Capitolul LVICe se petrecea la Luvru în preajma zilei în care Chicot intrase în oraşul Nérac

Datorită împrejurărilor care ne-au obligat să-l însoţim pe Chicot până la capătul misiunii sale, a trebuit să ne îndepărtăm pentru un timp, cam îndelungat, ce-i drept, de palatul Luvru, lucru pentru care îi rugăm stăruitor pe cititorii noştri să ne ierte.

Ar fi totuşi nedrept să mai întârziem, dând prea multă vreme uitării relatarea amănunţită a întâmplărilor ce au urmat uneltirii de la Vincennes, ca şi pe cel care a fost ţinta acestei uneltiri.

După ce întâmpinase cu o inimă atât de vitează primejdia, regele fusese cuprins de un fel de emoţie retrospectivă, emoţie pe care o încearcă şi oamenii cei mai curajoşi, după ce pericolul a trecut: se înapoiase deci la palat fără să scoată un cuvânt, îşi făcuse apoi rugăciunile, zăbovind mai mult ca de obicei şi de vreme ce îşi încredinţase sufletul lui Dumnezeu cu atâta osârdie, uitase să mai mulţumească ofiţerilor, care se dovediseră atât de vigilenţi şi gărzilor sale credincioase, care îl ajutaseră să scape cu faţa curată din acest impas.

Pe urmă se urcă în pat, uimindu-i pe camerierii săi prin graba cu care se pregăti de culcare; s-ar fi zis că era nerăbdător să pună capul jos şi să doarmă pentru ca să se scoale a doua zi cu mintea înviorată şi limpede.

De aceea d'Épernon, care rămăsese ultimul în iatacul regelui, tot aşteptând să audă un cuvânt de mulţumire, ieşi din odaie îmbufnat din cale afară, văzând că până la urmă cuvântul aşteptat nu sosise.

La rândul său, Loignac, care rămăsese în picioare lângă draperia de catifea, văzând că domnul d'Épernon trece pe lângă el fără să-i spună nimic, se întoarse brusc spre cei Patruzeci şi Cinci ca să-i înştiinţeze:

— Regele nu mai are nevoie de dumneavoastră, domnilor, duceţi-vă la culcare!

La orele două din noapte, toată lumea dormea în palat.

Taina acestei peripeţii fusese păstrată cu sfinţenie şi nimeni nu prinsese de veste. Bravii burghezi din Paris sforăiau deci sârguincioşi, fără să aibă habar că nu lipsise decât foarte puţin pentru ca să se urce pe tron o nouă dinastie.

Domnul d'Épernon pusese un slujitor să-i tragă cizmele şi, în loc să colinde oraşul, precum îi stătea în obicei, împreună cu alţi treizeci de călăreţi, se grăbi să urmeze exemplul ilustrului său stăpân şi se urcase în pat fără să schimbe o vorbă cu nimeni.

Numai Loignac, pe care nimic nu l-ar fi putut împiedica, întocmai ca pe omul justum et tenacem despre care vorbeşte Horaţiu, să-şi facă datoria, chiar dacă ar fi ştiut că vine sfârşitul lumii, numai Loignac porni să dea o raită pe la posturile elveţienilor şi ale gărzilor franceze, care îşi îndeplineau conştiincios slujba, dar fără să dea dovadă de un zel prea înfocat.

Trei încălcări destul de uşoare ale disciplinei fură pedepsite cu străşnicie în noaptea aceea ca nişte greşeli de neiertat.

A doua zi dimineaţa, Henric, pe care atâţia oameni îl aşteptau nerăbdători să se scoale, ca să afle mai curând în ce ape se scaldă, a doua zi de dimineaţă deci, Henric, după ce se ospătă în pat cu patru porţii de supă în loc de două, ca de obicei, trimise vorbă domnului d'O şi domnului Villequier să vină să lucreze la el în cabinet la întocmirea unui nou decret financiar.

Regina fu încunoştiinţată să ia masa singură şi cum se arăta puţin neliniştită de starea sănătăţii monarhului, maiestatea sa binevoi a-i răspunde gentilomului care-i împărtăşise îngrijorarea reginei că în seara aceea va primi pe luminatele doamne şi le va oferi o gustare la el în cabinet.

Acelaşi răspuns îl căpătă şi un gentilom venit din partea reginei-mame, care, deşi de doi ani încoace trăia retrasă la palatul său din Soissons, nu uita să trimită zilnic pe câte cineva ca să se intereseze ce mai face feciorul său.

Domnii secretari de stat schimbară o privire temătoare. În dimineaţa aceea suveranul era atât de distrat, încât abuzurile nemăsurate săvârşite în încasarea impozitelor nu reuşiră să-i smulgă nici măcar un surâs maiestăţii sale.

