Capitolul LIAdevărata iubita a regelui Navarei

Ospătară împreună într-o atmosferă cât se poate de veselă. Henric părea să aibă şi cugetul şi inima uşurate de orice povară şi când bearnezul se afla în astfel de toane, era o adevărată plăcere să stai la masă cu el.

La rândul său, Chicot se silea să-şi ascundă pe cât putea neliniştea ce-i încolţise în suflet din momentul când sosise ambasadorul Spaniei, care nelinişte continuase să-l stăpânească şi mai apoi când coborâse în curte, înteţindu-se tot mai mult cu prilejul împărţirii galbenilor la cerşetori, pentru a nu-l mai părăsi de atunci.

Henric ţinuse să ia masa numai cu amicul său Chtaot; la curtea regelui Henric, el avusese întotdeauna o mare slăbiciune pentru Chicot, aşa cum numai un om de duh poate avea pentru un alt om de duh; iar Chicot, la rândul lui, cu excepţia ambasadelor Spaniei, a cuvintelor cu tâlc strecurate cerşetorilor şi a galbenilor piliţi, Chicot simţea, de asemenea, o deosebită simpatie pentru regele Navarei.

Văzând că regele schimba mereu vinurile şi că se dovedea în toate privinţele un om care ştie să facă cinste unui ospăţ, Chicot hotărî să se mai cruţe un pic spre a nu scăpa niciunul din cuvintele scânteietoare pe care voioşia nestingherită a ospăţului şi însufleţirea stârnită de băutură le aduceau pe buzele Bearnezului.

Henric bea vârtos şi avea un fel al său de a-şi îmbia oaspeţii să-i ţină hangul, fel care nu-i îngăduia lui Chicot să rămână în urmă decât cel mult cu un pahar de vin la trei pocale.

Precum ştim însă, jupân Chicot nu-şi pierdea capul chiar aşa, cu una cu două. Cât priveşte pe Henric de Navara, vinurile servite la masă erau vinuri din partea locului, spunea el şi le deşerta pe gât de parcă ar fi fost apă chioară.

Toate acestea erau presărate cu sumedenie de cuvinte măgulitoare, pe care cei doi convivi şi le adresau unul altuia.

— Nici nu ştiţi cât vă fericesc? Îi spunea Chicot monarhului. Ce plăcut e aici, la curte şi ce strălucire are viaţa pe care o duceţi, sire! Câte chipuri simpatice mi-a fost dat să întâlnesc în casa aceasta atât de primitoare şi ce belşug pe plaiurile minunate ale Gasconiei!

— Dacă soţia mea ar fi aici, dragă Chicot, n-aş putea să-ţi spun ceea ce vei afla acum; nefiind însă de faţă, pot să-ţi mărturisesc, aşadar, că cele mai frumoase clipe din viaţa mea sunt cele pe care nu ţi-e dat să le cunoşti.

— Într-adevăr, sire, se vorbesc tot felul de minunăţii despre maiestatea voastră.

Henric se răsturnă în jilţul său şi-şi mângâie barba râzând.

— Da, da, nu-i aşa? Zise el. Se spune chiar că domnesc mai mult asupra supuselor decât asupra supuşilor mei.

— E adevărul curat, sire şi totuşi asta mă miră.

— Şi de ce, mă rog, iubitule?

— Pentru că, sire, maiestatea voastră pare să aibă mult din firea neastâmpărată a marilor suverani.

— Da' de unde, Chicot, te înşeli? Protestă Henric. Mai curând aş zice că sunt leneş decât neastâmpărat şi viaţa pe care o duc este cea mai bună mărturie. Dacă-mi dă ghies inima să iubesc, mă mulţumesc cu dragostea pe care o am mai la îndemână; dacă am chef să beau, iau sticla care se găseşte mai aproape de mine. În sănătatea ta, Chicot!

— Sire, e o mare cinste pentru mine? Răspunse Chicot, deşertând paharul până la ultima picătură, deoarece regele îl urmărea cu privirea lui ageră, ce părea să pătrundă până în adâncurile cugetului său.

— Dar şi câte discuţii? Continuă regele, ridicând ochii la cer? Din pricina asta în căsnicia mea, vere!

