Capitolul XVIIIPunga lui Chicot

Chicot îşi petrecu toată noaptea în jilţul său, visând.

Visând este cuvântul potrivit, fiindcă, într-adevăr, prin mintea lui se prefirară nu atât gânduri cât vise.

A te întoarce în trecut, a vedea luminându-se în fulgerarea unei singure priviri o întreagă epocă, aproape ştearsă din amintire, nu înseamnă a gândi.

Chicot sălăşlui toată noaptea într-o lume pe care o lăsase de mult în urmă, o lume cutreierată de falnice sau gingaşe umbre pe care privirea femeii palide, aidoma unei candele credincioase, le scosese la lumină, făcându-le să se perinde una câte una prin faţa ochilor, însoţită fiecare de un alai întreg de plăcute sau amarnice amintiri.

Chicot, care, întorcându-se de la palat, ofta cu atâta jale după somnul pierdut, nici nu se gândi măcar să se culce. Astfel că, atunci când zorii zilei mijiră cuprinzând vitraliile ferestrei sale, el rosti:

— Ceasul fantomelor a trecut, trebuie să ne gândim puţin şi la cei vii.

Se ridică deci din jilţ, îşi încinse spada, îşi aruncă pe umeri o pelerină de lână vişinie dintr-o ţesătură deasă, prin care nici cea mai năprasnică ploaie n-ar fi putut să pătrundă şi, înarmat cu nestrămutatul stoicism al înţeleptului, cercetă dintr-o privire chiverniseala pungii sale şi pingelele pantofilor săi.

Starea acestora din urmă i se păru lui Chicot în măsură a înfrunta un război; cât priveşte chiverniseala, se cuvine să zăbovim un pic asupra ei.

Vom face deci un popas în desfăşurarea istorisirii noastre, ca să putem vorbi mai amănunţit despre ea cititorilor.

Chicot, om cu o iscusită fantezie, precum îl ştim, scobise grinda ce străbătea de la un capăt la altul casa, fiind nu numai un ornament menit s-o înfrumuseţeze, deoarece era zugrăvită în fel şi fel de culori, dar totodată şi un sprijin ce-i sporea trăinicia, căci avea o grosime de cel puţin optsprezece degete.

În inima acestei grinzi, cu ajutorul unei scobituri adânci de un picior şi jumătate şi largi de vreo şase degete, îşi înjghebase un fel de sipet ai cărui pereţi adăposteau o mie de scuzi de aur.

Chicot, pasămite, îşi făcuse următoarea socoteală: „Una peste alta? Chibzuise el? Nu cheltuiesc pe zi decât cel mult a douăzecea parte dintr-un scud; aş putea, aşadar, să trăiesc din agoniseala mea vreo douăzeci de mii de zile în şir. Fireşte, n-o să apuc să le trăiesc chiar pe toate, dar, oricum, cred c-am să mă pot bucura măcar de jumătate din ele şi pe urmă, pe măsură ce am să îmbătrânesc, nevoile, şi, o dată cu ele şi cheltuielile, vor creşte, căci cu cât viaţa se împuţinează, cu atât bunăstarea se cade să sporească. Aşa că îmi rămân vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de ani încheiaţi de trăit. Slavă Domnului, cred că-mi ajunge”.

Prin urmare, pe temeiul socotelilor pe care şi le făcuse, aşa cum am arătat mai sus, Chicot se putea considera unul dintre cei mai bogaţi rentieri din Paris şi credinţa într-un viitor liniştit îi dădea un fel de mândrie.

Nu pentru că Chicot ar fi fost cărpănos, dimpotrivă, atâta timp doar se dovedise mână-spartă; îi era groază însă de sărăcie, ştiind că lipsurile apasă ca o manta de plumb umerii pe care-i împovărează şi că reuşeşte să încovoaie oamenii cei mai dârzi.

În dimineaţa aceasta deci, socotindu-se cu sine însuşi, Chicot îşi spuse: „Fir-ar să fie! Vremurile-s grele şi n-are rost, cred, să fiu mărinimos. Pentru ce-aş umbla cu mănuşi, tocmai eu, cu Henric? Unde mai pui că banii aceştia? O mie de scuzi de aur? Nici măcar nu i-am primit de la dânsul, ci de la un unchi care-mi făgăduise de şase ori mai mult; ce-i drept, unchiu-meu era burlac. Dacă ar fi întuneric afară, m-aş duce să iau o sută de scuzi din buzunarul regelui, dar s-a luminat de ziuă şi nu mă pot bizui decât pe mijloacele mele… Şi pe ale lui Gorenflot”.

