

— Adică? Interveni Joyeuse cu o indignare pornită din buna sa credinţă, ce constituia o trăsătură caracteristică a sufletului său cinstit şi care răbufnea în orice împrejurare fără a căta la obrazul celui ce o stârnise? Adică se înrudeşte cu domnul de Guise, poate, nicidecum însă cu regina Franţei.

— Ah, eraţi aici, domnule de Joyeuse? Spuse Caterina cu o neasemuită trufie şi încercând să-i plătească printr-o umilinţă faptul c-o înfruntase. Eraţi aici? N-am băgat de seamă.

— Sunt aici, doamnă, nu numai cu încuviinţarea, ci chiar din porunca regelui? Răspunse Joyeuse, cerându-i din ochi părerea lui Henric. Oricum, nu este un lucru chiar atât de odihnitor să vezi un om hărtănit, ca să vin la un spectacol de felul acesta dacă nu eram obligat.

— Joyeuse are dreptate, doamnă? Îl sprijini Henric. Aici nu este vorba nici de casa de Lorena, nici de ducele de Guise şi mai puţin încă de regină: am venit doar să-l vedem frânt în patru pe domnul de Salcede, adică pe ucigaşul care a vrut să ridice viaţa fratelui meu.

— N-am noroc astăzi? Spuse Caterina, cedând dintr-o dată, ceea ce constituia unul din cele mai iscusite mijloace tactice ale sale. Pe fiica mea, cum văd, am făcut-o să plângă, iar pe domnul de Joyeuse, să mă ierte Dumnezeu, dar am impresia că l-am făcut să râdă.

— Vai, doamnă? Protestă Louise, cuprinzând mâinile Caterinei? E cu putinţă oare ca maiestatea voastră să se înşele în privinţa mâhnirii mele?!

— Şi în privinţa adâncului meu respect? Adăugă Anne de Joyeuse, înclinându-se peste braţul jilţului regesc.

— Aşa e, da, ai dreptate? Răspunse Caterina, căutând să nu scape prilejul de a împlânta o ultimă săgeată în inima nurorii sale. Ar fi trebuit să-mi dau seama cât de stânjenită te simţi copilă dragă, văzând cum ies la iveală uneltirile neamurilor domniei tale din casa de Lorena; şi cu toate că domnia ta n-ai nici o vină, nu se poate să nu suferi totuşi din pricina acestei înrudiri.

— Ah, cât despre asta, mamă, e cam adevărat? Spuse regele, vrând să împace pe toată lumea; căci acum ştim, în sfârşit, în ce măsură ducele de Guise a luat parte la această uneltire.

— Dar, sire? Interveni Louise de Lorraine cu o îndrăzneală pe care n-o avusese până atunci? Maiestatea voastră ştie prea bine că din ziua în care am devenit regina Franţei am lăsat toate legăturile mele de sânge la picioarele tronului.

— Sire? Exclamă deodată Anne de Joyeuse? Vedeţi că nu m-am înşelat: vine osânditul, uitaţi-l, a şi sosit! Sfinte Dumnezeule! Ce cumplită arătare!

— I-e frică? Spuse Caterina? O să vorbească.

— Dacă mai are putere? Adăugă regele. Uite cum i se bălăbăne capul, mamă, ca la un mort.

— Rămân la părerea mea, sire, este îngrozitor.

— Cum vrei să fie frumos un om al cărui cuget este atât de spurcat? Nu ţi-am desluşit oare, Anne, legăturile tainice care există între fizic şi moral, aşa cum le înţelegeau Hipocrate şi Galenus şi cum le-au explicat în felul lor?

— Nu zic nu, sire, dar eu nu sunt un discipol de talia voastră şi mi-a fost dat să văd uneori oameni foarte urâţi care erau totuşi ostaşi viteji ca nişte paralei. Nu-i aşa, Henri?

Joyeuse întoarse capul către fratele său, ca şi cum i-ar fi cerut să-l sprijine, întărind spusele lui; Henri însă privea fără să vadă nimic şi asculta fără să audă un cuvânt, cufundat cum era într-o adâncă visare; aşa încât în locul său răspunse tot regele.

— Ei, Doamne? Protestă el? Dar cine-ţi spune, dragă Anne, că omul ăsta nu este viteaz? Ba, dimpotrivă, pe legea mea, e viteaz ca un urs, ca un lup, ca un şarpe. Nu-ţi aminteşti de isprăvile lui? A dat foc la casa unui gentilom normand cu care era în vrajbă şi care a ars de viu. S-a bătut de zece ori în duel şi a ucis pe trei dintre adversarii săi; a fost prins ticluind bani calpi, faptă pentru care a fost osândit la moarte.