Faptul că un rege este cu gândurile împrăştiate nu poate fi decât îngrijorător pentru nişte secretari de stat.

În schimb, Henric, jucându-se cu master Love, de fiecare dată când căţeluşul îşi înfigea dinţişorii albi în degetele sale subţiratice, îl dojenea:

— Aşa, va să zică, răzvrătitule! Şi tu vrei să mă muşti şi tu? Javră mică şi tu te ridici împotriva regelui tău? Cum văd, toată lumea are astăzi ceva împotriva lui! Apoi Henric, luându-se la trântă cu el, chipurile, cu preţul unor strădanii aproape tot atât de uriaşe ca şi cele depuse de Hercule, fiul Alcmenei, pentru a veni de hac leului din Nemeea, reuşea să supună fioroasa dihanie, nu mai mare decât pumnul, spunându-i cu o negrăită încântare: Te-am răpus, master Love, te-am răpus, ticălosule, împreună cu toţi mişeii tăi din Ligă, te-am răpus, răpus, răpus!

Erau singurele cuvinte pe care izbutiră să le prindă din zbor domnii d'O şi de Villequier, cei doi mari diplomaţi care credeau că nici o taină omenească nu poate să rămână nedezlegată pentru domniile lor. Cu excepţia acestor imputări adresate lui master Love, Henric fusese tot timpul cât se poate de tăcut.

Semnă tot ce avu de semnat şi ascultă tot ce avu de ascultat, închizând ochii cu un aer atât de firesc, încât nu puteai şti dacă asculta cu adevărat sau dacă aţipise.

În fine, ornicul bătu orele trei după-amiază.

Regele porunci să fie chemat domnul d'Épernon.

I se răspunse că ducele trecea în revistă trupele de cavalerie uşoară.

Ceru atunci să vină Loignac.

Loignac, i se spuse, încerca nişte cai de Limoges.

Era de aşteptat ca monarhul să dea semne de nemulţumire în faţa piedicilor de care dorinţele lui se izbiseră de două ori la rând. Nicidecum: împotriva tuturor aşteptărilor, regele, cu aerul cel mai nepăsător din lume, începu să fluiere o arie, imitând chemarea cornului de vânătoare, distracţie cu care se îndeletnicea de obicei când era pe deplin satisfăcut de sine.

Se vedea lămurit că, de unde toată dimineaţa regele nu se învrednicise să deschidă gura, începuse să aibă mâncărime la limbă.

În cele din urmă, mâncărimea aceasta se preschimbă într-o nevoie nestăvilită; dar cum nu avea pe nimeni la îndemână, suveranul se mulţumi să vorbească singur.

Ceru apoi să i se servească gustarea şi, în timp ce mânca, pofti să asculte o lectură menită să-i îndrepte cugetul spre gânduri cucernice.

— Cine a scris viaţa lui Sylla? Întrebă el la un moment dat, silindu-l pe lector să se întrerupă. Plutarh, nu-i aşa?

Lectorul, care-i citea dintr-o carte cuvioasă, în faţa acestei întrebări profane, se uită nedumerit la monarh.

Regele repetă întrebarea.

— Da, sire? Răspunse lectorul.

— Îţi mai aduci aminte de pagina aceea în care istoricul povesteşte cum a izbutit dictatorul să scape de la moarte?

Lectorul părea încurcat.

— Nu prea bine, sire? Mărturisi el? Nu l-am mai citit demult pe Plutarh.

În clipa aceea, eminenţa sa, cardinalul de Joyeuse, îşi anunţă sosirea.

— Ei, bravo! Se bucură suveranul. Prietenul nostru, care este un om învăţat, cred că o să-mi poată răspunde fără nici o şovăială.

— Sire? Spuse cardinalul? Să fi fost oare chiar atât de norocos, încât prezenţa mea să fie bine venită? E, într-adevăr, un lucru rar pe lumea asta.

— Ba chiar aşa şi este. Ai auzit ce-am întrebat adineauri?

— Maiestatea voastră, dacă nu mă înşel, voia să ştie cum şi în ce împrejurări dictatorul Sylla a scăpat de la moarte.

— Întocmai. Poţi să-mi răspunzi, cardinale?

— Nimic mai uşor, sire.

— Cu atât mai bine.

— Viaţa lui Sylla, din pricina căruia au fost ucişi atâţi oameni, n-a fost niciodată ameninţată decât în bătălii: maiestatea voastră se referea desigur la o bătălie?

