Capitolul LIIDespre mirarea care puse stăpânire pe Chicot văzând cât era de popular în oraşul Nérac

Acum că-şi pusese în gând cu tot dinadinsul să părăsească incognito curtea regelui Navarei, Chicot începu să-şi strângă cele câteva mărunţişuri ce alcătuiau calabalâcul său, pregătindu-se de drum. Căută să-şi ia cât mai puţine buclucuri, potrivit principiului său, care spunea că omul, cu cât cântăreşte mai puţin, cu atât e mai iute de picior.

Partea cea mai împovărătoare din bagajele pe care voia să le ia cu sine o constituia cu siguranţă spada lui.

„Ia să vedem? Se socoti Chicot, înnodându-şi bocceaua? Cât timp mi-ar trebui ca să-i dau regelui de ştire lucrurile pe care le-am văzut şi, prin urmare şi cele de care mă tem? Două zile până să ajung într-un oraş al cărui guvernator, dacă e om cumsecade, ar putea să trimită în goana cailor nişte ştafete. Şi oraşul acesta ar putea fi Cahors, bunăoară, Cahors despre care mi-a vorbit atâta regele Navarei şi din pricina căruia şi pe bună dreptate, îşi munceşte atâta mintea. Ajungând acolo, aş avea, în sfârşit, răgaz să mă odihnesc, fiindcă, oricum, puterile omului sunt şi ele măsurate. Am să mă odihnesc deci la Cahors şi în locul meu vor alerga mai departe poştalionii. Hai, dragul meu Chicot, ia-ţi picioarele la spinare şi caută să fii sprinten şi să-ţi păstrezi sângele rece. Credeai că ţi-ai împlinit misiunea, nătărăule şi când colo de-abia eşti la jumătatea drumului, ba poate nici chiar atât.”

Cu aceste cuvinte, Chicot stinse lumânarea, deschise binişor uşa şi ieşi din odaie pe bâjbâite.

Chicot era un iscusit strateg; în timp ce-l urma pe d'Aubiac, avusese grijă să arunce o privire în dreapta, o privire în stânga, o privire înainte şi una îndărăt, făcând o recunoaştere amănunţită a terenului.

O anticameră, un coridor, o scară, iar la picioarele scării, curtea.

Nu apucase să facă însă nici patru paşi pe coridor şi se poticni de ceva care zvâcni deodată de jos. Acel ceva era un paj care se culcase pe un preş în dreptul camerei sale şi care, trezindu-se din somn, îl întâmpină cu cuvintele:

— Bună seara, domnule Chicot, bună seara!

Chicot recunoscu glasul lui d'Aubiac.

— A, bună seara, domnule d'Aubiac? Răspunse el. Eşti atât de bun să te dai puţin la o parte? Mi-a venit chef să mă plimb.

— Da? Numai că, vedeţi, nimeni n-are voie să colinde noaptea prin castel, domnule Chicot.

— Şi de ce, mă rog, domnule d'Aubiac?

— Pentru că regele se teme de hoţi şi regina de curtezani.

— Ei, drăcie!

— Şi, pasămite, cine umblă creanga în toiul nopţii în loc să doarmă, decât hoţii şi îndrăgostiţii?

— Cu toate astea, scumpe domnule d'Aubiac? Spuse Chicot cu cel mai fermecător surâs? Eu nu sunt nici hoţ, nici îndrăgostit, ci doar un biet ambasador şi încă un ambasador frânt de oboseală, după ce a vorbit latineşte cu regina şi după ce a stat la masă cu regele; căci regina este o latinistă de mâna întâi, iar regele un băutor neîntrecut. Lasă-mă deci să trec, drăguţă, căci tare bine mi-ar face să mă plimb.

— Prin oraş, domnule Chicot?

— O, nu, prin grădină.

— Drace! Prin grădină nu e voie mai abitir decât prin oraş.

— Drăguţă? Spuse Chicot? Vigilenţa de care dai dovadă la vârsta dumitale e, într-adevăr, de mirare şi merită toate laudele. Spune-mi te rog, n-ai altceva mai bun de făcut ca să-ţi omori timpul?

— Nu.

— Nu-ţi plac jocurile de noroc, nici nu eşti îndrăgostit?

