Capitolul XLVIIIÎmpăciuire prin mijlocirea unei tălmăciri
Faptul de a fi reuşit să scape de prezenţa unui martor, despre care Margareta era convinsă că ştie mult mai multă latinească decât voia el să arate, era, în orice caz, o victorie pentru dânsa sau, cel puţin, o chezăşie că putea vorbi în deplină siguranţă; căci, aşa cum am spus, Margareta nu-l credea pe Chicot chiar atât de puţin învăţat pe cât voia el să mărturisească, în timp ce, rămânând singură cu soţul ei, îşi putea îngădui să dea un înţeles cât de larg fiecărui cuvânt latinesc sau mai multe tâlcuri decât vor fi dat vreodată toţi specialiştii în us lui Plaut ori lui Persius, aceşti doi străluciţi făuritori de versuri ai lumii latine, a căror creaţie constituie încă o enigmă.
Henric şi soţia sa se simţiră deci mulţumiţi că aveau, în sfârşit, posibilitatea să vorbească între patru ochi.
Pe chipul regelui nu se desluşea nici cel mai mic semn de nelinişte, nici cea mai uşoară umbră de ameninţare. Fără doar şi poate, monarhul nu ştia nici boabă de latinească.
— Aştept să fiu întrebată, domnule? Spuse Margareta.
— Văd că scrisoarea asta îţi dă mult de gândit, porumbiţo? Zise el. N-are rost să te frămânţi atâta.
— Sire, oricum, scrisoarea aceasta este sau ar trebui să fie un eveniment; îţi închipui doar că un monarh nu trimite o solie unui alt monarh fără să aibă motive cu totul deosebite.
— Ştii ce, porumbiţo, am face mai bine să nu ne gândim nici la solie, nici la sol? Propuse Henric. Ia spune, n-ai nici o petrecere astă-seară sau vreun bal, ceva?
— Ba da, sire, aşa era vorba? Răspunse Margareta. Nimic excepţional însă, ştii doar că mai în fiecare seară dansăm.
— Eu am pus la cale o mare vânătoare pe mâine, o vânătoare grozavă.
— Într-adevăr?
— Da, o vânătoare de lupi cu hăitaşi.
— Fiecare cu plăcerile lui, sire; domnia ta cu vânătorile, eu cu balurile; domniei tale îţi place să vânezi, iar mie să dansez.
— Da, porumbiţo? Rosti regele, oftând? Şi zău dacă e vreun păcat!
— Bineînţeles, dar nu ştiu de ce maiestatea voastră a oftat.
— Vreau să-ţi spun ceva, doamnă.
Margareta ciuli urechile.
— Sunt îngrijorat.
— Pentru ce, sire?
— Din pricina unui zvon ce s-a răspândit.
— A unui zvon?… Maiestatea voastră îşi poate face sânge rău din pricina unui zvon?
— Şi de ce nu, porumbiţo, când zvonul acesta ar putea să te mâhnească?
— Pe mine?
— Da, pe dumneata.
— Sire, nu te înţeleg.
— Nu ţi-a ajuns nimic la ureche? Continuă Henric cu acelaşi ton.
Margareta tremura toată, întrebându-se dacă nu cumva soţul său pornise atacul.
— Nu cred să existe pe lume o femeie mai puţin curioasă decât mine, sire? Mărturisi ea? Aşa că niciodată nu aud ceea ce unii sau alţii trâmbiţează la urechile mele. Trebuie să ştii, de altfel, că pun atât de puţin temei pe aceste zvonuri, aşa cum le numeşti domnia ta, încât, chiar dacă m-aş învrednici să le ascult, tot nu le-aş auzi, cu atât mai mult deci nu puteam să le aud de vreme ce-mi astup urechile când trec pe lângă mine.
— Părerea domniei tale este deci că se cuvine să nesocotim aceste zvonuri.
— Nu încape vorbă, sire, mai cu seamă noi, suveranii.
— Şi pentru ce noi, mai cu seamă, doamnă?
— Pentru că toată lumea vorbeşte despre noi, suveranii, aşa încât ar însemna să nu mai avem o clipă de răgaz, dacă ar fi să ne frământăm pentru orice cuvânt.
— Aşa e, cred că ai dreptate, porumbiţo şi chiar mă gândeam să-ţi dau un prilej minunat de a folosi această filosofie.
Margareta socoti că sosise momentul hotărâtor; îşi făcu deci curaj şi rosti fără nici o şovăială:
— Da, sire, cu dragă inimă.
Henric începu cu glasul unui om care se pregăteşte să-şi descarce sufletul de un greu păcat în faţa duhovnicului:
— Cred că ştii, nu-i aşa, câtă grijă am de micuţa Fosseuse, copila mea?