Ideea de a-i stoarce câţiva sunători lui Gorenflot aduse un zâmbet pe buzele vrednicului său prieten.

„Ba nu, zău, aş vrea să-l văd? Urmă el să-şi depene gândurile? Pe jupân Gorenflot, care-mi datorează tot huzurul de care se bucură acum, dacă s-ar încumenta să refuze o sută de scuzi prietenului său dat fiind că e vorba să-l slujească pe regele care l-a uns superior la iacobini. Ah! Suspină el, clătinând clin cap. Gorenflot nu mai este aşa cum îl ştiam. În schimb, Robert Briquet a rămas tot Chicot. Dar trebuia să mă duc, pare-mi-se, cu noaptea-n cap să iau scrisoarea regelui, faimoasa epistolă menită să aţâţe zâzania la curtea Navarei şi uite că s-a şi făcut ziuă. Ei, şi? Până la urmă, tot o să-mi încapă în mână şi dacă Gorenflot se va dovedi prea tare de cap ca să-l pot îndupleca, răvaşul acesta va fi cel mai iscusit tertip ce va cădea ca un trăsnet peste scăfârlia lui. Aşadar, să purcedem la drum!”

Chicot puse la loc scândura ce oblonea ascunzătoarea, o înţepeni bătându-i patru cuie, o acoperi cu lespedea respectivă, peste care presără o pospăială de colb ca să astupe crăpăturile, apoi, pregătindu-se de plecare, îmbrăţişă cu o ultimă privire cămăruţa în care petrecuse atâtea zile fericite, împlătoşat şi ferit de primejdii ca inima-n piept.

Pe urmă îşi aruncă ochii asupra casei de peste drum.

„De fapt? Se gândi el? Îndrăciţii ăştia de Joyeuse ar putea foarte bine, într-o bună noapte, să dea foc palatului meu, crezând că în felul acesta doamna nevăzută se va arăta poate o clipă la fereastră. Ei, Doamne, păi dacă li se năzare cumva să-mi pârjolească locuinţa, atunci cei o mie de scuzi ai mei numai bine s-ar preschimba într-un lingou de aur. În cazul acesta cred c-ar fi mai cuminte, zău, să îngrop toţi banii. Fugi încolo! Chiar dacă domnii de Joyeuse mi-ar da foc la casă, regele, oricum, o să mă despăgubească.”

Şi acum că avea sufletul împăcat, Chicot închise uşa şi luă cu sine cheia, dar ceva mai apoi, când să iasă din casă spre a se îndrepta spre malul apei, îşi zise: „Stai, stai puţin, s-ar putea ca între timp Nicolas Poulain să vină pe aici să mă caute şi, bineînţeles, plecarea mea o să-l pună pe gânduri şi atunci… Ei, asta-i acum, nu ştiu ce-o fi cu mine azi, că mă sperii de toate alea ca un iepure. La drum, băiete, la drum!”

În clipa în care Chicot încuia uşa de la intrare, cu aceeaşi grijă cu care încuiase uşa camerei sale, zări pe slujitorul doamnei necunoscute stând la fereastră: ieşise probabil să ia aer, cu speranţa că la ceasul acela dis-de-dimineaţă nu va fi nimeni pe afară să-l vadă.

Omul, aşa cum am spus, avea chipul sluţit de o rană ce-i sfârtecase tâmpla stângă, brăzdându-i o jumătate din obraz. Pe de altă parte, una din sprâncene, strâmbată de lovitura năprasnică, îi acoperea aproape în întregime ochiul stâng, înfundat în orbită. Dar ce curios! În pofida frunţii pleşuve şi a bărbii cărunte, avea o privire scăpărătoare, iar obrazul ce-i fusese cruţat păstra încă o prospeţime tinerească.

La vederea lui Robert Briquet, care cobora pragul casei, slujitorul se grăbi să-şi pună gluga în cap. Se pregăti tocmai să intre înăuntru, când Chicot îi făcu semn să mai stea.