— Ca să joci, trebuie să ai bani, domnule Chicot; iar ca să fii îndrăgostit, trebuie să ai o ibovnică.

— Nici vorbă? Încuviinţă Chicot.

Şi începu a scotoci în buzunar.

Pajul se uita să vadă ce face.

— Caută bine în minte, scumpule? Îl povăţui el? Şi mă prind că ai să găseşti vreo femeiuşcă nurlie căreia te rog să-i cumperi un maldăr de panglicuţe şi să-i cânţi serenade peste serenade cu asta.

Chicot strecură în mâna pajului zece pistoli, care nu erau piliţi ca galbenii bearnezului.

— Ce-i drept e drept, domnule Chicot? Îl linguşi pajul? Se vede cât de colo că veniţi de la curtea Franţei. Când un om este atât de manierat ca domnia voastră, cum ar putea cineva să i se împotrivească? Puteţi ieşi din cameră, numai să aveţi grijă să nu faceţi cumva zgomot.

Chicot nu mai aşteptă să-l poftească a doua oară şi se strecură ca o nălucă pe coridor, iar de pe coridor pe scară; dar, ajungând jos, în peristil, dădu peste un ofiţer el palatului care dormea pe un scaun.

Omul stătea proptit cu toată greutatea corpului în uşa pe care o ţinea astfel baricadată; ca să încerce să iasă pe acolo ar fi fost o nebunie.

„Ah, puşlama mică? Bombăni Chicot, ocărându-l pa paj. Ai ştiut treaba asta şi n-ai suflat un cuvânt.”

Colac peste pupăză, ofiţerul părea doar aţipit şi tresărea mereu în somn mişcându-şi ba o mână, ba un picior; la un moment dat chiar întinse braţul, ca şi când ar fi fost gata să se trezească.

Chicot se uită jur împrejur, căutând vreo ieşire oarecare pe unde, mulţumită picioarelor sale de o poştă şi mâinilor lui vânjoase, ar fi putut s-o şteargă fără a mai fi nevoit să deschidă uşa.

În cele din urmă descoperi ceea ce căuta.

Era o ferestruică boltită, un aşa-numit impost, care fusese lăsată vraişte, cu geamurile sparte, fie pentru aerisire, fie pentru că regele Navarei, care era un proprietar prea puţin grijuliu, nu socotise de cuviinţă să pună alte geamuri.

Chicot făcu recunoaşterea peretelui pe pipăite: măsură cu buricele degetelor fiecare distanţă cuprinsă între ornamentele ieşite în afară şi se sluji de ele pentru a-şi sprijini piciorul, urcându-se ca pe nişte trepte. În sfârşit, reuşi să se caţăre până sus? Cititorii noştri ştiu cât era de îndemânatic şi de uşor? Fără să facă mai mult zgomot decât ar fi făcut o frunză uscată ce ar fi atins în treacăt peretele, purtată de vântul toamnei.

Fereastra însă avea o curbură atât de adâncă, încât elipsa pe care o forma deschizătura ei nu putea cuprinde nici pântecele şi nici umerii lui Chicot, cu toate că pântecele era ca şi inexistent, iar umerii, tot atât de flexibili ca şi coapsele unei pisici, păreau gata să se desprindă din încheieturi şi să se facă una cu trupul pentru a ocupa cât mai puţin loc.

Aşa stând lucrurile, în momentul în care Chicot îşi petrecu capul şi unul din umeri prin deschizătură, desprinzând totodată piciorul de pe ciubucul peretelui, se pomeni suspendat între cer şi pământ, fără să se poată mişca nici înainte, nici înapoi.

Încercă atunci să se opintească şi să se smucească în fel şi chip, dar până una alta nu reuşi decât să-şi rupă vesta cu mâneci bufante şi să-şi jupoaie pielea.

Ceea ce îi îngreuna şi mai mult situaţia era faptul că spada nu voia cu nici un preţ să treacă dincolo din pricina mânerului, care stătea ca un crampon înăuntru, aşa încât bietul Chicot rămăsese înţepenit în cerceveaua ferestrei.