— Da; şi cu prilejul uneia dintre luptele pe care le-a purtat, pare-mi-se, dacă ţin bine minte, a văzut moartea cu ochii. Deschide, te rog, un Plutarh, cardinale, trebuie să fie unul pe-acolo, tradus de iscusitul nostru Amyot şi citeşte pagina aceea din viaţa ilustrului, unde se arată cum a reuşit să scape de suliţele vrăjmaşilor săi mulţumită calului său, care era iute de picior.

— Sire, nu e nevoie să deschid un Plutarh ca să vă spun; lucrul acesta s-a petrecut în bătălia pe care a dat-o împotriva lui Telesinus Samnitul şi a lui Lamponius Lucanianul.

— Domnia ta trebuie să ştii mai bine ca oricine treaba asta, dragă cardinale, fiindcă eşti atât de învăţat!

— Maiestatea voastră este prea îngăduitoare cu mine? Răspunse cardinalul, înclinându-se.

— Şi acum? Spuse regele, după o tăcere de câteva clipe? Vrei să mă lămureşti cum se face că leul roman, care se ştie cât a fost de crud, n-a avut nici o supărare din partea duşmanilor săi?

— Sire, am să răspund maiestăţii voastre tot cu un citat din Plutarh.

— Prea bine, Joyeuse, răspunde-mi.

— Carbon, vrăjmaşul lui Sylla, obişnuia să spună: „În sufletul lui Sylla sălăşluiesc laolaltă un leu şi o vulpe şi trebuie să lupt cu amândoi deodată; dar cel mai mult îmi dă de furcă vulpea”.

— Ce vorbeşti! Răspunse Henric, pe gânduri. Cu vulpea?

— Aşa spune Plutarh, sire.

— Şi are dreptate, cardinale, are dreptate. Dar, fiindcă veni vorba de bătălii, ai mai primit veşti de la fratele dumitale?

— De la care dintre ei, sire? Maiestatea voastră îşi aminteşte, cred, că am patru fraţi.

— De la ducele d'Arques, prietenul meu.

— Nu încă, sire.

— Numai dacă domnul duce de Anjou, care până acum a ştiut să fie o vulpe atât de dibace, ar şti de aci înainte să facă un pic şi pe leul.

Cardinalul nu mai răspunse nimic, deoarece, de astă dată, Plutarh nu-i mai putea fi de nici un ajutor; ca un abil curtezan ce era, se temea ca nu cumva, spunând un lucru agreabil despre ducele de Anjou, să nu fie dezagreabil monarhului.

De vreme ce cardinalul nu mai spunea nimic, Henric începu să se hârjonească iarăşi cu master Love; apoi, făcându-i semn prelatului să nu plece, se ridică şi, după ce se îmbrăcă somptuos, trecu în camera sa de lucru, unde îl aştepta curtea.

Nicăieri ca la o curte regală, oamenii nu-şi dau atât de bine seama, datorită unui instinct neîndoielnic pe care nu-l întâlneşti decât la locuitorii plaiurilor de munte, nicăieri deci ca la o curte regală oamenii nu simt atât de lămurit apropierea sau sfârşitul furtunilor: fără ca nimeni să fi scăpat vreun cuvânt, fără să fi dat cineva ochii cu regele, toată lumea se afla într-o stare sufletească pe deplin potrivită cu împrejurările.

Amândouă reginele erau vădit îngrijorate.

Palidă la faţă şi neliniştită, Caterina saluta în stânga şi-n dreapta şi vorbea puţin şi scurt, făcând pauze lungi între cuvinte.

Louise de Vaudemont nu privea pe nimeni şi nu asculta nimic.

Erau chiar momente când a fi putut crede că biata femeie este pe cale să-şi piardă minţile.

Suveranul intră, în sfârşit.

Avea o privire scânteietoare şi era rumen în obraji: judecând după figură, părea să fie în toane bune, ceea ce produse asupra chipurilor posomorâte din jur, care abia aşteptau să-l vadă la faţă pe monarh, efectul pricinuit de razele soarelui când se revarsă peste frunzişurile îngălbenite de toamnă.

Totul se polei, totul se îmbujoră ca prin farmec; într-o frântură de clipă, totul prinse a străluci.

Henric sărută mâna mamei şi aceea a soţiei sale cu o desăvârşită galanterie, ca şi când ar fi fost încă duce de Anjou. Se arătă cât se poate de curtenitor, spunându-le tot felul de cuvinte măgulitoare doamnelor, care de mult nu mai erau obişnuite cu asemenea atenţii, ba mai mult, chiar binevoi să le ofere şi bomboane.

— Eram îngrijoraţi de sănătatea domniei tale, fiule? Spuse Caterina, cercetând chipul monarhului cu o stăruinţă deosebită, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că obrajii lui nu erau rumeniţi cu sulimanuri şi că voioşia sa nu era doar o mască.

