Capitolul LSărmanii regelui Navarei

Chicot era atât de năucit de ceea ce auzise, încât nici nu se mai gândi măcar, în momentul în care Henric rămase singur, să părăsească ascunzătoarea.

Bearnezul se duse să ridice tapiseria şi-l bătu pe umăr:

— Ei, ce zici, jupân Chicot, îţi place cum am ieşit din încurcătură?

— Minunat, sire, ce să zic! Răspunse Chicot, care încă nu reuşise să se dezmeticească. Într-adevăr, însă pentru un monarh care nu primeşte prea des ambasadori, se pare ca atunci când îi primeşte, sunt tot unul şi unul.

— Totuşi numai din pricina fratelui meu Henric am parte de asemenea ambasadori.

— Cum aşa, sire?

— Foarte bine: dacă n-ar urgisi-o cu atâta înverşunare pe sora lui, sărmana de ea, nici ceilalţi nu s-ar gândi s-o urgisească. Crezi tu că dacă regele Spaniei n-ar fi auzit de jignirea adusă reginei Navarei în văzul tuturor, atunci când un căpitan de gardă a percheziţionat litiera în care se afla dânsa, crezi tu că ar fi îndrăznit să-mi propună cumva s-o repudiez?

— Mă bucur să văd, sire? Răspunse Chicot? Că orice încercare de felul acesta va fi în van şi că nimic nu va putea strica înţelegerea ce există între maiestatea voastră şi regină.

— Ei, dragul meu, se vede cât de colo însă că există oameni care au tot interesul să ne despartă…

— Vă mărturisesc, sire, că nu sunt chiar atât de ager la minte pe cât vă închipuiţi.

— E limpede ca bună ziua că fratele meu Henric nu doreşte nimic altceva decât s-o repudiez pe sora sa.

— Cum se poate? Lămuriţi-mă şi pe mine, vă rog. Măi să fie! Zău dacă aş fi crezut c-o să am parte de un dascăl atât de luminat.

— Ştii oare că nici până acum n-am primit încă zestrea soţiei mele, Chicot?

— Nu, nu ştiam, sire; aveam doar unele bănuieli.

— Şi că zestrea aceasta cuprindea trei sute de mii de scuzi de aur?

— Frumoasă sumă, ce să zic!

— Şi câteva oraşe fortificate, printre care şi Cahors?

— Frumos oraş, zău aşa!

— Am cerut să-mi dea nu cei trei sute de mii de galbeni ce mi se cuveneau (cât aş fi eu de sărac, mă consider totuşi mai bogat decât regele Franţei), ci Cahors.

— Aşa! Aţi cerut oraşul Cahors, sire? Şi bine aţi făcut; să fi fost în locul maiestăţii voastre şi eu l-aş fi cerut. Să mă bată Dumnezeu dacă mint!

— De aceea, vezi? Spuse bearnezul, cu zâmbetul lui plin de şiretenie? De aceea… Acum înţelegi?

— Să mă ia dracu dacă înţeleg ceva!

— De aceea vor să vâre zâzanie între mine şi soţia mea, ca să mă facă s-o repudiez până la urmă. Nemaiavând soţie, îţi dai seama, nu-i aşa, Chicot, că nu mai poate fi vorba de zestre şi deci nu mai poate fi vorba nici de cele trei sute de mii de scuzi, nici de oraşe fortificate şi, mai cu seamă, nici de Cahors. E un mijloc ca oricare altul de a nesocoti cuvântul dat şi fratele meu Henric de Valois e foarte priceput la asemenea tertipuri.

— Cu toate astea, ţineţi foarte mult s-aveţi în mână cetatea asta, nu-i aşa, sire? Întrebă Chicot.

— Bineînţeles! Păi gândeşte-te şi tu ce înseamnă, la urma urmei, regatul meu din Béarn? Un biet principat amărât, pe care cărpănoşia cumnatului şi a soacrei mele l-au micşorat într-atât, încât titlul de rege pe care este îndreptăţit să-l poarte cârmuitorul lui a devenit pur şi simplu ridicol.

— Da, în timp ce, dacă oraşul Cahors ar fi alipit la acest principat…

— Cahors ar fi citadela mea, salvarea celor de aceeaşi credinţă cu mine.

