Capitolul XLVIICamera de lucru a Margaretei

N-am vrea să ni se arunce în spinare ponosul că nu avem altceva mai bun de făcut decât să zugrăvim în amănunţime ciubucării şi festoane şi că abia dacă-i îngăduim bietului cititor să dea câte o raită prin grădină, dar, vorba cântecului, cum e stăpânul şi casa şi dacă n-a fost de prisos să descriem aleea celor trei mii de paşi sau biroul lui Henric, credem că ar fi totuşi interesant, într-o oarecare măsură, să înfăţişăm şi camera de lucru a Margaretei.

Simetric aşezată faţă de biroul regelui şi prevăzută cu mai multe ieşiri ce răspundeau în odăile şi culoarele învecinate, cu ferestre tot atât de complezente şi de tăcute ca şi uşile, cu obloane de fier în chip de jaluzele, înzestrate cu încuietori în care cheia se răsucea fără zgomot, iată cum arăta, privită dinafară, camera de lucru a reginei.

În interior se aflau mobile moderne, tapiserii lucrate, de asemenea, după moda timpului, tablouri, vase de email sau de faianţă, arme de preţ, cărţi şi manuscrise greceşti, latineşti şi franceze îngrămădite pe toate mesele, păsări în colivii, câini tolăniţi pe covoare, în sfârşit, o lume întreagă, plante şi animale, care împărtăşea viaţa Margaretei.

Oamenii cu o inteligenţă superioară sau cu o vitalitate gâlgâitoare nu pot să-şi petreacă singuri existenţa şi caută să asocieze fiecare din simţurile sau înclinaţiile lor cu toate lucrurile ce se pot armoniza cu ele şi pe care puterea lor de atracţie le târăşte în vârtejul ei, aşa încât, în loc să trăiască şi să simtă ca nişte oameni obişnuiţi, ajung desigur să-şi sporească înzecit senzaţiile şi să-şi trăiască mult mai intens viaţa.

Epicur este fără îndoială unul dintre eroii omenirii; cu toate acestea n-a fost înţeles nici chiar de pagini: filosofia lui într-adevăr era austeră, dar, stăruind cu tot dinadinsul ca niciunul din imboldurile şi niciuna din calităţile cu care suntem înzestraţi să nu se irosească în van, reuşea, datorită unei stricte economii, să pună o seamă de plăceri la îndemâna oricărui om care, altmin-teri, limitându-se la o existenţă pur spirituală sau exclusiv animalică, n-ar fi avut parte decât de privaţiuni sau de suferinţe.

Fapt este că Epicur a fost cu prisosinţă hulit, fără a fi cunoscut şi că în schimb au fost ridicaţi în slavă, tot aşa, fără a fi cunoscuţi, cuvioşii pustnici din Tebaida, care căutau să stârpească tot ceea ce este urât în firea omenească, distrugând totodată şi ceea ce poate fi frumos în ea. A ucide omul, înseamnă a ucide, fără doar şi poate, o dată cu el şi patimile de care este stăpânit, dar înseamnă totuşi a ucide, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte cu desăvârşire prin toate legile sale.

Regina era o femeie în măsură să-l înţeleagă pe Epicur în primul rând pentru că ştia greceşte, ceea ce era unul din meritele sale cele mai puţin însemnate; în orice caz se pricepea să-şi trăiască atât de bine viaţa, încât, dintr-o mie de necazuri, reuşea să înfiripe o plăcere, ceea ce, fiind creştină, îi dădea dreptul să-l binecuvânteze pe Domnul mai mult decât oricare femeie, fie că se numea Dumnezeu sau Theos, Iehova sau Magog.

Toată această digresiune dovedeşte cât se poate de lămurit că era într-adevăr necesar să descriem apartamentul Margaretei.

Chicot fu poftit să se aşeze într-un fotoliu elegant şi comod, îmbrăcat cu o tapiserie ce înfăţişa un amoraş risipind un noian de flori; un paj, care de astă dată nu mai era d'Aubiac, ci un copil de casă mai drăguţ şi mai ferchezuit, veni să-l îmbie cu alte răcoritoare pe ambasador.

Chicot nu voi să ia nimic şi, fără a mai sta la gânduri, de îndată ce vicontele de Turenne părăsi încăperea, începu să spună din memorie, fără să se poticnească o singură dată, scrisoarea trimisă de regele Franţei şi al Poloniei prin graţia lui Dumnezeu.