— Da, îmi dau seama: toate domnişoarele de onoare ale reginei, care oftează după maiestatea voastră, sire!

— Ce vrei, Chicot?! Sunt în preajma mea.

— Păi de, sire, după teoria asta, dacă s-ar întâmpla să locuiţi la Saint-Denis în loc să staţi la Nérac, ar însemna ca regele să nu mai poată trăi atât de liniştit cum trăieşte acum.

Henric se posomorî.

— Regele! Ce tot spui tu, Chicot! Protestă Henric de Navara. Regele! Dar ce-ţi închipui tu, că eu sunt ducele de Guise? Aş vrea să am Cahors, recunosc, dar numai pentru că din întâmplare Cahors este aici, peste drum, la doi paşi de mine: principiul meu deci rămâne în picioare, Chicot. Am ambiţii, într-adevăr, dar numai atâta vreme cât nu trebuie să mă mişc de la locul meu; în momentul în care mă ridic în picioare, nu mai doresc nimic.

— Să mă bată Dumnezeu, sire? Răspunse Chicot? Dar ambiţia aceasta îndreptată spre lucrurile ce sunt la îndemâna maiestăţii voastre seamănă foarte mult cu aceea a lui Cezar Borgia, care îşi întocmea un regat, cucerindu-l oraş cu oraş şi care zicea că Italia este ca o anghinare ce trebuie mâncată frunză cu frunză.

— Cezar Borgia nu era un politician chiar atât de becisnic, pare-mi-se, cumetre Chicot? Spuse Henric.

— Nu, dar era un vecin cât se poate de primejdios şi un frate hain.

— Ei, asta-i bună! Doar nu ţi-o fi trăsnit prin gând să mă compari cu feciorul unui papă, pe mine, şeful hughenoţilor! Ia vezi, domnule ambasador!

— Sire, nici nu-mi trece prin gând să vă asemuiesc cu cineva.

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru că cel ce s-ar gândi să vă asemuiască neapărat cu altcineva decât domnia voastră sunt convins că se înşeală. Sunteţi ambiţios, sire.

— Ce bazaconie! Se miră bearnezul. Uite un om care vrea cu tot dinadinsul să mă silească să doresc ceva.

— Mă ferească sfântul, sire! Dimpotrivă, doresc din toată inima ca maiestatea voastră să nu dorească nimic.

— Ştii ce, Chicot, nu te zoreşte nimic să te întorci la Paris, nu-i aşa?

— Nimic, sire.

— Mai stai atunci câteva zile cu mine.

— Dacă maiestatea voastră îmi face cinstea de a dori să-i ţin tovărăşie, nici nu poate fi bucurie mai mare pentru mine decât să-i dăruiesc o săptămână încheiată.

— O săptămână! Prea bine, s-a făcut, amice! Într-o săptămână vei avea tot răgazul să mă cunoşti ca pe un frate. Să bem, Chicot!

— Sire, nu mai mi-e sete? Spuse Chicot, dându-şi seama că trebuie să renunţe la ideea ce-i încolţise în minte la început şi anume aceea de a-l îmbăta pe monarh.

— Atunci nu mai avem ce vorbi, vere! Se supără Henric. Ce rost are să stai la masă fără să faci nimic? Să bem, am spus!

— La ce bun?

— Ca să putem dormi bine. Vinişorul ăsta de la noi te îmbie la somn şi dormi ca un îngeraş. Îţi place vânătoarea, Chicot?

— Nu prea, sire: dar dumneavoastră?

— E pasiunea mea; încă de pe vremea când eram la curtea regelui Carol al IX-lea.

— Pentru ce maiestatea voastră îmi face cinstea să se intereseze dacă îmi place vânătoarea? Întrebă Chicot.

— Pentru că mâine mă duc la vânătoare şi mă gândeam să te iau cu mine.

— Sire, ar fi o mare cinste, dar…

— O, fii pe pace, vere Chicot, e vorba de o vânătoare făcută să încânte ochiul şi inima oricărui ostaş. Sunt un vânător iscusit, Chicot şi aş vrea să am şi eu cu ce să mă fălesc faţă de dumneata, ce naiba! Ţii să mă cunoşti, nu-i aşa?

— Să n-am parte de lumina zilei, sire, e una dintre cele mai înfocate dorinţe ale mele, vă mărturisesc cinstit.