— Ei bine, dragul meu sire, puteţi să-i puneţi cruce; căci, fie că aţi fi despărţit ori nu de doamna Margareta, regele Franţei n-o să se-nduplece în vecii vecilor să vă predea oraşul Cahors, afară de cazul când l-aţi ocupa…

— Ei! Exclamă Henric. L-aş ocupa eu cu dragă inimă dacă n-ar fi atât de bine întărit şi dacă n-aş urî războiul.

— Cahors nu poate fi cucerit, sire? Rosti Chicot.

Henric îşi potrivi pe obraz o mască de naivitate prin care nici o privire n-ar fi putut răzbate.

— Nu poate fi cucerit, vorba vine? Întâmpină el. Să fi avut numai o armată… pe care n-o am.

— Ştiţi ce, sire? Zise Chicot? N-am venit aici ca să ne spunem cuvinte dulci. Între gasconi, nu-i aşa, se obişnuieşte să se vorbească pe şleau. Ca să poată cuceri cineva Cahors-ul, care este apărat de domnul de Vesin, ar trebui să fie Hanibal sau Cezar, iar maiestatea voastră…

— Spune, ce-i cu maiestatea mea?… Întrebă Henric, cu zâmbetul lui viclean.

— Maiestatea voastră zicea adineauri că nu poate suferi războiul.

Henric oftă; un fulger lumină o clipă ochii săi melancolici, dar înăbuşindu-şi numaidecât această destăinuire involuntară, îşi netezi cu mâna lui arsă de soare barba întunecată:

— Într-adevăr, niciodată n-am tras sabia din teacă? Recunoscu el? Şi nici nu cred că am să mă slujesc de ea vreodată; nu sunt decât un rege de paie şi un om paşnic; cu toate astea, Chicot, printr-o ciudăţenie a firii, îmi place să vorbesc despre bătălii; e ceva ce mi-a intrat în sânge. Sfântul Ludovic, strămoşul meu, care era un om crescut în frica lui Dumnezeu şi blajin din născare, avea fericirea de a se putea preschimba la nevoie într-un aprig luptător cu lancea în turnire şi de a mânui cu vitejie spada. Să vorbim, aşadar, dacă vrei, Chicot, despre domnul de Vesin, care se poate măsura cu Cezar şi cu Hanibal, spre deosebire de alţii.

— Să-mi fie iertat, sire, dacă s-a întâmplat cumva să vă jignesc sau chiar să vă tulbur. Nu v-am pomenit de domnul de Vesin decât pentru a stinge orice scânteie de nesăbuită înflăcărare pe care tinereţea şi necunoaşterea acestor lucruri ar fi putut s-o aprindă în inima voastră. Cahors, pasămite, este prea bine apărat şi păzit cu toată străşnicia, fiind poziţia cheie a provinciilor de miazăzi.

— Din păcate! Oftă Henric din adâncul sufletului. Crezi că nu ştiu?

— Cahors? Continuă Chicot? Înseamnă belşugul şi securitatea teritorială. A stăpâni Cahors, înseamnă a avea hambare, crame, haznale de bani, şure, locuinţe şi relaţii; a stăpâni Cahors, înseamnă a avea totul de partea ta; a fi lipsit de el, înseamnă a avea totul împotriva ta.

— Ei, pe toţi dracii! Murmură regele Navarei. De aceea şi doream cu atâta înfocare să stăpânesc Cahors-ul, încât i-am spus maică-mi, sărmana, să-l ceară ca o condiţie sine qua non a căsătoriei mele. Ia te uită minune! Am început să vorbesc latineşte acum. Cahors era deci apana-jul soţiei mele; mi l-au promis şi erau datori să mi-l dea.

— Sire, de la a fi dator şi până la a-ţi plăti datoriile?… Spuse Chicot.

— Ai dreptate, a datora şi a plăti sunt două lucruri deosebite, dragul meu; aşadar, tu crezi că n-o să-mi plătească datoria.

— Mi-e teamă că nu.

— Ei, drăcie! Pufni Henric.

— Şi, cinstit vorbind?… Adăugă Chicot.

— Spune, ce e?

— Cinstit vorbind, pe bună dreptate, sire.

— Pe bună dreptate?! Şi de ce, mă rog, iubitule?