Chicot îşi adună toate puterile, toată răbdarea şi toată iscusinţa pentru a desface catarama centironului. Din păcate, catarama se afla chiar sub pieptul său, care o apăsa cu toată greutatea; se văzu deci nevoit să schimbe tactica; de bine de rău, izbuti să-şi prelingă braţul pe lângă corp, ducându-l la spate şi să scoată spada din teacă, iar din moment ce reuşi s-o tragă afară, îi veni mult mai uşor să găsească, datorită trupului său colţuros, un gol prin care să strecoare mânerul; spada căzu deci mai înainte pe lespezi, după care Chicot, lunecând ca un ţipar prin deschizătură, îşi dădu la rândul său drumul jos, proptindu-se în palme ca să nu sufere prea tare de pe urma că-zăturii.

Lupta asta crâncenă a lui Chicot împotriva cercevelelor de fier ale ferestrei nu se putea înfăptui fără să stârnească oarecare zgomot; aşa încât, în clipa când se ridica de jos, fugarul se pomeni faţă-n faţă cu un ostaş.

— Doamne, Maica Domnului, n-aţi păţit ceva, domnule Chicot? Îl întrebă ostaşul, întinzând spre el capătul halebardei ca să aibă de ce să se prindă.

„Încă unul!” se zbârli în sinea lui Chicot.

Pe urmă, gândindu-se la interesul pe care i-l arătase bietul om, îl linişti:

— Nu, dragul meu, n-am păţit nimic.

— Mare noroc aţi avut? Spuse soldatul. Aş vrea să văd şi eu pe cineva care să poată face asemenea scamatorie fără să-şi spargă capul. Într-adevăr, numai dumneavoastră sunteţi în stare de aşa ceva, domnule Chicot.

— Dar de unde naiba ştii cum mă cheamă?! Se miră Chicot, dând să plece mai departe.

— Ştiu fiindcă v-am văzut azi la palat şi am întrebat: „Cine-i gentilomul acela atât de falnic, care stă de vorbă cu regele?” „E domnul Chicot”, mi-a spus cineva. Şi uite aşa am aflat.

— Foarte drăguţ din partea dumitale? Spuse Chicot? Dar, cum sunt din cale afară de grăbit, o să-mi îngădui, prietene…

— Ce anume, domnule Chicot?

— Să te părăsesc şi să mă duc la treaba mea.

— Dar nimeni n-are voie să iasă noaptea din palat; am ordin.

— Vezi bine totuşi că se poate ieşi, de vreme ce am ieşit.

— E într-adevăr o dovadă, ştiu, dar…

— Dar?

— O să vă-ntoarceţi înapoi şi gata, domnule Chicot.

— A, nu!

— Cum nu?

— În orice caz, nu pe aici: e un drum destul de păcătos.

— Dacă aş fi fost ofiţer, în loc să fiu soldat prost, v-aş fi întrebat pentru ce aţi ieşit pe-acolo; dar asta nu-i treaba mea; treaba mea este să vă întoarceţi înapoi. Intraţi, vă rog, înăuntru, domnule Chicot!

Soldatul îi făcuse această rugăminte cu un ton atât de convingător, încât Chicot se simţi mişcat. Drept care scotoci din nou în buzunar şi scoase zece pistoli.

— Eşti un om prea chibzuit, prietene? Îi spuse el? Ca să nu-ţi dai seama că, de vreme ce mi-am rupt hainele într-un hal fără hal ieşind pe fereastră, aş păţi-o şi mai rău dacă aş încerca să mă întorc înapoi tot pe-acolo; ar însemna atunci să le fac ferfeniţă şi să umblu gol, ceea ce, cred, ar fi cât se poate de necuviincios când te gândeşti că aici, la curte, sunt atâtea femei tinere şi frumoase, începând cu regina. Dă-mi voie deci să ies, dragul meu, ca să caut un croitor.

Şi-i puse în palmă cei zece pistoli.

— Atunci ieşiţi repede, domnule Chicot, repede, vă rog.

Şi vârî banii în buzunar.

Chicot se strecură afară în stradă şi încercă să se dumerească încotro s-o apuce: ca să ajungă la palat, străbătuse tot oraşul; însemna deci că trebuie să pornească în direcţia opusă ca să poată ieşi din oraş pe poarta opusă celei pe care intrase. Nimic mai uşor.

