Capitolul XLIXAmbasadorul Spaniei

Regele se duse în camera lui de lucru, unde-l aştepta Chicot. Solul stătea ca pe ghimpi, îngrijorat de explicaţia ce bănuia că avea loc între soţi.

— Ei, Chicot? Rosti Henric.

— Ei, sire? Răspunse Chicot.

— Ştii ce spune regina?

— Nu.

— Regina spune că blestemata asta a ta de latinească o să ne strice căsnicia.

— Ei, sire, las-o sfântului de latinească, n-avem decât să nu ne mai gândim la ea şi gata. O bucată spusă pe de rost în latineşte nu-i totuna cu o scrisoare latinească aşternută pe hârtie, căci, dacă vântul spulberă vorbele celei dintâi, nu totdeauna focul ajunge s-o mistuie pe cea din urmă.

— Naiba să mă ia? Spuse Henric? Dacă nu mi-a ieşit cu totul din minte.

— Cu atât mai bine!

— Am altceva mai bun de făcut, te rog să mă crezi, decât să mă gândesc la aşa ceva.

— Cred şi eu, maiestatea voastră preferă să se distreze.

— Da, fiule? Răspunse Henric, nemulţumit de tonul cu care Chicot rostise aceste ultime cuvinte? Maiestatea mea preferă să se distreze.

— Îmi cer iertare, dar poate că stânjenesc cumva pe maiestatea voastră?

— Ba nu, fiule? Zise Henric, dând din umeri? Ţi-am spus doar că aici nu suntem la Luvru. Aici totul se face la lumina zilei şi dragostea şi războiul şi politica.

Privirea monarhului era atât de blândă, zâmbetul său atât de dulce, încât Chicot se simţi încurajat.

— Mai multă dragoste şi ceva mai puţină politică sau război, nu-i aşa, sire?

— Aşa e, iubitule, ai dreptate, zău, de ce n-aş mărturisi: ţara asta este atât de încântătoare, vinurile din Languedoc atât de gustoase şi atât de frumoase femeile din Navara!

— Şi regina, sire? Întrebă Chicot. S-ar părea că aţi uitat-o; ori poate navarezele sunt mai frumoase şi mai îndatoritoare decât dânsa? În cazul acesta nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa navarezelor.

— Pe toţi dracii! Ai dreptate, Chicot, era să uit că eşti ambasador, că ai venit aici în numele regelui Henric al III-lea, că regele Henric al III-lea este fratele doamnei Margareta şi că, prin urmare, faţă de tine, măcar de politeţe, se cuvine să pun mai presus de toate femeile pe doamna Margareta! Nu trebuie să-mi iei în nume de rău această nesocotinţă, Chicot. Ce vrei, fiule, nu sunt obişnuit cu ambasadorii!

În momentul acela, uşa biroului se deschise şi d'Aubiac trâmbiţă în gura mare:

— Domnul ambasador al Spaniei.

Chicot, care şedea într-un fotoliu, sări ca ars, făcându-l pe rege să zâmbească.

— Să-ţi spun drept, nu m-aşteptam la o asemenea dezminţire. Ambasadorul Spaniei! Ce dracu o fi căutând aici?

— Într-adevăr se miră la rândul său Chicot? Ce dracu o fi căutând aici?!

— Vom afla îndată? Spuse Henric. Pesemne că vecinul nostru, spaniolul, are cu mine vreo răfuială de fruntarii, pe care vrea s-o lămurească.

— Atunci eu mă retrag? Rosti Chicot, smerit. Trimisul maiestăţii sale Filip al II-lea trebuie să fie, cu siguranţă, un ambasador adevărat, pe când eu…

— Cum se poate! Ambasadorul Franţei să dea bir cu fugiţii în faţa spaniolului şi asta tocmai pe teritoriul Navarei? Pe toţi dracii! Nici să nu te gândeşti! Deschide biblioteca asta, Chicot şi intră înăuntru.

— Bine, dar de-acolo, fără să vreau, o s-aud tot ce se vorbeşte, sire.

— Ei şi ce dacă ai să auzi? Mare pricopseală! N-am nimic de ascuns. Ia stai, să nu uit: mai ai să-mi spui ceva, domnule ambasador, din partea stăpânului dumitale regele?

— Nu, sire, nici un cuvânt mai mult.