Cunoaştem scrisoarea, pe care am avut prilejul s-o citim o dată cu Chicot, aşa că socotim de prisos să transcriem aici şi versiunea latină. Chicot se străduia s-o recite cu un accent cât mai năstruşnic cu putinţă, pentru ca regina să-şi bată cât mai mult capul ca s-o înţeleagă; dar cu oricâtă îndemânare căuta să schimonosească propria sa tălmăcire, Margareta prindea din zbor înţelesul cuvintelor şi nici măcar nu se ostenea să-şi ascundă mânia şi indignarea de care era cuprinsă.

Pe măsură ce dădea în vileag cuprinsul scrisorii, Chicot simţea cum se înfundă tot mai rău în încurcătura în care cu bună ştiinţă intrase; de câte ori avea de rostit anumite lucruri ceva mai deocheate, lăsa nasul în jos, întocmai ca un duhovnic stingherit de mărturisirile pe care îi este dat să le asculte; jocul acesta de fizionomie îi era cât se poate de priincios, căci în momentele acelea nu mai putea să vadă cât de aprig scăpărau ochii reginei şi cum se crispa toată auzind cât de răspicat erau enunţate toate păcatele ei conjugale.

Margareta cunoştea îndeajuns perfidia atât de rafinată a fratelui său; avusese destule prilejuri să se convingă de lucrul acesta; ştia, de asemenea, căci nu era ea femeia care să se ascundă după deget, ştia, de asemenea, câte parale făceau pretextele pe care le folosise ca şi cele pe care avea să le mai folosească şi de aici înainte; aşa că, pe măsură ce Chicot recita scrisoarea, mânia îndreptăţită ce se stârnise în sufletul ei începuse a fi cumpănită de o teamă înţeleaptă.

Să se indigneze la momentul potrivit, să fie prudentă când va trebui să preîntâmpine pericolul, respingând clevetirile, să aducă dovezi că era nedreptăţită, dar, pe de altă parte, să ţină seama de acest avertisment, iată planul vast ce se înfiripa în mintea Margaretei, în vreme ce Chi-cot depăna mai departe relatarea lui epistolară.

Să nu vă închipuiţi însă că Chicot stătea tot timpul cu nasul în pământ; când şi când ridica ba un ochi, ba pe celălalt şi se simţea ceva mai împăcat văzând că regina, uşor încruntată, chibzuia pe îndelete ce să facă.

Rosti, aşadar, destul de liniştit salutările cu care se încheia misiva regală.

— Sfântă Fecioară! Exclamă regina, după ce Chicot isprăvi. Frumos mai scrie fratele meu în latineşte; câtă pasiune clocotitoare şi ce stil! N-aş fi crezut niciodată că ar putea fi atât de iscusit.

Chicot ridică din sprânceană şi deschise mâinile, ca un om care se simte obligat să încuviinţeze numai din politeţe, fără să fi înţeles nimic.

— N-ai înţeles? Îşi arată mirarea regina, care se pricepea să desluşească orice limbaj, chiar şi acela al mimicii. Şi eu care eram convinsă că eşti un latinist de mâna întâi, domnule.

— Din păcate, nu mai ţin minte nimic, doamnă; tot ce mai ştiu azi, tot ce mi-a mai rămas din savantlâcul meu de odinioară este că limba latină nu are articol, că există un vocativ şi că substantivul cap este de genul neutru.

— Ei, nu mai spune! Exclamă cineva oare tocmai intra pe uşă zgomotos, râzând cu poftă.

Chicot şi regina se întoarseră în aceeaşi clipă.

Era regele Navarei.

— Cum aşa? Urmă Henric, apropiindu-se. Cap în latineşte va să zică este de genul neutru, domnule Chicot? Şi de ce nu de genul masculin?

— De, sire, n-aş putea să vă spun, dat fiind că şi eu sunt la fel de mirat ca şi maiestatea voastră.

— Şi eu sunt mirată? Adăugă Margot cu un aer gânditor.

— Probabil? Îşi dădu cu părerea monarhul? Pentru că într-o casă porunceşte fie bărbatul, fie femeia, potrivit cu firea unuia sau a altuia dintre ei.

Chicot se înclină.

— Într-adevăr? Recunoscu el? O explicaţie mai bună decât asta, sire, nu cred să existe.