Noaptea, senină şi luminoasă, nu era câtuşi de puţin prielnică unei evadări. Chicot se gândea cu părere de rău la binecuvântatele nopţi neguroase ale Franţei, mulţumită cărora, la ora aceea, pe oricare stradă din Paris doi oameni puteau trece unul pe lângă altul la o distanţă de cî-ţiva paşi fără să se vadă; pe de altă parte, pe uliţele pardosite cu pietre de râu ale oraşului, ghetele lui potcovite răsunau ca nişte copite de cal.

Ambasadorul, căruia totul părea să-i meargă pe dos în seara aceea, nici nu apucă bine să dea colţul străzii şi se întâlni cu o patrulă. Se opri deci locului de bună voie, gândindu-se că ar putea să trezească bănuieli dacă ar încerca să se ascundă sau să treacă mai departe valvârtej.

— A, bună seara, domnule Chicot! Îl întâmpină comandantul, dându-i onorul cu spada. Nu vreţi să vă conducem la palat? Pare-mi-se că v-aţi rătăcit şi căutaţi drumul.

— Ei, fir-ar să fie, oare toată lumea mă cunoaşte aici? Mormăi Chicot printre dinţi. Doamne păzeşte! Mi se pare foarte curios. Apoi cu glas tare, silindu-se să se arate cât mai degajat cu putinţă: Nu, cornet? Spuse el? Te înşeli, nu mă duceam la palat.

— Rău faceţi, domnule Chicot? Răspunse grav ofiţerul.

— Şi de ce, domnule?

— Pentru că există un decret care opreşte cu cea mai mare străşnicie pe locuitorii oraşului Nérac să iasă noaptea pe stradă, fără o învoire specială şi fără felinar decât doar dacă e ceva urgent.

— Să avem iertare, domnule? Îi ţinu piept Chicot? Dar decretul acesta nu mă priveşte pe mine.

— De ce?

— Pentru că eu nu sunt din Nérac.

— Da, dar sunteţi în Nérac… A fi locuitor nu înseamnă să fii din… ci să locuieşti în cutare oraş. N-o să pretindeţi acum că nu locuiţi în Nérac de vreme ce v-am întâlnit pe o stradă din Nérac.

— E foarte logic ce spuneţi, domnule; din păcate însă sunt grăbit. Ce-ar fi dacă aţi călca măcar o singură dată ordinul? Faceţi-mi, vă rog, hatârul acesta şi lăsaţi-mă să trec.

— O să vă rătăciţi, domnule Chicot: Nérac este un oraş întortocheat, s-ar putea să cădeţi în cine ştie ce groapă urât mirositoare, trebuie deci să vă călăuzească cineva; îngăduiţi-mi să vă dau trei oameni ca să vă însoţească până la palat.

— Dar nu ţi-am spus că nu mă duc la palat?

— Atunci unde vă duceţi?

— Nu pot să dorm noaptea şi de aceea am ieşit să mă plimb. Nérac este un oraş încântător şi plin de surprize, pe cât am putut să-mi dau seama: vreau să-l cunosc, să-l cercetez.

— Oamenii mei au să vă conducă oriunde poftiţi, domnule Chicot. Hei! Să vină trei oameni.

— Vă rog din suflet, domnule, lăsaţi-mă să mă bucur în voie de farmecul acestei plimbări; îmi place să umblu singur.

— Să nu vă iasă în cale hoţii şi să vă omoare.

— Am luat spada cu mine.

— Adevărat, n-am văzut-o până acum; atunci s-ar putea să vă aresteze prefectul pentru că umblaţi înarmat.

Chicot îşi dădu seama că nu era chip s-o scoată la capăt cu fineţuri: îl luă deci pe ofiţer deoparte:

— Uite ce e, domnule, eşti băiat tânăr şi chipeş şi ştii ce înseamnă dragostea: e cel mai neînduplecat tiran.

— Fără îndoială, domnule Chicot, fără îndoială.

— Ei bine, sunt îndrăgostit lulea, cornet, îmi ard călcâiele. Vreau neapărat să dau ochii cu o anumită doamnă.

— Unde stă?

— Într-un anumit cartier.

— Tânără?

— Douăzeci şi trei de ani.

— Nostimă?

— Ca un amoraş.

— Felicitările mele, domnule Chicot!

— Muţumesc. Îmi dai voie atunci să trec?

— De, ştiu eu? Pare-mi-se că-i urgent!

— Urgent, ăsta-i cuvântul, domnule.

— Puteţi trece, în cazul acesta.