— Prea bine, nu mai ai nimic altceva de făcut atunci decât să priveşti şi să asculţi, aşa cum fac toţi ambasadorii de pe faţa pământului; nici nu se poate un loc mai potrivit decât biblioteca asta pentru asemenea îndeletniciri. Priveşte deci cu toţi ochii şi ascultă cu toate urechile tale, iubite Chicot. Pe urmă adăugă: D'Aubiac, spune căpitanului de gardă să poftească aici pe domnul ambasador al Spaniei.

Auzind acest ordin, Chicot se grăbi să se strecoare în bibliotecă, acoperind-o apoi grijuliu cu tapiseria ce înfăţişa o scenă cu figuri omeneşti.

Un pas tacticos şi cadenţat se auzi răsunând pe parchet: era pasul ambasadorului maiestăţii sale Filip al II-lea.

După ce se încheie ceremonialul statornicit în amănunţime de protocol, Chicot avu prilejul să se încredinţeze din ascunzătoarea lui că bearnezul se pricepea de minune să primească în audienţă.

— Pot vorbi deschis maiestăţii voastre? Întrebă trimisul în limba spaniolă, pe care orice gascon sau locuitor din Béarn o înţelege la fel de bine ca şi limba ţinutului său de baştină, datorită asemănărilor ce există de când lumea între ele.

— Puteţi vorbi, domnule? Răspunse bearnezul.

Chicot căscă nişte urechi cât toate zilele. Curiozitatea lui era aţâţată în cel mai înalt grad.

— Sire? Începu ambasadorul? Am adus răspunsul maiestăţii sale catolice.

„Aha! Îşi spuse Chicot. Dacă aduce un răspuns, înseamnă că a existat mai înainte o întrebare.”

— În ce privinţă? Se interesă Henric.

— În privinţa propunerilor făcute de maiestatea voastră luna trecută, sire.

— Zău dacă mai ştiu, sunt grozav de uituc? Mărturisi Henric. Sunteţi atât de bun să-mi amintiţi, domnule ambasador, despre ce era vorba în aceste propuneri?

— Era vorba de incursiunile principilor loreni în Franţa.

— A, da şi îndeosebi de acelea ale cumătrului de Guise. Într-adevăr, acum mi-aduc aminte. Mai departe, domnule, mai departe.

— Sire? Continuă spaniolul? Regele, stăpânul meu, cu toate stăruinţele depuse pentru a semna un tratat de alianţă cu Lorena, consideră totuşi că o alianţă încheiată cu Navara ar fi mai leală şi, ca să vorbim fără înconjur, mai prielnică.

— Da, să vorbim fără înconjur? Întări Henric.

— Voi fi sincer deci cu maiestatea voastră, deoarece cunosc intenţiile pe care le are stăpânul meu, regele, în privinţa maiestăţii voastre.

— S-ar putea să le cunosc şi eu?

— Sire, stăpânul meu, regele, este dispus să nu refuze nimic Navarei.

Chicot îşi lipi urechea de tapiserie, muşcându-şi degetul ca să se încredinţeze că nu visează cumva.

— Dacă mă bucur de atâta îngăduinţă? Spuse Henric? Să vedem ce aş putea să cer.

— Orice doreşte maiestatea voastră, sire.

— Ei, drăcie!

— Maiestatea voastră să spună deschis şi fără ocolişuri tot ce doreşte.

— Pe toţi dracii! Chiar tot, zău?! Asta mă pune într-o mare încurcătură!

— Maiestatea sa, regele Spaniei, vrea ca noul său aliat să fie cât mai mulţumit; propunerea pe care o voi face maiestăţii voastre este cea mai bună dovadă.

— S-auzim? Spuse Henric.

— Regele Franţei înţelege să se poarte cu regina Navarei ca şi când ar socoti-o un duşman neîmpăcat; din moment ce, aşa cum s-a dovedit, n-a pregetat s-o acopere de ocară, înseamnă că-şi repudiază sora. Jignirile aduse de regele Franţei şi cer iertare maiestăţii voastre că-mi îngăduie să atac un subiect atât de gingaş…

— Atacă-l, atacă-l…

— Jignirile aduse de regele Franţei sunt binecunoscute de toată lumea; faptul că sunt de notorietate publică le consfinţeşte.