— Atât de straşnic? Interveni Caterina de Medicis? Încât până la urmă i s-a iertat osânda prin stăruinţele domnului duce de Guise, vărul domniei tale, fata mea.

De astă dată, Louise, care se simţea la capătul puterilor, se mulţumi doar să ofteze.

— În orice caz? Spuse Joyeuse? Şi-a trăit din plin viaţa; o viaţă care se va sfârşi foarte curând.

— Dimpotrivă, domnule de Joyeuse? Rosti Caterina? Sper că se va sfârşi cât mai încet cu putinţă.

— Doamnă? Îşi mărturisi îndoiala Joyeuse, clătinând din cap? Văd sub streaşină de acolo nişte cai atât de voinici şi care par să-şi fi pierdut răbdarea după ce-au stat atâta locului fără să facă nimic, încât n-aş crede că muşchii, tendoanele şi cartilajele domnului de Salcede vor putea înfrunta prea multă vreme asemenea încercare.

— Da, dacă nu s-ar fi prevăzut şi lucrul acesta, dar fiul meu are o inimă atât de milostivă? Adăugă regina cu un zâmbet ce numai pe buzele ei se putea înfiripa? Încât va avea grijă să trimită vorbă ajutoarelor să mâne mai agale caii.

— Totuşi, doamnă? Întâmpină cu sfială regina? V-am auzit spunând azi-dimineaţă doamnei de Mercoeur, cel puţin aşa mi se pare, că nefericitul acesta va fi supus doar la două smucituri.

— Mda, numai dacă se poartă cum trebuie? Răspunse Caterina. În cazul acesta va fi trimis pe lumea cealaltă cât se poate mai grabnic; înţelegi ce vreau să spun, dragă fată şi aş dori, fiindcă te văd că pui atâta inimă pentru el, să-i dai de ştire cumva să se poarte cum trebuie, totul depinde numai de el.

— Cum Cel de Sus, doamnă? Spuse regina? Nu m-a înzestrat cu tăria sufletească a domniei voastre, nu mă simt în stare să văd un om chinuindu-se.

— N-ai decât să nu priveşti, atunci, dragă fată.

Louise nu mai rosti nici un cuvânt.

Regele nu auzise nimic; în momentul acela era numai ochi, căci ajutoarele îşi făceau de lucru cu osânditul, grăbindu-se să-l ia din căruţa cu care fusese adus, pentru a-l urca pe eşafod.

Între timp arcaşii, halebardierii şi gărzile elveţiene izbutiseră a lărgi cu prisosinţă cercul privitorilor, aşa încât golul ce se făcuse în jurul eşafodului era destul de mare pentru ca toată lumea să-l poată vedea desluşit pe Salcede, cu toate că scena hărăzită lugubrului spectacol nu era prea înaltă.

Salcede era un vlăjgan spătos şi voinic de vreo treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani; trăsăturile obrazului său palid pe care se prelingeau picături de sudoare şi de sânge se însufleţeau ori de câte ori se uita în preajma lui, cu o neasemuită privire, când plină de speranţă, când străfulgerată de spaimă.

În primul moment îşi aruncase ochii spre loja regală, dar, ca şi când şi-ar fi dat seama că tot ce putea să aştepte de acolo nu era izbăvirea, ci moartea, privirea sa nu stăruise asupra ei. Toate năzuinţele lui se îndreptau spre mulţimea din jur şi, dacă-i rămânea ceva de făcut, era să scotocească în sânul acestei mări ce tălăzuia vijelios, cu ochii săi arzători, fremătând cu sufletul la gură.

Mulţimea tăcea.

Salcede nu era un criminal de rând: mai întâi, Salcede era de obârşie aleasă, de vreme ce Caterina de Medicis, care cunoştea cu atât mai bine genealogiile, cu cât căuta să arate că le dispreţuieşte, descoperise o picătură de sânge crăiesc în vinele lui; pe urmă Salcede fusese comandant de oşti cu oarecare faimă. Braţul său, acum legat cu ticăloase frânghii, cândva mânuise vitejeşte spada; fruntea lividă pe care se zugrăveau fiorii morţii, fiori pe care osânditul ar fi căutat să-i ascundă fără îndoială în cele mai adânci tainiţe ale sufletului său dacă n-ar fi fost stăpânit de o nemăsurată speranţă, fruntea aceea lividă adăpostise cândva planuri măreţe.

Din cele arătate mai înainte se poate deduce că, pentru o bună parte din spectatori, Salcede era un erou; pentru mulţi alţii, o victimă; în ochii câtorva era, de bună seamă, un ucigaş, dar gloata cu greu s-ar îndupleca să veştejească socotindu-i pe aceeaşi treaptă cu criminalii de rând pe aceia ce au pus la cale asasinate răsunătoare sortite să lase o urmă neştearsă atât în analele istoriei cât şi în analele justiţiei.