— Aşa! Exclamă Margareta, cu un aer triumfător, văzând că nu era vorba de dânsa. Da, da, ştiu, micuţa Fosseuse, prietena domniei tale.
— Da, doamnă? Răspunse Henric cu acelaşi ton? Da, micuţa Fosseuse.
— Doamna mea de onoare?
— Doamna dumitale de onoare.
— Nebunia domniei tale, dragostea cea mare!
— Ah, porumbiţo, nu mi-aş fi închipuit să aud tocmai din gura domniei tale zvonurile pe care le osândeai adineauri.
— Într-adevăr, sire? Încuviinţă Margareta, surâzând? Îţi cer iertare cu toată umilinţa.
— Ai dreptate să spui, porumbiţo, că zvonurile acestea, purtate din gură în gură, sunt de cele mai multe ori mincinoase şi noi, suveranii, avem tot interesul să dovedim această teoremă, făcând din ea o axiomă. Ia te uită pozna dracului! Am impresia, doamnă, că am început să vorbesc greceşte.
Şi Henric izbucni într-un hohot de râs. Margaretei i se păru a desluşi o ironie în izbucnirea aceea zgomotoasă de veselie şi, mai ales, în privirea subtilă ce o însoţea.
Neliniştea începu să-i dea din nou târcoale.
— Şi de ziceai de Fosseuse? Întrebă ea.
— Fosseuse e bolnavă, porumbiţo şi medicii nu-şi dau seama ce are.
— Ce curios mi se pare, sire. Fosseuse, judecând după spusele maiestăţi voastre, a fost totdeauna o fată cuminte; Fosseuse, care, dacă ar fi să-ţi dau crezământ, ar fi fost în stare să înfrunte şi un rege, dacă regele i-ar fi făcut declaraţii de dragoste; Fosseuse, care este curată ca o floare şi limpede ca un cristal, n-ar avea de ce să se sfiască de ochiul ştiinţei, lăsându-l să pătrundă în adâncul bucuriilor şi suferinţelor sale.
— Din păcate însă nu-i aşa? Rosti cu amărăciune Henric.
— Cum? Exclamă regina cu acea aprigă răutate pe care o femeie, oricât de superioară, nu pierde niciodată prilejul s-o azvârle ca pe o săgeată asupra altei femei. Cum, va să zică Fosseuse nu este o floare nevinovată?
— N-am spus aşa ceva? Răspunse răstit Henric. Mă ferească Dumnezeu să arunc vreo bănuială asupra cuiva! Am spus doar că Fosseuse, copila mea, suferă de o boală pe care se încăpăţânează s-o ascundă medicilor.
— Bine, medicilor mai înţeleg, dar domniei tale, părintele şi duhovnicului ei… Mi se pare într-adevăr ciudat.
— Asta-i tot ce ştiu, porumbiţo? Rosti Henric, lăsând să-i înflorească din nou pe buze zâmbetul său atât de fermecător? Sau, dacă ştiu ceva mai mult, cred că-i mai bine totuşi să mă opresc aici.
— În cazul acesta, sire? Întâmpină Margareta, începând să-şi dea seama, după întorsătura pe care o luase convorbirea, că ea avea poziţia cea mai puternică şi că, de unde până atunci crezuse că va fi nevoită să-şi ceară iertare, tot ea era cea care trebuia să ierte acum? În cazul acesta, sire, nu mai înţeleg ce doreşte maiestatea voastră şi aştept deci să fiu lămurită.
— Bine, dacă aşa vrei domnia ta, porumbiţo, am să caut să te lămuresc pe deplin.
Margareta schiţă un gest prin care voia să-i arate că era gata să asculte orice.
— Ar fi bine?… Continuă Henric? Dar asta înseamnă să-ţi cer prea mult, porumbiţo…
— Spune totuşi, sire.
— Ar fi bine dacă s-ar putea şi dacă ai vrea să fii atât de îndatoritoare să te duci s-o vezi pe copila mea, Fosseuse.
— Eu, să mă duc să văd o fată despre care se vorbeşte că ar avea cinstea să fie amanta domniei tale, cinste pe care, cum văd, domnia ta n-o respingi?
— Domol, domol, porumbiţo? Căută s-o împace suveranul? Nu striga aşa tare. S-ar putea să provoci un scandal, pe cuvântul meu şi nu ştiu, zău, dacă scandalul pe care l-ai face domnia ta n-ar fi privit cu satisfacţie la curtea Franţei, căci în scrisoarea pe care mi-a trimis-o cumnatul meu, regele şi pe care Chicot mi-a spus-o pe de rost, scria quotidie scandalum, ceea ce, după părerea unui biet umanist nepriceput ca mine, înseamnă: zilnic un prilej de scandal.
Margareta tresări.