— Pentru că n-aţi ştiut să vă faceţi meseria de rege, cu toate că v-aţi căsătorit cu un vlăstar din familia domnitoare a Franţei, pentru că n-aţi ştiut să-i siliţi, în primul rând, să vă plătească banii de zestre şi, în al doilea rând, să vă încredinţeze oraşele ce vi se cuveneau.

— Vai de păcatele tale! Rosti Henric, surâzând cu amărăciune. Dar bine, omule, nu-ţi mai aminteşti cum bătea clopotul de alarmă la Saint-Germain-l'Auxerroir? Mi se pare că un mire care se aşteaptă să fie înjunghiat chiar în noaptea nunţii se gândeşte mai curând la viaţa lui decât la zestre.

— Bine! Încuviinţă Chicot. Şi după aceea?

— După aceea? Întrebă Henric.

— Da; au venit timpuri paşnice, pare-mi-se. Ei bine, ar fi trebuit să profitaţi de acest răgaz pentru a încheia diferite înţelegeri: ar fi trebuit, să-mi fie iertat că vă spun aceste lucruri, sire, ar fi trebuit să negociaţi, în loc să vă îndeletniciţi cu desfătările dragostei. E mai puţin plăcut, fireşte, dar mult mai folositor. Spun asta, vă rog să mă credeţi, sire, atât pentru stăpânul meu, regele, cât şi pentru maiestatea voastră. Dacă Henric al Franţei ar avea în Henric de Navara un aliat puternic, Henric al Franţei ar fi, la rândul său, mai puternic decât toată lumea şi, în cazul când catolicii şi protestanţii ar putea să se unească în numele aceloraşi interese politice, chit că mai târziu vor căuta să se răfuiască pentru interesele lor religioase, catolicii şi protestanţii împreună, adică cei doi Henrici, ar face să tremure de frica lor tot neamul omenesc.

— O, eu, drept să spun? Rosti Henric cu umilinţă? Nu doresc să tremure nimeni de frica mea şi dacă aş fi sigur că nu trebuie să tremur nici eu de spaima cuiva… Dar, ştii ce, Chicot, mai bine să nu mai vorbim despre lucrurile astea ca să nu-mi fac sânge rău. Nu mi-e dat să fie al meu Cahors-ul, foarte bine, o să mă lipsesc de el şi pace.

— E destul de greu, dragul meu rege.

— Ce vrei să fac, de vreme ce tu însuţi crezi că în vecii vecilor Henric n-o să-mi predea oraşul.

— Aşa cred, sire, sunt absolut convins şi asta pentru trei motive.

— Spune-mi-le şi mie, Chicot.

— Cu dragă inimă. În primul rând, pentru că, ştiţi, Cahors e un oraş care aduce multe foloase şi de aceea regele Franţei preferă să-l păstreze pentru dânsul decât să-l dea altcuiva.

— Nu-i o socoteală prea cinstită, Chicot.

— Dar vrednică de un rege, sire.

— Aşa! E vrednic de un rege, va să zică, să ia tot ce-i place?

— Da, asta se cheamă să iei partea leului şi leul, precum se ştie, este regele animalelor.

— Am să ţin minte ceea ce-mi spui, Chicot, iubitule, dacă s-ar întâmpla vreodată să ajung rege. Al doilea motiv, fiule?

— Iată-l: doamna Caterina…

— Tot îşi mai vâră nasul în politică, iubita mea măicuţă Caterina? Îl întrerupse Henric.

— Tot. Cum ziceam, doamna Caterina ar fi mai bucuroasă s-o ştie pe fiica sa la Paris mai degrabă decât La Nérac, lângă dânsa mai degrabă decât lângă maiestatea voastră.

— Crezi? Totuşi n-aş zice că doamna Caterina se topeşte de dragul fiicei sale.

— Nu, dar doamna Margareta este un ostatic pentru maiestatea voastră, sire.

— Eşti un pehlivan şi jumătate, Chicot. Să mă ia dracul dacă mi-a trecut vreodată prin mine aşa ceva; dar, în sfârşit, se poate să ai dreptate; da, da, un vlăstar din casa regală a Franţei poate fi la nevoie un ostatic. Ei, şi?

