Capitolul LXXXVI S-a dat de urma lui Aurilly

A doua zi, la palat, monarhul tocmai lucra cu ministrul de finanţe, când i se aduse la cunoştinţă că domnul de Joyeuse, amiralul, sosise chiar atunci de la Château-Thierry cu un mesaj din partea domnului duce de Anjou şi aştepta în sala mare de audienţe.

Suveranul se grăbi să-şi părăsească treburile şi să alerge în întâmpinarea unui prieten atât de apropiat.

Sala era împânzită de ofiţeri şi curteni; regina-mamă venise şi dânsa în seara aceea la palat, însoţită de domnişoarele ei de onoare, iar zglobiile domnişoare, ca întotdeauna, erau la rândul lor escortate, ca nişte aştri, de numeroşi sateliţi.

Regele îi dădu lui Joyeuse mâna să i-o sărute şi roti o privire mulţumită peste capetele celor de faţă.

În colţul de lângă uşa de la intrare se afla, ca de obicei, Henri du Bouchage, care îşi îndeplinea cu sfinţenie slujba şi îndatoririle. Monarhul socoti de cuviinţă să-i mulţumească, făcându-i un semn prietenos din cap, la care Henri răspunse cu o adâncă plecăciune. În faţa acestor mărturii de prietenie, Joyeuse întoarse capul şi-i zâmbi de departe fratelui său, ferindu-se totuşi să-l salute făţiş pentru a nu nesocoti eticheta.

— Sire? Luă cuvântul Joyeuse? Vin din partea ducelui de Anjou, care s-a întors de curând din expediţia sa din Flandra.

— Ce mai face fratele meu, domnule amiral, e bine? Întrebă monarhul.

— Atât de bine, sire, pe cât îi îngăduie starea sa sufletească; mă simt totuşi dator să spun maiestăţii voastre că monseniorul mi se pare suferind.

— Cred c-ar avea nevoie să se mai distreze puţin după nenorocirea ce i s-a întâmplat? Îşi dădu cu părerea suveranul, încântat că poate trâmbiţa înfrângerea pe care o suferise fratele său, prefăcându-se că-l compătimeşte.

— Aşa cred şi eu, sire.

— După câte am auzit, domnule amiral, a fost un adevărat prăpăd.

— Sire…

— Dar, mulţumită domniei tale, o bună parte din armată a fost salvată. Îţi mulţumesc, domnule amiral, îţi mulţumesc. Domnul de Anjou, sărmanul, nu doreşte oare să ne vadă?

— Din toată inima, sire.

— Atunci, îl vom vedea. Nu sunteţi de aceeaşi părere, doamnă? Adăugă Henric, întorcându-se către Caterina, al cărei chip se străduia să ascundă suferinţele pe care le încerca în adâncul sufletului ei.

— Sire? Răspunse regina? Eram gata să mă duc singură în întâmpinarea fiului meu, dar, de vreme ce maiestatea voastră binevoieşte a împărtăşi aceeaşi dorinţă, însufleţită de o caldă prietenie, călătoria aceasta va fi pentru mine o adevărată plăcere.

— Mergeţi cu noi, domnilor? Le spuse regele curtenilor. Plecăm mâine, aş vrea să poposesc peste noapte la Meaux.

— Sire, pot deci să-i anunţ monseniorului această fericită veste?

— Nicidecum! Aşa repede vrei să mă părăseşti, domnule amiral? Nici nu vreau s-aud. Îmi dau seama că un Joyeuse poate fi îndrăgit de fratele meu, care abia-l aşteaptă să se întoarcă, numai că, slavă Domnului, avem doi Joyeuse… Du Bouchage, dacă nu te superi, ai să pleci dumneata la Château-Thierry.

— Sire? Întrebă Henri? Mi-e îngăduit ca, după ce voi fi înştiinţat pe monseniorul duce de Anjou despre sosirea maiestăţii voastre, să mă înapoiez la Paris?