Se povestea bunăoară în rândurile mulţimii că Salcede se trăgea dintr-un neam de războinici, că taică-său luptase cu dârzenie împotriva domnului cardinal de Lorena, din care pricină avusese parte de o moarte glorioasă cu prilejul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu; dar că, mai apoi, feciorul, uitând felul în care se săvârşise părintele său, ori mai degrabă jertfind ura de care era însufleţit în folosul unei anumite năzuinţe pe care popoarele au privit-o întotdeauna cu oarecare simpatie, feciorul, precum spuneam, pactizase cu Spania şi cu casa ducilor de Guise pentru a spulbera puterea pe care începuse s-o dobândească în Flandra ducele de Anjou, atât de aprig urât de francezi.

Se vorbea despre legăturile lui cu Baza şi Balouin, bănuiţi a fi urzitorii uneltirii ce era cât pe ce să curme viaţa ducelui François, fratele lui Henric al III-lea; se vorbea despre îndemânarea pe care o desfăşurase Salcede în tot timpul instruirii procesului pentru a nu fi frânt pe roată, spânzurat în furci sau ars pe rugul pe care mai fumega încă sângele complicilor săi; fusese singurul care, prin destăinuirile-i mincinoase şi pline de vicleşuguri, spuneau lorenii, reuşise să-i amăgească pe judecători, în aşa fel încât, pentru a afla cât mai multe lucruri, ducele de Anjou hotărâse să-l cruţe deocamdată şi-l trimisese sub escortă în Franţa, în loc să poruncească a fi decapitat la Anvers sau la Bruxelles. Ce-i drept, până la urmă ajunsese la acelaşi rezultat; dar în timpul călătoriei? Călătorie care fusese singurul scop al mărturisirilor sale? Salcede spera să fie răpit de partizanii săi; din nefericire pentru el, nutrind aceste speranţe, nu se gândise că va încăpea pe mâinile domnului de Bellievre, care, dat fiind că i se încredinţase un ostatec atât de preţios, îl păzise cu asemenea străşnicie, încât nici spaniolii, nici lorenii şi nici partizanii Ligii nu se încumetaseră să se apropie de convoi cale de o leghe împrejur.

În închisoare, Salcede continuase să spere, aşa cum sperase şi mai apoi când fusese supus la cazne: încă mai spera în momentul când îl urcaseră în căruţă; ba chiar şi acum, când se afla pe eşafod, nu-şi pierduse încă speranţa. Şi nu pentru că i-ar fi lipsit curajul sau n-ar fi fost în stare să se resemneze! Salcede însă era una din acele făpturi pline de viaţă care înţeleg să se apere până la ultima suflare cu o îndârjire şi cu o energie pe care puterea omenească n-o poate atinge îndeobşte în cazul unor fiinţe mediocre.

Gândul pe care-l nutrea cu atâta stăruinţă Salcede nu-i scăpase din vedere monarhului şi cu atât mai puţin poporului. La rândul ei, Caterina urmărea neliniştită cea mai mică mişcare a tânărului osândit; se afla totuşi mult prea departe ca să observe încotro se îndreptau privirile lui şi cum se plimbau necontenit de colo până colo.

La sosirea osânditului, ca prin farmec, bărbaţi, femei şi copii se ridicaseră, rânduri-rânduri, din mijlocul mulţimii; de fiecare dată când se arăta câte o figură nouă deasupra noianului tălăzuitor, pe care însă privirea iscoditoare a lui Salcede îl măsurase din vreme în lung şi-n lat, condamnatul o cerceta într-o secundă, răgaz ce ţinea cu prisosinţă locul unei cercetări de o oră pentru un om cu nervii atât de încordaţi, ale cărui facultăţi timpul, drămuit cu atâta scumpătate, le sporea înzecit sau poate chiar însutit. Pe urmă, după ce arunca o privire, ca o scăpărare de fulger, asupra obrazului necunoscut, proaspăt ivit din sânul mulţimii, Salcede se posomora din nou şi-şi îndrepta atenţia într-altă parte.

Între timp gealatul îl luase în primire, trudindu-se să-l încingă cu o frânghie pentru a-l priponi în mijlocul eşafodului.

Cu o clipă înainte, la un semn al preacinstitului Tanchon, locotenentul arcaşilor şi comandantul execuţiei, doi arcaşi, croindu-şi drum prin mulţime, se duseseră să dezlege caii.

În orice altă împrejurare şi cu orice alt scop, arcaşii n-ar fi putut înainta un singur pas în mijlocul gloatelor înţesate; mulţimea ştia însă ce aveau de făcut şi se înghesuia pentru a-i lăsa să treacă, la fel cum pe scena ticsită a unui teatru, figuranţii au grijă să se dea la o parte pentru a face loc actorilor care joacă rolurile principale în piesă.