— Şi, sire, atunci când mijloacele sunt drămuite, sunt drămuite şi plăcerile vieţii. Nérac este un oraş cât se poate de agreabil, cu un parc încântător şi cu nişte alei cum nu cred să existe nicăieri în lume; fiind însă lipsită de mijloace, doamna Margareta va începe să se plictisească la un moment dat la Nérac şi va tânji după Luvru.

— Prefer motivul pe care mi l-ai arătat mai înainte, Chicot? Spuse Henric, clătinând din cap.

— Atunci am să vi-l spun şi pe cel de-al treilea. Între ducele de Anjou, care caută să-şi încropească un tron şi care vântură Flandra, între domnii de Guise, care tare ar mai dori să-şi făurească o coroană şi care vântură Franţa şi între maiestatea sa regele Spaniei, care ar dori să-şi croiască un drum spre monarhia universală şi care vântură lumea, maiestatea voastră, ca monarh al Navarei, sunteţi cumpăna menită să păstreze un anumit echilibru.

— Fugi de aici! Eu, care n-am nici o greutate?

— Tocmai de aceea. Gândiţi-vă la republica elveţiană. De îndată ce veţi deveni puternic, adică veţi trage în cumpănă, balanţa se va apleca în partea maiestăţii voastre. Nu veţi mai fi o contra-greutate, ci o greutate sadea.

— Să ştii că explicaţia aceasta îmi place mai mult, Chicot, mi se pare cea mai temeinic argumentată. Eşti un adevărat cărturar, Chicot.

— De, sire, fac şi eu ce pot? Spuse Chicot, măgulit, oricât n-ar fi vrut să arate, de lauda monarhului şi lăsându-se fermecat de această bunăvoinţă regală, cu care nu era obişnuit.

— Asta crezi tu c-ar fi explicaţia situaţiei mele?

— Cea mai deplină, sire.

— Şi eu care habar n-aveam de nimic, Chicot, eu care încă mai trăgeam nădejde, mă înţelegi?

— Ei bine, sire, lucrul cel mai cuminte, dacă ar fi să vă dau o povaţă, este ca, dimpotrivă, să lăsaţi orice nădejde deoparte.

— În cazul acesta, datoria regelui Franţei va avea aceeaşi soartă, Chicot, ca şi datoriile fermierilor mei: atunci când nu sunt în măsură să-mi plătească arenda, pun câte un P în dreptul numelui lor.

— Asta înseamnă plătit?

— Întocmai.

— Puneţi atunci doi P, sire şi oftaţi.

Henric oftă.

— Asta şi fac, Chicot? Spuse el. De altfel, dragul meu, vezi bine că se poate trăi şi aşa în Béarn şi că n-am neapărată nevoie de Cahors.

— Văd, fireşte şi aşa cum îmi şi închipuiam, sunteţi un monarh înţelept, un rege filosof… Dar ce-i gălăgia asta?

— Gălăgie? Unde?

— În curte mi se pare.

— Uită-te pe fereastră, dragul meu, vezi ce e.

Chicot se duse la geam.

— Sire? Îl înştiinţă el? Jos în curte sunt vreo zece-doisprezece oameni cam jerpeliţi.

— A, trebuie să fie sărmanii mei? Spuse regele Navarei, ridicându-se.

— Maiestatea voastră obişnuieşte să dea de pomană?

— Bineînţeles! Dumnezeu nu ne îndeamnă oare să fim milostivi? Chiar dacă nu sunt catolic, Chicot, sunt, oricum, creştin.

— Bravo, sire!

— Vino cu mine, să coborâm în curte! Mă vei ajuta să împart milosteniile şi după aceea venim înapoi să cinăm.

— Sunt gata să vă urmez, sire.

— Ia punga aceea de pe poliţă, de lângă spada mea, o vezi?

— Am luat-o, sire…

— Foarte bine!

Coborâră amândoi treptele: între timp se înnoptase. Regele, care păşea lângă el, părea gânditor şi îngrijorat.

Chicot se uita la el şi avea remuşcări văzându-l aşa îngândurat.

„Cine dracu m-a pus? Îşi spunea în sinea lui? Să discut politică cu bietul monarh, care-i atât de cumsecade? L-am întristat de moarte, zău aşa! Zevzec şi netrebnic ce sunt!”

Ajungând jos în curte, Henric de Navara se apropie de grupul de cerşetori despre care îi pomenise Chicot.