— Dar singur, nu-i aşa? Îţi dai seama că nu pot să compromit…?

— Mai încape vorbă… Treceţi, domnule Chicot, treceţi.

— Eşti un băiat de zahăr, cornet.

— Îmi pare rău, domnule.

— Ba nu, să mor dacă te mint! E un gest frumos. Dar ia spune-mi, de unde mă cunoşti?

— V-am văzut cu regele, la palat.

„Ca să vezi ce înseamnă un oraş mic? Chibzui în sinea lui Chicot. Să fi fost atât de cunoscut la Paris, de câte ori n-aş fi avut pielea ciuruită, în loc să scap doar cu câteva rupturi la haine!”

Şi strânse mâna ofiţerului.

— O clipă? Spuse acesta. Încotro mergeţi?

— Spre poarta Agen.

— Aveţi grijă să nu vă rătăciţi.

— Nu-i ăsta drumul?

— Ba da: mergeţi înainte şi să dea Dumnezeu să nu vă întâlniţi cu cine nu trebuie; asta-i tot ce vă urez.

— Mulţumesc.

Chicot plecă mai sprinten şi mai voios ca oricând.

Nici nu apucase să facă însă o sută de paşi, că se şi întâlni nas în nas cu straja.

„Măi, să fie al dracului! Straşnic mai e păzit oraşul ăsta!” îşi spuse Chicot.

— Stai! Strigă prefăcut o voce tunătoare.

— Totuşi, domnule? Se împotrivi Chicot? Aş vrea să… Să…

— Ah! Domnul Chicot! Dumneavoastră eraţi? De ce umblaţi prin oraş pe o vreme atât de friguroasă? Întrebă ofiţerul magistrat.

„Hotărât lucru, s-au înţeles între ei” se gândi Chicot, cât se poate de neliniştit.

Îl salută pe ofiţer şi dădu să treacă mai departe.

— Luaţi seama, domnule Chicot? Îi atrase atenţia prefectul.

— La ce să iau seama, domnule magistrat?

— Aţi luat-o pe un drum greşit: pe aici ajungeţi la porţile oraşului.

— Păi asta şi vreau.

— Atunci nu vă dau voie să treceţi, domnule Chicot.

— Nici să nu vă gândiţi, domnule prefect. Ce dracu! Frumoasă boroboaţă aţi face!

— Totuşi…

— Veniţi mai încoace, domnule magistrat, să nu audă soldaţii ce vorbim.

Prefectul se apropie.

— Vă ascult? Spuse el.

— Regele mi-a încredinţat o ştafetă pentru locotenentul de la poarta dinspre Agen.

— Aşa! Rosti prefectul, cu o mutră nedumerită.

— Vă miră treaba asta?

— Da.

— Totuşi n-ar trebui să vă miraţi, de vreme ce ştiţi cine sunt.

— Ştiu pentru că v-am văzut cu regele la palat.

Chicot bătu din picior; începuse să-şi piardă răbdarea:

— Cred că nu mai e nevoie de altă dovadă ca să vă daţi seama că mă bucur de încrederea maiestăţii sale.

— Fireşte, fireşte! Duceţi-vă să duceţi ştafeta regelui, domnule Chicot. Nu vă mai opresc.

„E curios, zău, dar, în acelaşi timp e foarte plăcut? Se gândi Chicot. Mereu mă poticnesc în drum şi totuşi picioarele mă duc mai departe. Să fiu al dracului: uite o poartă, trebuie să fie cea dinspre Agen; în cinci minute am ieşit din oraş.”

Într-adevăr, puţin mai apoi se afla în faţa porţii păzite de o santinelă care se plimba de colo până colo, cu muscheta pe umăr.

— Dacă nu te superi, prietene? Îi spuse Chicot? Fii atât de bun, te rog şi da ordin să mi se deschidă poarta.

— N-am dreptul să dau ordine, domnule Chicot, de vreme ce, după cum vedeţi, nu sunt decât soldat prost.

— Cum şi tu mă cunoşti? Exclamă Chicot, scos din sărite.

— Am această cinste, domnule Chicot; eram de gardă azi-dimineaţă la palat şi v-am văzut stând de vorbă cu regele.

— Foarte bine! Atunci, prietene, fiindcă mă cunoşti, trebuie să ştii un lucru.