— Vecine? Îi strigă Chicot? De când cu tămbălăul de ieri, mi s-a făcut lehamite de casă; aşa că m-am gândit să plec pentru câteva zile la ferma mea. Vrei să fii atât de bun, rogu-te şi să mai arunci când şi când o privire încoace?

— Da, domnule? Răspunse necunoscutul? Cu dragă inimă.

— Şi dacă s-ar întâmpla să vezi niscaiva hoţi…

— Fiţi pe pace, domnule, am o archebuză straşnică.

— Mulţumesc. Totuşi aş mai avea încă o rugăminte la domnia ta, vecine.

— Spuneţi. V-ascult.

Chicot păru a măsura din ochi distanţa ce-l despărţea de interlocutorul său.

— E un lucru mai gingaş, şi-mi vine greu să strig de aici în gura mare, dragă vecine? Îi mărturisi el.

— Cobor îndată? Îi răspunse necunoscutul.

Într-adevăr, Chicot îl văzu pierind de la fereastră; şi cum, în lipsa slujitorului, avu tot răgazul să se apropie de casă, câteva clipe mai apoi îi auzi paşii îndreptându-se spre ieşire, pe urmă uşa se deschise şi se pomeniră amândoi faţă-n faţă.

De astă dată slujitorul îşi trăsese gluga până peste ochi.

— E tare frig azi? Spuse el, ca să ascundă sau ca să motiveze această ciudată fereală.

— Suflă vântul de te-ngheaţă, vecine? Răspunse Chicot, silindu-se să nu-şi privească interlocutorul, ca să-l facă să se simtă în largul său.

— V-ascult, domnule.

— Uite despre ce-i vorba? Urmă Chicot? Eu plec.

— Mi-aţi făcut cinstea să-mi spuneţi acest lucru adineauri.

— Da, ştiu, să nu crezi că nu-mi amintesc, numai că, vezi dumneata, plecând, am lăsat nişte bani acasă.

— Foarte rău, domnule, foarte rău! Luaţi-i cu dumneavoastră.

— Ba nu: omul se mişcă mai greu şi este mai şovăielnic atunci când trebuie să scape nu numai cu viaţa, dar şi cu punga teafără. Am lăsat deci banii acasă, dar, bineînţeles, am avut grijă să-i ascund cât mai bine, atât de bine chiar, încât singurul lucru de care mă tem e că s-ar putea să am nenorocul să se aprindă casa. Dacă s-ar întâmpla una ca asta, fii atât de bun, rogu-te, de vreme ce suntem vecini şi ia aminte: când o fi să ardă grinda aceea groasă al cărei capăt cioplit în chip de balaur îi vezi ieşind în afară acolo, în dreapta, ia aminte, zic şi scotoceşte după aceea în cenuşă.

— Ca să vă spun drept, domnule? Rosti necunoscutul cu o vădită nemulţumire? Mă puneţi într-o mare încurcătură. Mărturisirea aceasta se cuvenea să fie făcută mai degrabă unui prieten decât unui om pe care nu-l cunoaşteţi şi despre care nu ştiţi nimic.

Spunând aceste cuvinte, cerceta cu o privire scânteietoare schimonositura mieroasă întipărită pe faţa lui Chicot.

— E adevărat că nu te cunosc? Răspunse acesta? Dar eu am foarte multă încredere în figurile oamenilor şi, judecând după chipul dumitale, mă bizui că eşti un om cinstit.

— Vă daţi seama totuşi, domnule, că mă obligaţi să-mi iau o mare răspundere. Dar dacă, în cele din urmă, stăpânei mele o să i se urască de atâta muzică, aşa cum vi s-a urât şi domniei voastre şi o să poftească să ne mutăm?

— Atunci înseamnă că nu mai este nimic de făcut? Răspunse Chicot? Şi-n orice caz n-o să-ţi cer socoteală dumitale, vecine.

— Vă mulţumesc pentru încrederea pe care o arătaţi unui biet necunoscut? Spuse slujitorul, înclinându-se. Voi căuta să mă arăt vrednic de ea.

Şi făcând o plecăciune în faţa lui Chicot, intră în casă.

La rândul său, Chicot îl salută prietenos şi, în momentul în care omul închise uşa după el, şopti ca pentru sine: „Bietul băiat, de astă dată, cu drept cuvânt se poate spune că-i vorba de un strigoi; şi când mă gândesc ce vesel, ce plin de viaţă şi ce chipeş era când l-am cunoscut!”