— Nu-i nevoie, cred, să cunoşti limba latină ca să pricepi atâta lucru? Adăugă Henric? E aproape ca în franţuzeşte
— Dar la cine se referă, sire, cuvintele acestea? Întrebă Margareta.
— Ah, din păcate, tocmai asta n-am putut să înţeleg. Mă bizui însă că domnia ta, porumbiţo, care cunoşti limba latină, mă vei lămuri când vom ajunge la pasajul acesta.
Margareta se înroşi până în vârful urechilor, în timp ce Henric, cu capul în piept şi învârtind mâna prin aer, părea să caute cu toată candoarea la care dintre persoanele de la curte se puteau referi cuvintele quotidie scandalum.
— Prea bine, domnule? Rosti în cele din urmă regina? Vrei deci cu tot dinadinsul, în numele bunei înţelegeri ce trebuie să domnească între noi, să mă sileşti să fac un lucru umilitor; mă supun din respect pentru această bună înţelegere.
— Îţi mulţumesc, porumbiţo? Spuse Henric? Îţi mulţumesc!
— În ce scop însă trebuie să mă duc, domnule, s-o văd pe fata asta?
— E foarte uşor de înţeles, doamnă.
— E mai bine totuşi să-mi spui, fiindcă, precum vezi, sunt prea naivă ca să-l ghicesc.
— Ei, uite atunci: ai s-o găseşti pe Fosseuse culcată la ea în pat în camera domnişoarelor de onoare. Femeiuştile astea sunt atât de curioase şi de indiscrete, cred că le cunoşti, nu-i aşa, încât mi-e teamă ca biata fată să nu facă cine ştie ce gest disperat.
— Dar de ce? Se teme oare de ceva? Izbucni Margareta, învolburată din nou de mânie şi ură. Are vreun motiv să se ascundă?
— Nu ştiu nimic? Spuse Henric? Tot ce ştiu este că trebuie neapărat să părăsească dormitorul domnişoarelor de onoare.
— Dacă vrea cumva să se ascundă, să nu-şi închipuie că am să-i dau vreo mână de ajutor. Pot să trec cu vederea anumite lucruri, dar cu nici un preţ n-aş putea să le mijlocesc.
Şi Margareta aşteptă să vadă efectul acestui ultimatum.
Henric însă părea să nu fi auzit nimic; pusese capul în piept, luând din nou atitudinea meditativă care avusese darul s-o neliniştească pe Margareta o clipă mai înainte.
— Margota? Murmură el pe gânduri? Margota cum Turennio. Da, astea sunt cuvintele pe care le căutam adineauri, doamnă, Margota cum Turennio.
De astă dată Margareta se făcu roşie ca sfecla.
— Minciuni, sire! Protestă ea. Nu ştiu cum poţi pune temei pe asemenea clevetiri!
— Ce clevetiri?! Se miră Henric cu aerul cel mai firesc din lume. Domnia ta ai impresia c-ar fi vorba de nişte clevetiri, doamnă? Uite, acum îmi amintesc tot pasajul acesta din scrisoarea fratelui meu: Margota cum Turennio conveniunt în castello nomine Loignac. Trebuie neapărat să pun un cărturar să-mi tălmăcească scrisoarea.
— Să dăm cărţile pe faţă, sire? Rosti Margareta, tremurând toată? Spune-mi, te rog, lămurit ce doreşti de la mine!
— Uite ce e, porumbiţo, aş vreo s-o desparţi pe Fosseuse de celelalte fete şi s-o laşi să stea singură într-o cameră; pe urmă să-i trimiţi un medic, nu mai mult decât unul şi cât mai discret, bunăoară medicul domniei tale.
— Ah, acum ştiu despre ce este vorba! Exclamă regina. Fosseuse, care se împăuna cu virtutea ei, Fosseuse, care se lăuda în gura mare c-ar fi, chipurile, fecioară, Fosseuse, pasămite, a rămas însărcinată şi acum e gata să nască.
— N-am spus aşa ceva, porumbiţo? Tăgădui Henric? N-am spus aşa ceva; asta-i părerea domniei tale.
— Asta trebuie să fie, domnule, cu siguranţă că asta! Izbucni Margareta. Glasul dumitale mieros, umilinţa asta prefăcută sunt cea mai bună dovadă. Există însă sacrificii pe care nici un soţ, fie el şi rege, nu le poate cere soţiei sale. Caută şi descurcă singur, sire, încurcătura în care a intrat domnişoara de Fosseuse; eşti complicele ei, treaba domniei tale: vinovatul trebuie să tragă ponoasele, nu cel care n-are nici un păcat.
— Vinovatul, da, da! Asta îmi aminteşte iarăşi de blestemata aceea de scrisoare.
— Cum adică?
— Da, vinovat în latineşte se spune nocens, nu-i aşa?
— Da, domnule, nocens.