— Ce anume?

— Că regele mi-a încredinţat o ştafetă, care trebuie să ajungă cât mai grabnic la Agen; deschide-mi măcar poarta secretă.

— Cu dragă inimă v-aş deschide, domnule Chicot, numai că, din păcate, nu ţin eu cheile.

— Dar cine le ţine?

— Ofiţerul de serviciu.

Chicot suspină.

— Şi unde este ofiţerul de serviciu? Întrebă el.

— O, nu trebuie să vă osteniţi domnia voastră.

Ostaşul trase de şnurul unui clopoţel al cărui clinchet îl trezi pe ofiţerul ce adormise în post.

— Ce este? Întrebă acesta, scoţând capul pe ferestruică.

— Don' locotenent, e un domn care vrea să-i deschidem poarta ca să iasă din oraş.

— A, domnul Chicot! Strigă ofiţerul. Vă cer iertare, îmi pare nespus de rău că v-am făcut să aşteptaţi. O clipă numai şi sunt al dumneavoastră, cobor numaidecât.

Chicot îşi rodea unghiile, simţind că turbează.

„Ce-o mai fi şi asta, nu întâlnesc un singur om care să nu mă cunoască? Oraşul ăsta, zău, e ca un felinar, iar eu sunt lumânarea aprinsă înăuntru!”

Ofiţerul se arătă în pragul uşii.

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Chicot, ? Spuse el, ieşindu-i grăbit în întâmpinare? Dar m-a furat somnul.

— Mai încape vorbă, domnule! Protestă Chicot. Doar pentru ce-i făcută noaptea, dacă nu pentru dormit! Eşti bun, te rog, să spui să-mi deschidă poarta? Din păcate, eu nu pot să dorm. Regele, cred că ştii şi dumneata, nu-i aşa, că regele mă cunoaşte?

— V-am văzut stând de vorbă cu maiestatea sa azi, la palat.

— Nici nu se putea altfel? Mormăi printre dinţi Chicot. Fie cum zici, dar dacă m-ai văzut stând de vorbă cu regele, de auzit în orice caz nu m-ai auzit.

— Nu, domnule Chicot, eu nu spun decât ce este adevărat.

— Şi eu tot aşa. Aşadar, stând de vorbă cu mine, regele mi-a cerut să mă duc în noaptea asta la Agen, cu o misiune; asta e poarta care dă spre Agen, nu-i aşa?

— Da, domnule Chicot.

— E închisă?

— Precum vedeţi.

— Fii atât de bun să spui atunci, te rog, să mi-o deschidă.

— Bineînţeles, domnule Chicot, mai încape vorbă! Anthenas, Anthenas, deschide-i poarta domnului Chicot! Hai, repede repede!

Chicot făcu nişte ochi mari şi răsuflă adânc, întocmai ca un înotător care iese la suprafaţă după ce-a sărit în apă şi a stat cufundat cinci minute.

Poarta scârţii din balamale: o adevărată poartă a raiului pentru bietul Chicot, care întrezărea de partea cealaltă a ei toate bucuriile libertăţii.

Îl salută cu căldură pe ofiţer şi se pregăti să intre sub boltă.

— Rămas bun? Spuse el? Mulţumesc mult!

— Mergeţi sănătos, domnule Chicot, drum bun!

Chicot făcu încă un pas spre poartă.

— O clipă numai! Strigă ofiţerul, alergând după Chicot şi apucându-l de mânecă. Zăpăcit mai sunt! Era să uit, stimate domnule Chicot, să vă cer biletul de voie.

— Cum? Ce bilet de voie?

— Bineînţeles; sunteţi militar, domnule Chicot şi ştiţi, cred, nu-i aşa, ce este un bilet de voie? Nimeni nu poate ieşi, vă daţi seama, dintr-un oraş ca Nérac, mai ales că în oraşul acesta se află curtea domnească, fără învoirea regelui.

— Şi de cine trebuie să fie semnat biletul acesta de voie?

— Chiar de suveran, cu mâna sa. De vreme ce chiar maiestatea sa v-a trimis în misiune afară de oraş, fireşte că n-a uitat să vă semneze un bilet de voie.