— Cu atât mai bine, mă bucur că sunt un filosof mult mai serios decât mi-aş fi închipuit. Şi acum să vedem ce-i cu scrisoarea. Trebuie să ştii, doamnă, că ard de nerăbdare să aflu noutăţi de la curtea Franţei, şi, ca un făcut, cele pe care simpaticul nostru domn Chicot s-a ostenit să mi le aducă sunt într-o limbă necunoscută mie; altminteri…

— Altminteri? Stărui Margareta.

— Altminteri, pe toţi dracii, m-aş fi amuzat! Ştii doar că mor după noutăţi, mai ales după noutăţile scandaloase pe care fratele meu Henric de Valois le povesteşte cu atâta haz. Şi Henric de Navara se aşeză, frecându-şi mâinile. Ei, domnule Chicot? Urmă regele, bucuros ca un om care se pregăteşte să asculte ceva de toată nostimada? Ai apucat să-i împărtăşeşti soţiei mele faimoasa scrisoare?

— Da, sire.

— Vrei să-mi spui şi mie atunci, porumbiţo, despre ce-i vorba în această năzdrăvană misivă?

— Nu v-aţi gândit, sire? Spuse Chicot, văzând familiaritatea de care dădeau dovadă cele două capete încoronate şi care îl făcea să se simtă la largul lui? Că limba latină în care a fost scrisă scrisoarea cu pricina ar putea fi de rău augur?

— Şi de ce, mă rog?! Se miră regele. Apoi, întorcându-se către soţia sa, o întrebă: Ce spui, doamnă?

Margareta rămase pe gânduri câteva clipe, ca şi cum ar fi depănat în minte, una câte una, spre a le descoperi tâlcul, fiecare din frazele auzite din gura lui Chicot.

— Solul nostru are dreptate, sire? Rosti ea, după ce le cântări pe toate şi hotărî ce avea de făcut. Limba latină este de rău augur.

— Cum adică? Sări Henric. E cu putinţă ca această preţioasă scrisoare să cuprindă cumva şi cuvinte murdare? Gândeşte-te, porumbiţo, că fratele domniei tale, regele, este un eminent cărturar şi un om de o politeţe desăvârşită.

— Chiar atunci când sunt insultată în litieră din îndemnul său, aşa cum mi s-a întâmplat la câteva leghe de Sena, în ziua când am plecat de la Paris după domnia ta, sire?

— Când ai un frate care înţelege să ducă o viaţă austeră? Răspunse Henric pe un ton echivoc, aşa încât niciodată nu puteai şti dacă glumeşte sau dacă vorbeşte serios? Un frate domnitor, un frate atât de exigent…

— Aşa cum ar trebui să fie, dacă ţine cu adevărat să apere cinstea surorii şi a familiei sale; căci, orişicum, n-aş putea să cred, sire, că dacă sora domniei tale, Catherine d'Albert, ar prilejui cumva un scandal, domnia ta ai fi în stare să pui un căpitan de gardă să trâmbiţeze acel scandal.

— O, eu sunt un biet burghez blajin şi patriarhal? Spuse Henric? Eu nu sunt rege, sau sunt numai aşa, în glumă şi zău dacă nu-mi vine să râd; dar scrisoarea, scrisoarea, de vreme ce era pentru mine, aş vrea totuşi să ştiu ce scrie în ea.

— Este o scrisoare perfidă, sire.

— Ce vorbeşti!

— Chiar aşa şi care cuprinde o mulţime de clevetiri, mai multe chiar decât ar trebui ca să despartă un om nu numai de soţia lui, dar şi de toţi prietenii săi.

— Cum, cum? Rosti Henric, înălţând capul şi aşezând pe chipul său, de obicei atât de sincer, de deschis, masca unei prefăcute neîncrederi. Să despartă un soţ de soţie, adică pe domnia ta de mine?

— Pe domnia ta de mine, sire.

— Şi în ce fel, porumbiţo?

Chicot stătea ca pe ghimpi şi ar fi dat orice, deşi era lihnit de foame, să se poată duce la culcare fără a mai pune nimic în gură.

„Acum se sparge buba? Murmura în sinea lui? Acum se sparge, uite-acum…”

— Sire? Răspunse regina? Îmi pare nespus de rău că maiestatea voastră a uitat limba latină, pe care bănuiesc totuşi c-a învăţat-o la vremea sa.

— Doamnă, din toată latineasca pe care am învăţat-o nu mai ţin minte decât o singură propoziţie: Dens et virtus aeterna; o curioasă împerechere de genuri? Masculin, feminin şi neutru? Pe care dascălul meu n-a fost în stare să mi-o lămurească decât cu ajutorul limbii greceşti şi trebuie să ştii că mă împăcăm şi mai puţin cu greaca decât cu latina.