Erau, într-adevăr, vreo zece sau doisprezece inşi, felurit îmbrăcaţi, de statură şi cu figuri diferite; nişte oameni pe care cineva mai puţin isteţ i-ar fi socotit, judecând după glas, după mers şi după gesturi, fie ţigani nomazi, fie venetici, fie nişte drumeţi mai aparte, dar în care un ochi mai ager ar fi descoperit numaidecât nişte gentilomi deghizaţi.

Henric luă punga din mâinile lui Chicot şi făcu un semn. Toţi cerşetorii păreau a fi înţeles desluşit tâlcul acestui semn. Veniră apoi rând pe rând să se închine regelui, cu o înfăţişare umilă, dar în acelaşi timp cu o privire plină de inteligenţă şi de îndrăzneală, care, aţintită numai asupra monarhului, voia parcă să-i dea de ştire: „Sub aceste veşminte bate o inimă arzătoare”.

Henric le răspunse dând din cap, pe urmă, vârând două degete în punga pe care Chicot o ţinea desfăcută, scoase dinăuntru o monedă.

— Ia te uită! Se miră Chicot. Ştiţi că-i de aur, sire?

— Da, dragul meu, ştiu.

— Măi să fie! Pesemne că aveţi o comoară.

— Nu vezi, iubitule? Spuse Henric, surâzând? Că, aşa cum i-am împărţit, cu un singur galben miluiesc doi calici? N-am nici o comoară, Chicot, dimpotrivă, sunt un om sărac, de aceea sunt nevoit să tai pistolii în două ca să-mi ajungă un timp mai îndelungat.

— Adevărat? Răspunse Chicot cu o mirare sporită? Înăuntru sunt numai jumătăţi de galbeni, cu nişte scrijelituri ciudate pe ele.

— Eh, am şi eu maniile mele ca şi fratele meu, suveranul Franţei, care se distrează tăind poze cu foarfecele. Eu, când n-am nimic de făcut, îmi omor timpul pilind ducaţii. Un bearnez sărac şi cinstit e iscusit ca un evreu.

— Oricum ar fi sire? Spuse Chicot, clătinând din cap, deoarece bănuia că trebuie să fie la mijloc vreun mister? Oricum ar fi, mi se pare totuşi ciudat să împărţi milostenii în felul acesta.

— De ce, tu ai face altfel în locul meu?

— Mai încape vorbă: în loc să mă căznesc tăind în două fiecare galben, l-aş da aşa cum se află unui singur om, spunându-i: „Împarte-l cu încă cineva”.

— S-ar lua la bătaie, iubitule şi vrând să le fac bine, aş băga dihonia între ei.

— În sfârşit? Bombăni Chicot, mărturisind prin acest cuvânt, care reprezintă chintesenţa tuturor filosofilor, că nu este câtuşi de puţin de acord cu ideile năstruşnice ale monarhului.

Henric luă, aşadar, o jumătate de galben din pungă şi, oprindu-se în faţa primului cerşetor, se uită la el fără să spună nimic, cu expresia aceea liniştită şi blajină pe care o avea de obicei întipărită pe faţă, dar cu o privire întrebătoare.

— Agen? Rosti omul, făcând o plecăciune.

— Câţi?

— Cinci sute.

— Cahors.

Şi îi dădu moneda, după care luă alta din pungă.

Cerşetorul se ploconi şi mai adânc decât înainte şi plecă pe aci încolo. În locul lui veni altul, care făcu şi el o plecăciune smerită.

— Auch? Rosti el, înclinându-se.

— Câţi?

— Trei sute cincizeci.

— Cahors.

Cel de-al doilea se făcu nevăzut la rândul lui. După el, se apropie un al treilea şi se înclină în faţa monarhului.

— Narbonne? Spuse el.

— Câţi?

— Opt sute.

— Cahors.

Regele îi strecură în palmă cea de-a treia jumătate de galben şi luă alta din pungă.

— Montauban? Rosti al patrulea.

— Câţi?

— Şase sute.

— Cahors.

Se perindară astfel cu toţii pe dinaintea suveranului; se ploconeau în faţa lui, rosteau numele unui oraş şi, după ce îşi primea fiecare partea sa din acea curioasă pomană, adăuga câte un număr; făcând socoteala, suma acestor numere se ridica la opt mii.