Henric făcu un gest, ca şi când ar fi încercat să protesteze.

— Este un lucru de notorietate publică? Stărui spaniolul? Precum am fost informaţi. Repet, aşadar, sire: regele Franţei o repudiază pe sora sa Margareta, deoarece încearcă s-o înjosească, poruncind ca litiera ei să fie oprită în drum în văzul tuturor şi să fie percheziţionată de un căpitan de gardă.

— La urma urmei, domnule ambasador, unde vreţi să ajungeţi?

— În consecinţă, de vreme ce fratele şi-a repudiat sora, maiestatea voastră ar putea foarte bine să-şi repudieze, la rândul său, soţia.

Henric aruncă o privire spre tapiseria în spatele căreia Chicot aştepta cu ochii holbaţi de spaimă şi cu inima cât un purice urmarea acestei introduceri atât de pompos ticluită.

— În momentul în care regina va fi îndepărtată? Continuă ambasadorul? Alianţa între regele Navarei şi regele Spaniei…

Henric se înclină.

— Această alianţă? Îşi desfăşură mai departe cuvântarea ambasadorul? Este ca şi încheiată şi iată cum: regele Spaniei este dispus să acorde mâna fiicei sale regelui Navarei, iar maiestatea sa va lua în căsătorie pe doamna Caterina de Navara, sora maiestăţii voastre.

Un fior de mândrie îl străbătu din creştet până-n tălpi pe bearnez, în timp ce Chicot se simţea cuprins de răcorile morţii: unul vedea răsărind în zare steaua sa luminoasă ca soarele în faptul zilei; celălalt vedea scăpătând şi stingându-se steaua şi sceptrul casei de Valois.

Nepăsător şi scorţos, spaniolul nu vedea nimic altceva înaintea lui decât ordinele primite de la stăpânul său.

Timp de câteva clipe stărui o tăcere adâncă; în sfârşit, după aceste câteva clipe, regele Navarei rosti:

— Propunerea este, într-adevăr, cât se poate de strălucită, domnule şi mă simt copleşit de cinstea ce mi se face.

— Maiestatea sa? Se grăbi să adauge trufaşul purtător de cuvânt, care se bizuia că oferta sa va fi primită cu toată ardoarea? Maiestatea sa regele Spaniei nu-şi îngăduie să pună decât o singură condiţie maiestăţii voastre.

— Aha! O condiţie! Spuse Henric. E de la sine înţeles. Să vedem despre ce este vorba.

— Sprijinind pe maiestatea voastră împotriva principilor loreni, deschizând adică drumul spre tron maiestăţii voastre, stăpânul meu ar dori să dobândească, mulţumită alianţei încheiate cu maiestatea voastră, mijlocul de a-şi menţine stăpânirea asupra Flandrei, pe care monseniorul duce de Anjou, în momentul de faţă caută cu tot dinadinsul s-o cotropească. Maiestatea voastră îşi dă prea bine seama, presupun, de precăderea pe care i-o acordă stăpânul meu faţă de principii loreni, de vreme ce domnii de Guise, aliaţii săi fireşti, în numele credinţei catolice, s-au unit spre a pune stavilă domnului duce de Anjou în Flandra. Iată care este această condiţie? Unica de altfel? O condiţie pe cât de cumpătată, pe atât de blândă: maiestatea sa regele Spaniei se va alia cu maiestatea voastră printr-o dublă căsătorie. Vă va ajuta apoi să… (ambasadorul se opri o clipă, căutând cuvântul cel mai potrivit) să preluaţi succesiunea regelui Franţei, iar maiestatea voastră, în schimb, îi va garanta stăpânirea asupra Flandrei. Acestea fiind zise, cunoscând înţelepciunea maiestăţii voastre, îmi îngădui să cred că misiunea mea s-a încheiat în chip fericit.

O tăcere şi mai adâncă pogorî după rostirea acestor cuvinte, probabil pentru a lăsa să cadă cu toată greutatea răspunsul pe care îngerul răzbunării îl aştepta, ca să ştie asupra cui să-şi aplece braţul şi să lovească: asupra Franţei ori asupra Spaniei?

Henric de Navara făcu câţiva paşi prin încăpere.

— Aşadar, domnule? Spuse el în cele din urmă? Acesta este răspunsul pe care trebuia să mi-l aduceţi.