— Treaba dumitale, du Bouchage, faci cum pofteşti? Răspunse regele.

Henri salută şi se îndreptă spre uşă. Din fericire însă Joyeuse îl pândea.

— Îmi daţi voie, sire, să-i spun ceva fratelui meu? Întrebă el.

— Spune-i. Dar ce mai e? Îl iscodi monarhul, cu voce scăzută.

— Ce să fie, sire? Se grăbeşte să plece ca să-şi îndeplinească misiunea cât mai repede şi să se poată întoarce înapoi într-un suflet, ceea ce, drept să vă spun, sire, ne strică toate planurile şi mie şi domnului cardinal.

— Du-te atunci, du-te şi expediază-mi-l numaidecât pe îndrăgostitul ăsta furios.

Anne alergă după fratele său şi-l ajunse din urmă într-una din anticamerele palatului.

— Ei, cum văd eu? Spuse Joyeuse? Eşti nerăbdător să pleci, Henri?

— Bineînţeles, frăţioare.

— Ca să te întorci cât mai curând, nu-i aşa?

— Într-adevăr.

— Aşa puţin vrei să stai la Château-Thierry?

— Cât mai puţin.

— Şi de ce, mă rog?

— Pentru că n-am ce căuta, frăţioare, într-un loc unde toată lumea petrece.

— Dimpotrivă, Henri, tocmai pentru că monseniorul duce de Anjou urmează să dea nişte serbări, ar trebui să mai rămâi câtva timp la Château-Thierry.

— Mi-e cu neputinţă, frăţioare.

— Din pricina dorinţei tale de singurătate şi fiindcă ţi-a intrat în cap cu tot dinadinsul să trăieşti ca un pustnic?

— Întocmai, frăţioare.

— Te-ai dus să ceri o scutire monarhului?

— Cine ţi-a spus?

— Am aflat.

— Într-adevăr, am fost.

— N-ai s-o capeţi, să ştii.

— De ce, frăţioare?

— Pentru că regele n-are nici un interes să se lipsească de un slujitor ca dumneata.

— Fratele meu cardinalul va face atunci ceea ce nu va voi să facă maiestatea sa.

— Şi toate astea pentru o femeie!

— Anne, te rog din suflet, nu mai stărui.

— A, fii pe pace, n-am de gând s-o iau iarăşi de la capăt, dar, de astă dată cel puţin, să vorbim cu cărţile pe faţă. Pleci acum la Château-Thierry; ei bine, în loc să te înapoiezi de-acolo atât de repede cum vrei tu, doresc să mă aştepţi la mine, în apartament, până sosesc; a trecut doar atâta vreme de când n-am mai stat împreună; simt nevoia, mă înţelegi, să fiu iarăşi singur cu tine.

— Frăţioare, dumneata te duci la Château-Thierry ca să petreci. Frăţioare, dacă aş rămâne la Château-Thierry, ar însemna să-ţi stric tot cheful.

— O, vezi-ţi de treabă! În privinţa asta sunt de fier, să ştii şi spre norocul meu am o natură fericită, în stare să ţină piept melancoliilor domniei tale.

— Frăţioare…

— Îmi dai voie, conte? Rosti autoritar amiralul, apăsând pe cuvinte? Eu ţin aici locul tatălui nostru şi îţi poruncesc să mă aştepţi la Château-Thierry; îţi stă la dispoziţie apartamentul meu, de care te vei putea folosi. E la parter şi dă spre parc.

— Dacă-mi ordoni, frăţioare?… Zise Henri, resemnat.

— Spune-i cum pofteşti, conte, ordin sau dorinţă, numai să faci bine şi să m-aştepţi.

— Am să te-ascult, frăţioare.

— Şi sunt convins că n-ai să-mi porţi pică? Adăugă Joyeuse, strângându-l pe tânăr în braţe.

Henri se desprinse puţin îmbufnat poate din îmbrăţişarea frăţească, porunci să i se aducă gonacii şi plecă numaidecât la Château-Thierry. Alerga furios, ca un om căruia i s-au răsturnat toate planurile, adică mâncând pământul.