— Sire? Continuă regina? Dacă ai înţelege limba, ai vedea că scrisoarea e plină de cuvinte măgulitoare la adresa mea.

— Cu atât mai bine? Spuse regele.

— Optime? Adăugă Chicot.

— Dar nu văd totuşi? Se miră regele? În ce fel nişte laude aduse domniei tale ar putea să ne despartă, doamnă? Căci, oricum, atâta timp cât fratele meu Henric va găsi cu cale să te măgulească, voi fi de părerea fratelui meu Henric; dar dacă s-ar întâmpla cumva să te ponegrească în scrisoare, atunci se schimbă socoteala, doamnă, atunci pot, să-ţi spun că aş înţelege politica fratelui meu.

— Cum, adică, dacă m-ar ponegri, ai înţelege politica lui Henric?

— Da, politica lui Henric de Valois, care, după câte ştiu, are anumite motive ca să dorească să ne despartă.

— Aşteaptă puţin, sire, fiindcă aceste linguşiri nu sunt decât o introducere vicleană pentru a strecura mai apoi unele insinuări mârşave împotriva prietenilor domniei tale şi ai mei.

După aceste cuvinte aruncate cu atâta îndrăzneală, Margareta s-ar fi aşteptat ca regele să protesteze.

Chicot lăsă nasul în jos; Henric se mulţumi să ridice din umeri.

— Ia vezi, porumbiţo, ? Rosti el? Vezi dacă nu cumva, până la urmă, vei fi înţeles mai mult decât trebuie din toată latineasca asta şi dacă există într-adevăr asemenea intenţii urâte în scrisoarea fratelui meu.

Oricât de blând şi de mieros ar fi fost glasul cu care Henric rostise aceste cuvinte, regina Navarei îi aruncă o privire plină de neîncredere.

— Aş vrea să mă înţelegi cât mai bine, sire? Zise ea.

— Nici nu doresc altceva, doamnă, martor mi-e Dumnezeu? Răspunse Henric.

— Spune-mi, te rog, ai ori nu nevoie de slujitorii domniei tale?

— Dacă am nevoie, porumbiţo? Ce întrebare-i asta? Ce m-aş face fără ei, zău, de-ar fi să mă bizui numai pe slabele mele puteri!

— Ei, bine, sire, suveranul vrea să îndepărteze de domnia ta pe cei mai destoinici slujitori.

— Numai să poată.

— Bravo, sire! Murmură Chicot.

— Nici vorbă? Rosti convins Henric, cu aerul acela uimitor de blajin şi de credul, atât de caracteristic, de care până la sâârşitul vieţii sale toată lumea avea să se lase amăgit? Fiindcă slujitorii mei sunt legaţi sufleteşte de mine şi nu din pricina vreunui interes oarecare. Se ştie doar că n-am nimic să le dau.

— Le dai toată dragostea şi toată încrederea dumitale, sire; e cea mai frumoasă răsplată pe care o poate da un monarh prietenilor săi.

— Da, porumbiţo! Ei, şi?

— Nu trebuie să mai ai încredere în ei, sire.

— Pe toţi dracii! N-aş putea face aşa ceva decât doar dacă m-ar obliga ei, vreau să zic dacă s-ar dovedi nevrednici de încrederea mea.

— Nu-i nimic, sire? Întâmpină Margareta? Ţi se va dovedi că sunt nevrednici de ea şi gata.

— Aşa! Se încruntă regele. Dar cum?

Chicot puse din nou capul în pământ, aşa cum făcea de câte ori venea vorba despre un lucru mai deşănţat.

— N-aş putea să-ţi explic mai pe larg, sire? Răspunse Margareta? Fiindcă ar însemna să compromit…

Şi se uită împrejur. Chicot înţelese c-o stânjenea şi se trase deoparte.

— Iubite sol? Îl pofti regele? Fii bun te rog şi aşteaptă-mă la mine în birou: regina are să-mi spună ceva între patru ochi, ceva ce pare a fi, dacă-mi dau bine seama, de cel mai mare folos pentru mine.

Margareta rămase împietrită, mulţumindu-se să-i facă doar un semn uşor din cap, pe care Chicot socoti că nu-l observase decât el. Văzând, aşadar, că i-ar fi îndatorat pe amândoi soţii prin plecarea lui, se ridică din fotoliu şi părăsi încăperea, făcând o plecăciune în faţa amândurora.