— Ei bine, pot să-ţi spun atunci că e o latură pe care n-ai avut încă prilejul s-o cercetezi pentru a mă cunoaşte mai bine.

— Sire, voi face tot ce poate fi pe placul regelui.

— Bun! Atunci ne-am înţeles! A, uite un paj; ne strică tot cheful.

— Cine ştie pentru ce treburi importante de stat o fi venit, sire.

— Treburi de stat, când sunt la masă?! Ce-o fi oare în mintea lui Chicot, dragul de el, de-şi închipuie mereu că se află la curtea Franţei? Chicot, iubitule, trebuie să ştii un lucru şi anume că la Nérac…

— Da, sire?

— După ce s-a ospătat bine seara, lumea obişnuieşte să se culce.

— Şi atunci pajul ăsta…?

— Ei bine, nu crezi că pajul ăsta ar putea să-mi anunţe şi altfel de veşti? De ce ar fi vorba neapărat de treburile statului?

— Aha! Înţeleg acum, sire. Mă duc la culcare.

Chicot se sculă de la masă; regele se ridică la rândul său şi-şi luă oaspetele de braţ. Graba pe care o arăta de a se descotorosi de el cât mai curând îi dădea de gândit lui Chicot, cu atât mai mult cu cât, din clipa când fusese anunţată sosirea ambasadorului Spaniei, orice lucru începuse să i se pară suspect. Se hotărî deci să mai zăbovească un timp în biroul regelui, părăsindu-l cât mai târziu cu putinţă.

— Ce mai e şi asta? Spuse el, clătinându-se pe picioare. Mare minune, sire!

Bearnezul zâmbi:

— Ce ţi se pare atât de ciudat, vere?

— Drăcia dracului! Mi se învârteşte capul. Cât am stat jos, era raiul pe pământ, dar în clipa când m-am ridicat, brrr!

— Fugi de aici, omule! Spuse Henric. Abia dacă am pus pe limbă o picătură de vin.

— Frumos! O picătură, sire! Asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură? Bravo, sire! Înseamnă că sunteţi un băutor de mâna întâi şi mă închin în faţa maiestăţii voastre ca în faţa atotputernicului meu suzeran! Frumos, ce să zic! Aşadar, asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură de vin?

— Chicot scumpule? Spuse bearnezul, cercetându-l cu privirea aceea pătrunzătoare, pe care nimeni altul decât el n-o avea, ca să se încredinţeze dacă Chicot era într-adevăr beat sau numai se sclifosea? Chicot scumpule, lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut acum e să te duci la culcare.

— Da, sire. Noapte bună, sire!

— Noapte bună, Chicot şi pe mâine!

— Da, sire, pe mâine! Maiestatea voastră are dreptate: lucrul cel mai cuminte pe care-l poate face Chicot este să se ducă la culcare. Noapte bună, sire!

Zicând acestea, Chicot se lungi pe duşumea. Văzând năzbâtia oaspetelui său, Henric aruncă o privire spre uşă. Oricât de fugară fusese această privire, Chicot totuşi o prinse din zbor. Henric veni lângă el:

— Chiar atât de beat eşti, Chicot, vai de tine, încât nu-ţi dai seama de un lucru?

— Care?

— Că scoarţele de la mine din birou sunt ceva mai tari decât patul tău?

— Chicot e un om călit în războaie, asta-i floare la ureche pentru el.

— Atunci nu-ţi dai seama de două lucruri.

— Aşa?… Şi care-i al doilea?

— Nu-ţi dai seama că aştept pe cineva?

— La masă? Foarte bine! Să mergem la masă.

Chicot dădu să se scoale de jos, dar se lăsă păgubaş.

— Pe toţi dracii! Se burzului Henric. Dar repede ţi se mai suie vinul la cap, vere! Pleacă odată, ce dracu! Vezi bine doar că stă ca pe ghimpi mititica.

— Mititica?! Se miră Chicot. Care mititică?

— Ei, drăcia dracului! Femeia pe care o aştept şi care acum face de strajă la uşă.