Fiecăruia dintre ei Henric îi răspundea „Cahors”, fără să se simtă nici cea mai mică schimbare în intonaţia pe care o dădea acestui cuvânt. Când se sfârşi împărţeala, punga era goală, iar în curte nu mai rămăsese nici un cerşetor.

— Gata! Spuse Henric.

— Asta-i tot, sire?

— Da, am isprăvit.

Chicot îl trase de mânecă:

— Sire!

— Ce e?

— Mi-e îngăduit oare să fiu curios?

— De ce nu? Curiozitatea este ceva firesc.

— Ce vă spuneau golanii ăştia şi ce naiba le răspundeaţl maiestatea voastră?

Henric zâmbi.

— Zău, totul e misterios aici.

— Găseşti?

— Ba bine că nu; în viaţa mea n-am văzut asemenea pomeni.

— Aşa e obiceiul aici, la Nérac, dragă Chicot. Cunoşti zicala: „Câte bordeie, atâtea obiceie”.

— Ciudat obicei, sire!

— Ba nicidecum, dracu să mă ia! E la mintea cocoşului: oamenii pe care i-ai văzut aici bat într-una drumurile, umblând după cerşit; numai că fiecare vine din alt oraş.

— Şi ce-are a face, sire?

— Are, fiindcă din pricina asta, ca să nu dau de pomană mereu la aceiaşi, fiecare din ei îmi spune mai întâi numele oraşului de unde vine; în felul acesta, îţi dai seama, dragă Chicot, pot să împart tuturor deopotrivă milosteniile mele şi să fiu de folos tuturor nevoiaşilor, din toate oraşele ţării mele.

— În sfârşit, sire, în privinţa oraşelor pe care vi le numeau, să zicem că m-am lămurit; dar de ce le răspundeaţi tuturor „Cahors”?

— Ce vorbeşti! Spuse Henric, ticlindu-şi cu iscusinţă neîntrecută o mutră nespus de mirată. Aşa le-am răspuns; „Cahors”?

— Să mor eu!

— Crezi?

— Sunt sigur.

— Vezi tu, de când am vorbit de Cahors, cuvântul ăsta îmi umblă mereu prin gură. Aşa se întâmplă de obicei cu lucrurile care le-ai putea avea şi pe care le doreşti cu înfocare; fiind tot timpul cu gândul la ele, fără să-ţi dai seama te pomeneşti că-ţi vin pe buze.

— Hm! Făcu Chicot, uitându-se neîncrezător în direcţia în care cerşetorii îşi luaseră tălpăşiţa. Nu-i chiar atât de limpede pe cât aş dori să fie, sire şi în afară de asta…

— Cum, mai e încă ceva?

— Mai sunt numerele acelea pe care le rosteau rând pe rând şi care, adunate laolaltă, fac opt mii şi ceva.

— Ah, cât priveşte numerele, Chicot, îţi mărturisesc că nici eu n-am priceput mai mult decât tine, dacă nu cumva, dat fiind că cerşetorii sunt şi ei împărţiţi în diferite bresle, precum cred că ştii, vor fi vrut să-mi împărtăşească numărul oamenilor care fac parte din fiecare dintre aceste bresle. Bănuiesc că asta trebuie să fie.

— Sire! Sire!

— Să mergem la masă, dragă Chicot! Nimic nu ascute mai bine mintea, după mine, decât mâncarea şi băutura. Vom căuta să descurcăm lucrurile la masă şi vei avea prilejul să-ţi dai seama că, dacă pistolii mei sunt piliţi, în schimb sticlele mele sunt pline.

Regele fluieră un paj şi-i porunci să servească la masă.

Pe urmă, luându-l prietenos de braţ pe Chicot, se urcă împreună cu el în camera sa de lucru, unde îi aşteptau bucatele pe masă.

Trecând prin dreptul apartamentului reginei, suveranul aruncă o privire spre ferestre şi văzu că nu erau luminate.

— Copile? Îl întrebă pe paj? Maiestatea sa regina nu este în palat?

— Maiestatea sa? Răspunse pajul? S-a dus s-o vadă pe domnişoara de Montmorency, care se spune că ar fi greu bolnavă.

— Ah, biata Fosseuse! Suspină Henric, Regina are într-adevăr o inimă de aur. Hai, Chicot, să mergem la masă.