În momentul acela se auzi un zgomot la uşa lojii regale şi aprodul, ridicând draperia, se înfăţişă spre a încunoştiinţa pe maiestăţile lor că preşedintele tribunalului, Brisson, împreună cu patru consilieri, dintre care unul era raportorul procesului, solicitau cinstea de a sta câteva clipe de vorbă cu regele în privinţa execuţiei.

— Minunat! Exclamă regele. Apoi, întorcându-se către Caterina, adăugă: În sfârşit, mamă, sper că vei fi mulţumită acum?

Caterina înclină uşor capul, în semn de încuviinţare.

— Pofteşte pe domniile lor înăuntru? Porunci regele.

— Sire, o rugăminte? Îşi luă inima-n dinţi Joyeuse.

— Spune, Joyeuse? Îl îmbie suveranul? Numai să nu-mi ceri iertarea osânditului…

— Fiţi fără grijă, sire.

— Să auzim.

— Sire, există un lucru a cărui privelişte este deosebit de supărătoare atât pentru fratele meu, cât mai cu seamă pentru mine şi anume robele roşii şi robele negre; rugăm deci pe maiestatea voastră să fie atât de bună şi să ne îngăduie a ne retrage.

— Cum, atât de puţin pui la inimă păsurile mele, domnule de Joyeuse, încât vrei să pleci într-un asemenea moment? Protestă Henric.

— Nici să nu vă gândiţi, sire, tot ceea ce priveşte pe maiestatea voastră este sortit să-mi trezească cel mai adânc interes; numai că, din păcate, sunt atât de bicisnic din fire, încât femeia cea mai slabă de înger este mai puternică, dintr-un anumit punct de vedere, decât mine. Nu mă simt în stare să privesc o execuţie, fiindcă, după aceea, o săptămână încheiată sunt bolnav. Şi cum sunt singurul om care mai ştie să râdă la curte, de când fratelui meu, nu-mi dau seama de ce, i-a pierit pofta de râs, vă închipuiţi cum o să arate Luvrul, care, şi-aşa, sărmanul, este atât de ursuz, dacă din pricina mea ar deveni şi mai ursuz. Fie-vă milă deci, sire…

— Vrei să mă părăseşti, Anne? Rosti Henric cu un glas adumbrit de o neasemuită tristeţe.

— La naiba, sire, sunteţi prea exigent: o execuţie în Piaţa Greve este nu numai un prilej de răzbunare, dar şi un spectacol în acelaşi timp şi încă ce spectacol! Pe care maiestatea voastră, spre deosebire de mine, îl aşteptaţi cu cea mai aprinsă curiozitate; răzbunarea şi spectacolul pare-se că nu vă mulţumesc îndeajuns, mai trebuie să vă bucuraţi şi de priveliştea bicisniciei prietenilor maiestăţii voastre.

— Rămâi, Joyeuse, zău, rămâi; ai să vezi ce interesant o să fie.

— Nici nu mă îndoiesc; mi-e teamă chiar, aşa cum spuneam mai înainte maiestăţii voastre, c-o să fie atât de interesant, încât o să mi se taie picioarele; îmi făgăduiţi deci, nu-i aşa, sire?

Şi Joyeuse făcu un pas spre uşă.

— Bine? Spuse Henric al III-lea, suspinând? Fă cum vrei, dacă aşa ţi s-a năzărit; se vede că aşa mi-a fost dat: să trăiesc singur.

Şi monarhul se întoarse, cu fruntea încreţită, spre regina-mamă, temându-se ca ea să nu fi auzit cumva discuţia ce avusese loc între el şi favoritul său.

Caterina avea într-adevăr auzul tot atât de ascuţit ca şi privirea; dar când nu voia să audă ceva, nimeni nu era mai tare de ureche decât dânsa.

Între timp, Joyeuse apucase să-i şoptească fratelui său:

— Păzea, du Bouchage, ia seama! În momentul în care consilierii vor intra înăuntru, ascunde-te după robele lor înfoiate şi s-o ştergem cât mai e vreme; dacă regele a spus „da” adineauri, peste cinci minute o să zică „nu”.

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, frăţioare? Răspunse mezinul. Şi eu stăteam ca pe ghimpi, de-abia aşteptam să plec.

— Hai, repede, iată, vin corbii, ia-ţi zborul, dulce privighetoare!

Zis şi făcut; cei doi tineri se strecurară, ca două umbre lunecătoare, prin spatele simandicoşilor domni consilieri.

Draperia cu falduri grele căzu în urma lor. În clipa când suveranul întoarse capul, amândoi se făcuseră nevăzuţi. Henric lăsă să-i scape un suspin şi se aplecă să-şi sărute căţelul.