— O femeie! Păi de ce n-ai spus aşa, puiul tatii… Aha! Mă iertaţi? Se scuză Chicot? Credeam… Credeam că vorbesc cu regele Franţei. Vedeţi, Henric, mititelul, m-a cam râzgâiat. De ce n-aţi spus aşa, sire? Mă duc, uite, mă duc.

— Bravo, eşti un adevărat gentilom, Chicot! Aşa, uşurel… Scoală-te şi du-te, o să petrec o noapte de vis, mă înţelegi, o noapte întreagă până-n zori.

Chicot se ridică, în sfârşit şi o porni spre uşă pe două cărări.

— Noapte bună, iubitule, noapte bună, somn uşor.

— Şi maiestatea voastră, sire?

— Sssst!

— Da, da, ssst! Şi deschise uşa: Vezi că pajul trebuie să fie pe coridor; o să-ţi arate el unde-i camera ta. Du-te!

— Mulţumesc, sire.

Şi făcând o plecăciune până la pământ, atâta cât putea să se aplece un om beat, Chicot ieşi din birou.

Însă îndată ce uşa se închise în urma lui, aburii beţiei se risipiră ca prin farmec; Chicot făcu trei paşi, după care, răzgândindu-se brusc, se întoarse înapoi şi se uită pe gaura cheii.

Henric pusese tocmai mâna pe clanţă spre a-i deschide uşa necunoscutei, pe care Chicot, curios ca orice ambasador, ţinea cu orice preţ s-o cunoască.

De unde însă şi-ar fi închipuit c-o să intre înăuntru o femeie, în locul ei se înfăţişă un bărbat.

În clipa în care bărbatul îşi scoase pălăria, Chicot recunoscu chipul nobil şi auster al lui Duplessis-Mornay, sfetnicul regelui Henric de Navara, un om scorţos şi vigilent.

„Ia te uită comedie! Îşi spuse Chicot. Numai la asta nu se-aştepta bietul amorez. Cu siguranţă că vizita asta îl stinghereşte mai mult decât puteam să-l stingheresc eu adineauri.”

Spre mirarea lui însă, Henric se luminase la faţă de bucurie în clipa când dăduse cu ochii de noul venit; îi strânse mâinile, împinse apoi masa deoparte, scârbit, şi-l pofti să şadă lângă el cu graba înfrigurată a unui îndrăgostit care doreşte să fie cât mai aproape de iubita lui.

Părea ahtiat să soarbă primele cuvinte rostite de sfetnicul său, când, deodată, înainte de a fi apucat Mornay să deschidă gura, se ridică de la locul lui, făcându-i semn să aştepte puţin, se duse la uşă şi împinse zăvoarele grijuliu, ceea ce-i dădu mult de gândit lui Chicot.

Pe urmă îşi aplecă privirea arzătoare asupra unor hărţi, planuri şi scrisori, pe care ministrul le perindă rând pe rând pe sub ochii săi.

Regele mai aprinse câteva lumânări şi se apucă să scrie şi să facă tot felul de semne pe nişte hărţi geografice.

„Ehehei! Clătină din cap Chicot. Asta-i va să zică noaptea de vis a regelui Navarei! Dacă toate nopţile lui seamănă cu asta de acum, să fie al ciracului, tare mă tem că bietul Henric de Valois o să aibă multe vise urâte.”

În momentul acela auzi nişte paşi îndărătul său: era pajul care, din ordinul regelui, păzea coridorul, aşteptându-l.

Temându-se să nu dea peste el, dacă mai şedea acolo la pândă, Chicot se înălţă cât era de lung şi-l întrebă pe copil unde era odaia sa. De altminteri, nu mai avea nimic de aflat: sosirea lui Duplessis îl lămurise pe deplin.

— Veniţi cu mine, domnule, vă rog? Îl pofti d'Aubiac. Mi s-a spus să vă conduc în camera dumneavoastră.

Şi se grăbi să-l călăuzească pe Chicot, urcându-se împreună cu el la etajul al doilea, unde i se pregătise odaia de culcare.

Chicot nu mai păstra nici cea mai mică îndoială: reuşise să dezlege pe jumătate această şaradă, care se numea Henric de Navara. Aşa că, în loc să se culce, se aşeză pe marginea patului, îngândurat şi posomorât, în timp ce luna, ce coborâse până în colţul acoperişului, lăsa să curgă lumina sa azurie, ca prin ciocul unui ibric de argint, peste undele râului şi peste imaşuri.