În aceeaşi seară urca, înainte de căderea nopţii, dealul pe care e aşezat oraşul Château-Thierry şi la poalele căruia curge Marna.

Numele său avu darul de a-i deschide porţile castelului princiar; în schimb, trebui să aştepte mai bine de un ceas ca să fie primit în audienţă.

Prinţul, spuneau unii, se afla în apartamentele sale; dormea, îl înştiinţă altcineva; făcea muzică, era de părere camerierul. Niciunul dintre slujitori însă nu era în măsură să-i dea un răspuns desluşit.

Henri stărui, dornic să ducă la bun sfârşit misiunea încredinţată de suveran, ca să nu mai fie obligat să se gândească la ea şi să poată rămâne singur cu tristeţea lui.

La stăruinţele lui şi cum toată lumea ştia că atât el, cât şi fratele său erau în strânse relaţii cu ducele, fu poftit într-unul din saloanele de la primul etaj, unde prinţul catadicsi, în sfârşit, să-l primească.

Trecu astfel o jumătate de oră în care înserarea coborî încetul cu încetul din tării.

Într-un târziu, pasul tărăgănat şi greu al ducelui se auzi străbătând galeria; recunoscându-l, Henri se pregăti să-l întâmpine cu ceremonialul de rigoare. Prinţul, care părea însă foarte grăbit, îl scuti de la bun început pe ambasador de orice formalităţi, luându-l de mână şi îmbrăţişându-l.

— Bun sosit, conte! Spuse el. De ce te-au pus pe drumuri ca să vii să vezi un biet învins?

— Suveranul m-a trimis, monseniore, să vă înştiinţez că doreşte foarte mult să vadă pe alteţa voastră şi că, pentru a-i lăsa răgazul să se odihnească după atâta osteneală, maiestatea sa însăşi va veni în întâmpinarea alteţei voastre, urmând ca mâine, cel mai târziu, să sosească la Château-Thierry.

— Regele soseşte mâine! Exclamă François, cu un gest contrariat. Se stăpâni însă numaidecât. Mâine! Mâine! Spuse el. Bine, dar până mâine n-o să putem face nici un fel de pregătiri, atât la castel cât şi în oraş, pentru a primi cum se cuvine pe maiestatea sa!

Henri se mulţumi să se încline, ca un om care avea doar datoria să împărtăşească un ordin, dar nu să-l şi comenteze.

— Maiestăţile lor sunt atât de nerăbdătoare să vadă pe alteţa voastră, încât n-au mai avut vreme să se gândească la încurcăturile pe care le-ar putea prilejui.

— Atunci? Zise prinţul cu însufleţire? Atunci trebuie să fac totul la iuţeală. Te las deci, Henri. Îţi mulţumesc că te-ai ostenit să vii atât de repede, fiindcă, după cum văd, ai alergat într-un suflet. Caută deci şi te odihneşte.

— Alteţa voastră nu mai are nici un alt ordin să-mi dea? Întrebă respectuos Henri.

— Niciunul. Du-te la culcare! Voi porunci să ţi se servească masa la dumneata în odaie, conte. Nu primesc pe nimeni astă-seară, nu prea mă simt bine, sunt neliniştit; mi-a pierit şi somnul şi pofta de mâncare, aşa încât duc o viaţă mai mult decât tristă, pe care, îţi dai seama, nu pot obliga pe nimeni s-o împărtăşească. A, să nu uit, ai auzit ce s-a întâmplat?

— Nu, monseniore. Ce s-a întâmplat?

— Aurilly a fost mâncat de lupi…

— Aurilly?! Exclamă Henri, uimit.

— Da, el… Sfârtecat!… Ce curios când te gândeşti: toţi oamenii din preajma mea au parte de o moarte năprasnică! Noapte bună, conte, somn uşor!

Şi prinţul se îndepărtă grăbit.