— Da, sire.

— Şi altceva nimic?

— Nimic altceva.

— Ei, bine? Rosti Henric? Resping propunerile maiestăţii sale regelui Spaniei.

— Cum, respingeţi mâna infantei?! Exclamă spaniolul, cu o uimire dureroasă, ca şi când ar fi fost lovit pe neaşteptate de o suferinţă năprasnică.

— Este o cinste prea mare pentru mine, domnule? Răspunse Henric, înălţând capul? Dar pe care nu o pot socoti mai presus decât cinstea de a mă fi căsătorit cu un vlăstar din casa regală a Franţei.

— Da, numai că această primă căsătorie e menită să vă sape mormântul, sire, pe când cea de-a doua vă netezeşte calea spre tron.

— Un noroc nepreţuit şi fără de seamăn, ştiu, domnule, dar pe care, o dată cu capul, n-aş putea să-l cumpăr cu sângele şi cu cinstea viitorilor mei supuşi. Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să trag spada din teacă împotriva cumnatului meu, regele Franţei şi în folosul regelui Spaniei, care este un străin pentru mine? Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să înfrunt stindardul Franţei, punându-mă în curmezişul drumului său victorios pentru a lăsa turnurile Castiliei şi leii regatului Leone să ducă la bun sfârşit ceea ce el a început? Cum? Îţi închipui cumva că aş putea să pun fraţii să se ucidă între ei, că aş putea îngădui străinilor să cotropească pământul patriei mele? Ascultă bine ce-ţi spun, domnule: am cerut vecinului meu, regele Spaniei, ajutor împotriva domnilor de Guise, nişte răzvrătiţi care jinduiesc moştenirea mea şi nicidecum împotriva ducelui de Anjou, care mi-e cumnat, nici împotriva regelui Henric al III-lea, care mi-e prieten, nici împotriva soţiei mele, care este sora regelui meu. Îi veţi ajuta atunci pe ducii de Guise, spui, le veţi acorda sprijinul dumneavoastră? N-aveţi decât; voi asmuţi asupra lor şi asupra dumneavoastră pe toţi protestanţii din Germania, ca şi pe cei din Franţa. Regele Spaniei vrea să recucerească Flandra, pe care a scăpat-o din mână? N-are decât să facă ceea ce a făcut şi părintele său Carol Cvintul: să-i ceară regelui Franţei îngăduinţa de a trece prin ţara sa ca să-şi revendice titlul de prim cetăţean al oraşului Gând şi-mi pun capul că regele Henric al III-lea va şti să-şi ţină cuvântul la fel de cinstit ca şi regele Francisc I. Că râvnesc tronul Franţei, spune maiestatea sa catolică? Se prea poate: numai că n-am nevoie de ajutorul său spre a-l dobândi; pot să-l iau şi singur cu mâna mea dacă e liber şi chiar în pofida tuturor maiestăţilor de pe faţa pământului. Drum bun, domnule, mergi sănătos! Spune-i fratelui meu Filip că-i mulţumesc din toată inima pentru aceste propuneri, dar că i-aş purta o ură neîmpăcată dacă aş şti că, făcându-mi-le, şi-a închipuit o singură clipă că aş fi în stare să le primesc. Drum bun, domnule!

Ambasadorul rămase cu gura căscată.

— Gândiţi-vă, sire? Bolborosi el? Că buna înţelegere între doi vecini se poate strica uneori din pricina unei vorbe rele.

— Să ştii un lucru, domnule ambasador? Răspunse Henric. A fi regele Navarei, pentru mine, este totuna cu a nu fi nimic. Coroana mea este atât de uşoară, încât nici n-aş simţi-o dacă mi-ar cădea de pe cap; de altfel, fii fără grijă, căci în momentul acela aş şti eu s-o opresc. Încă o dată, domnule, drum bun! Spune-i stăpânului dumitale, regele Spaniei, că năzuinţele mele sunt mult mai mari decât cele pe care m-a lăsat să le întrezăresc. Drum bun!

Şi redevenind, nu el însuşi, ci omul pe care toată lumea îl cunoştea, după ce se lăsase un moment dogorit de flacăra eroismului său, bearnezul, cu un zâmbet curtenitor pe buze, îl conduse pe ambasadorul regelui Spaniei până la uşa biroului.