— Haida-de? Chibzuia Chicot, încruntat? Henric este un rege în toată puterea cuvântului, Henric urzeşte ceva. Tot palatul ăsta, împreună cu parcul, cu oraşul ce-l înconjoară, cu ţinuturile din preajma oraşului, totul este un cuib de uneltiri, toate femeile fac dragoste, dar o dragoste cu temeiuri politice, toţi bărbaţii făuresc planuri de viitor. Henric este un şmecher fără pereche, inteligenţa lui are o licărire de geniu; pare să aibă unele învoieli secrete cu Spania, ţara tuturor pehlivăniilor. Cine ştie dacă răspunsul pe care l-a dat cu atâta demnitate ambasadorului nu era ticluit anume ca să măsluiască adevăratele lui gânduri şi dacă nu cumva îi va fi atras atenţia ambasadorului, făcându-i cu ochiul sau prin cine ştie ce alt mijloc al cărui tâlc era cunoscut numai de ei şi pe care eu nu aveam cum să-l observ din ascunzătoarea mea. Henric are iscoade pe care le plăteşte sau cărora le trimite bani printr-unul din oamenii lui. Cerşetorii aceia se vedea cale de o poştă că erau nişte gentilomi deghizaţi. Galbenii lor tăiaţi în două cu atâta meş-teşug trebuie să fie cu siguranţă nişte semne de recunoaştere sau, ca să zicem aşa, nişte cuvinte de ordine palpabile, preschimbate în bani sunători. Henric face pe îndrăgostitul şi pe descreieratul şi, în timp ce toată lumea e convinsă că-şi pierde vremea cu amorurile lui, regele îşi petrece nopţile lucrând cu Mornay, care nu doarme niciodată şi nici nu ştie ce înseamnă dragostea. Ceea ce trebuia să văd, va să zică, am văzut. Regina Margareta are amanţi şi asta cu ştirea regelui, care îi cunoaşte şi-i trece cu vederea pentru că are nevoie de ei sau de dânsa, ori şi de ei şi de dânsa totodată. Nefiind priceput în meşteşugul armelor, este obligat să se înconjoare de căpitani şi, cum nu este prea bogat, vrând-nevrând, trebuie să-i lase să-şi ia singuri plata pe care o doresc. Henric de Valois îmi spunea că nu poate să doarmă. Să mă ia dracu! Bine face că nu doarme. Ce noroc totuşi că vicleanul ăsta de Henric este un gentilom paşnic, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu iscusinţa uneltirilor politice, dar a uitat, în schimb, să-l înzestreze şi cu energia trebuincioasă pentru a pune la cale ceva. Henric, după câte am auzit, se teme de bubuiturile muschetelor, iar când l-au luat, încă nevârstnic, în armată, toată lumea vorbeşte că nu era în stare să stea mai mult de un sfert de oră în şa. Mare noroc! Repetă Chicot. Pentru că în vremurile de azi, dacă omul acesta, atât de priceput să tragă sforile, ar fi avut şi braţul de fier, ar fi ajuns stăpânul lumii. Mai e şi ducele de Guise, fireşte, care are amândouă aceste însuşiri: braţul de fier, ca şi iscusinţa uneltirilor; numai că, spre nefericirea lui, i-a mers vestea de om viteaz şi dibaci, pe când nimeni nu l-ar bănui pe Bearnez. Cred că sunt singurul care l-am dibuit”.

Chicot îşi frecă mâinile.

„Ei şi acum că i-am dat de căpătâi? Continuă el? Nu mai am ce căuta aici; aşadar, în timp ce regele lucrează sau doarme, am să ies tacticos şi pe tăcute din oraş. Nu cred să fie mulţi ambasadori pe lumea asta care să se poată lăuda că şi-au împlinit pe de-a-ntregul misiunea într-o singură zi, aşa cum am făcut eu. Prin urmare, am să ies din Nérac şi, în clipa când o să mă văd afară din oraş, am s-o pornesc la galop şi am s-o ţin tot aşa până în Franţa.”

Se apucă deci să-şi pună pintenii, pe care avusese grijă să-i scoată înainte de a se înfăţişa suveranului.