— Ei bine, scrisoarea glăsuieşte aşa: Margota cum Turennio, ambo nocentes, conveniunt în castello nomine Loignac. O, Doamne, ce rău îmi pare că, având o memorie atât de bună, nu mi-am îmbogăţit mintea aşa cum s-ar fi cuvenit!
— Ambo nocentes? Repetă în şoaptă Margareta, mai albă la faţă decât gulerul său plisat de dantelă. A priceput, nu se poate să nu fi priceput.
— Margota cum Turennio, ambo nocentes. Ce naiba o fi vrut să spună fratele meu prin ambo? Urmă necruţător Henric de Navara. Pe toţi dracii! Mă mir, zău, porumbiţo, că, ştiind atât de bine latineşte cum ştii domnia ta, nu te-ai gândit să-mi tălmăceşti şi mie fraza asta cu care îmi bat capul de atâta vreme.
— Sire, după cum am avut cinstea să-ţi spun mai înainte…
— Ei comedie! Îi tăie vorba monarhul. Uite-l pe Turennius cum se plimbă pe sub ferestrele domniei tale şi tot priveşte în sus ca şi cum te-ar aştepta, bietul băiat. Am să-i fac semn să vină aici: el, după câte ştiu, e tobă de carte şi cred că o să-mi poată lămuri ceea ce ţineam să aflu.
— Sire! Sire! Exclamă Margareta, ridicându-se din fotoliu şi împreunând mâinile. Sire, trebuie să fii mai presus decât toţi intriganţii şi toţi clevetitorii din Franţa.
— Ei, porumbiţo, oamenii, pe cât se pare, sunt tot atât de puţin îngăduitori în Navara, ca şi în Franţa şi chiar domnia ta, adineauri… Te-ai arătat atât de neînduplecată faţă de biata Fosseuse…
— Eu, neînduplecată?! Protestă Margareta.
— Ei, Doamne, se poate să nu-ţi mai aminteşti? Şi totuşi aici ar trebui să fim ceva mai îngăduitori, doamnă; trăim doar atât de liniştiţi, fiecare cu plăcerile lui, domnia ta cu balurile dumitale, eu cu vânătorile mele…
— Da, da, sire, ai dreptate? Încuviinţă Margareta? Trebuie să fim îngăduitori.
— Oh! Ştiam eu că eşti bună, porumbiţa mea!
— Asta înseamnă că mă cunoşti bine, sire.
— Da. Te duci atunci s-o vezi pe Fosseuse, nu-i aşa?
— Da, sire.
— Şi vei căuta s-o desparţi de fetele celelalte?
— Da, sire.
— Şi să-i trimiţi pe medicul domniei tale?
— Da, sire.
— Şi să nu-i pui nici o îngrijitoare. Dacă medicii sunt discreţi, în virtutea meseriei lor, îngrijitoarele sunt flecare, în virtutea obişnuinţei.
— Aşa e, sire, ai dreptate.
— Şi dacă, din nenorocire, ceea ce se vorbeşte este întemeiat şi, într-adevăr, biata fată va fi avut o clipă de slăbiciune şi va fi căzut în ispită… Henric ridică ochii la cer. Tot ce se poate? Continuă el. Femeia este un lucru atât de gingaş, res fragilis mulier, precum spune Evanghelia.
— Sunt femeie, sire şi ştiu cât trebuie să fiu de îngăduitoare cu celelalte femei.
— Ah, domnia ta ştii atâtea lucruri, porumbiţo! Eşti, pe bună dreptate, cea mai desăvârşită dintre femei şi…
— Şi?
— Îngăduie-mi să-ţi sărut mâinile.
— Te rog să mă crezi, sire? Stărui Margareta? Că numai de dragul domniei tale m-am înduplecat să fac asemenea sacrificiu.
— O, nu, te cunosc prea bine, doamnă? Răspunse Henric? După cum îl cunosc şi pe fratele meu, regele Franţei, care vorbeşte atât de frumos despre domnia ta în scrisoare, ca să adauge la sfârşit: Fiat sanum exemplum statim, atque res certior eveniet. Acest exemplu grăitor trebuie să fie, de bună seamă, cel pe care-l dai domnia ta, porumbiţo. Şi regele sărută mâna aproape îngheţată a Margaretei. Apoi, oprindu-se în pragul uşii, îi aminti: Multe sărutări duioase micuţei Fosseuse din partea mea, doamnă. Şi te rog ai grijă de dânsa, aşa cum mi-ai făgăduit; eu plec la vânătoare; poate că n-o să ne mai vedem decât la întoarcere, poate chiar niciodată… Lupii ăştia sunt nişte lighioane fioroase; vino să te strâng la piept, porumbiţo!
O îmbrăţişă aproape drăgăstos pe Margareta şi se despărţi de ea, lăsând-o uluită de tot ceea ce îi fusese dat să audă.