— Ei, asta-i bună! Nu cumva te îndoieşti că m-a trimis regele? Spuse Chicot, cu o privire scăpărătoare, căci îşi dădea seama că e pe cale să se înece la mal şi mânia făcuse să-i încolţească în minte gândul amarnic de a ucide atât pe ofiţer cât şi pe portar şi de a o rupe la fugă pe poartă cu orice risc, chiar dacă ar şti că s-ar trage după el o sută de focuri de archebuză.

— Nu mă îndoiesc de nimic, domnule Chicot, mai cu seamă de lucrurile pe care mi-aţi făcut cinstea să mi le destăinuiţi, dar, gândiţi-vă şi dumneavoastră că, de vreme ce regele v-a încredinţat această misiune…

— Chiar maiestatea sa în carne şi oase, domnule, în carne şi oase!

— Cu atât mai mult. Maiestatea sa ştia deci că trebuie să ieşiţi pe poartă.

— Drăcia dracului! Izbucni Chicot. Cred şi eu că ştia.

— Atunci înseamnă c-o să-i pot preda mâine dimineaţă domnului guvernator al oraşului biletul de voie.

— Şi guvernatorul oraşului cine e? Se interesă Chicot.

— Domnul de Mornay, care nu glumeşte cu ordinele, domnule Chicot, aşa cum bine ştiţi şi care ar porunci să fiu executat dacă aş nesocoti ordinul pe care l-am primit.

Chicot începuse tocmai să alinte cu palma mânerul spadei, când, întorcând capul, văzu că poarta era străjuită pe dinafară de o patrulă ce fusese pusă anume acolo ca să-l împiedice pe Chicot să iasă, chiar dacă i-ar fi făcut de petrecanie şi locotenentului şi santinelei şi portarului.

„S-a isprăvit? Îşi spuse Chicot, oftând? Mi-au jucat un renghi de toată frumuseţea! Sunt un dobitoc, nu mai e nimic de făcut!”

Şi se răsuci pe călcâie.

— Vreţi să vă conducem, domnule Chicot? Întrebă ofiţerul.

— Mulţumesc, nu-i nevoie! Răspunse Chicot.

Se întoarse deci înapoi la palat, dar pătimirile lui, din păcate, nu se încheiaseră.

Pe drum se întâlni din nou cu prefectul, care-l luă în primire:

— A, ia te uită! Domnul Chicot! Cum aşa, v-aţi şi îndeplinit misiunea? Halal! Numai un om iute ca domnia voastră putea să facă aşa ceva!

Ceva mai încolo, la colţul străzii, cornetul îl întâmpină strigându-i:

— Bună seara, domnule Chicot! Ei, cum a rămas cu cuconiţa aceea, ştiţi?… Vă place aici la noi, la Nérac, domnule Chicot?

În sfârşit, ostaşul din peristilul palatului, care stătea încă de strajă la postul lui, îl luă la rândul său în focuri:

— Bată-l nevoia de croitor, domnule Chicot, că tare prost v-a mai cârpit hainele, să mă ierte Dumnezeu, dar sunteţi mai jerpelit acum decât la plecare.

Chicot nu se mai încumetă să se strecoare înăuntru pe ferestruica îngustă ca o filieră, de teamă să nu rămână jupuit ca un iepure şi se mulţumi să se culce pe jos, în faţa uşii, prefăcându-se că doarme. Din întâmplare sau poate mai curând de milă, uşa se deschise, în sfârşit şi putu să intre astfel, copleşit de ruşine şi cu coada între picioare, în palat.

Mutra lui înspăimântată avu darul să-l înduioşeze pe pajul care nu se clintise din locul unde-l lăsase.

— Dragă domnule Chicot? Îi spuse el? Vreţi să vă dau cheia tuturor acestor dandanale?

— Dă-mi-o, năpârcă, dă-mi-o! Bolborosi Chicot.

— Ei bine, regele vă îndrăgeşte atât de mult, încât a ţinut neapărat să vă păstreze.

— Ştiai va să zică, pungaşule şi nu mi-ai spus nimic!

— Cum puteam să vă spun, domnule Chicot, când era un secret de stat!

— Totuşi te-am mituit, ticălosule!

— Ei, da, dar secretul făcea mai mult decât zece pistoli, dragă domnule Chicot, cred că recunoaşteţi şi dumneavoastră.

Chicot intră la el în cameră şi adormi de necaz.