— Nu aveaţi nici un motiv, doamnă? Răspunse regele? Fiindcă în viaţa mea nu m-am simţit mai sănătos decât acum.

Şi îşi însoţi cuvintele cu un surâs ce se răsfrânse pe buzele tuturor.

— Şi cărei împrejurări norocoase, fiule? Întrebă Caterina cu o nelinişte pe care nu reuşea s-o ascundă îndeajuns? Se datorează îmbunătăţirea sănătăţii domniei tale?

— Am râs cu poftă, doamnă, asta e singura explicaţie? Răspunse monarhul.

Toţi cei de faţă se priviră cu o adâncă mirare, ca şi când regele ar fi spus un lucru nemaiauzit.

— Ai râs cu poftă?! Domnia ta este în stare să râdă cu poftă, fiule? Întrebă Caterina cu o figură, ca de obicei, neînduplecată. Atunci înseamnă că eşti fericit.

— Şi chiar şi sunt într-adevăr, doamnă!

— Şi cu ce prilej te-ai lăsat copleşit de o asemenea veselie nestăvilită?

— Trebuie să-ţi spun mai întâi, mamă, că ieri seară am fost în pădurea Vincennes.

— Ştiam.

— Aşa! Ai ştiut va să zică?

— Da, fiule; mă interesează tot ce este în legătură cu domnia ta. Cred că nu-ţi spun nici o noutate.

— Bineînţeles! Ieri seară deci am făcut o plimbare până la pădurea Vincennes, când, la întoarcere, iscoadele mele mi-au dat de ştire că drumul e tăiat de o armată duşmană ale cărei muschete se şi vedeau lucind de departe.

— O armată duşmană pe drumul dinspre Vincennes?

— Da, mamă.

— Şi unde anume?

— În dreptul heleşteului iacobinilor, lângă casa iubitei noastre verişoare.

— Lângă casa doamnei de Montpensier?! Exclamă Louise de Vaudemont.

— Întocmai! Da, doamnă, lângă Bel-Esbat. M-am apropiat vitejeşte, gata să înfrunt bătălia, când am observat deodată…

— Dumnezeule! Spune, sire, ce-ai observat? Rosti regina, frământându-se toată.

— O, linişteşte-te, doamnă!

Caterina aştepta cu sufletul la gură; nici un cuvânt însă şi nici un gest nu lăsa să se vadă ce se petrecea în sufletul ei.

— Am observat? Urmă regele? Nişte cuvioşi călugări, o mânăstire întreagă, care prezentau armele în cinstea mea, în mijlocul unor urale pline de avânt războinic.

Cardinalul de Joyeuse începu să râdă; toţi curtenii îşi însuşiră veselia sa, străduindu-se care mai de care să râdă mai zgomotos.

— Da, da? Spuse regele? Râdeţi, râdeţi, aveţi toată dreptatea, fiindcă multă vreme o să se vorbească despre istoria asta! Şi cum am în Franţa vreo zece mii de călugări şi mai bine, aş putea, la nevoie, să fac din ei zece mii de muşchetari şi, cu ocazia aceasta, aş înfiinţa o nouă dregătorie şi anume aceea de mare maestru al cuvioşilor muşchetari ai maiestăţii sale preacreştine, dregătorie pe care mă gândesc s-o încredinţez domniei tale, cardinale.

— Sire, primesc! Orice slujbă este binevenită pentru mine, dacă ştiu că poate fi pe placul maiestăţii voastre.

În timp ce regele stătea de vorbă cu cardinalul, doamnele se ridicaseră, după cum cerea eticheta vremii şi părăseau încăperea, după ce se duceau mai întâi, rând pe rând, să facă o reverenţă în faţa monarhului; regina le urmă împreună cu doamnele sale de onoare.

Regina-mamă era singura femeie care mai rămăsese în cameră; veselia atât de neobişnuită a suveranului ascundea totuşi o taină pe care ţinea s-o cerceteze mai îndeaproape.

— O clipă numai, cardinale! Se adresă regele prelatului, care văzând că regina-mamă rămăsese în urmă şi bănuind că avea probabil ceva de vorbit cu feciorul său, fie pregătea tocmai să plece. Am uitat să te întreb ce face du Bouchage, fratele domniei tale?

— Îmi pare rău, sire, dar nu ştiu.

— Cum, nu ştii ce face?

— Nu. Îl văd rar sau, mai bine zis, nu-l mai văd deloc.

O voce gravă şi tristă se auzi atunci în fundul încăperii.

— Sunt aici, sire? Rosti vocea.

— Ia te uită! E aici! Se bucură Henric. Vino mai aproape, conte, vino mai aproape!

Tânărul se supuse.

— Sfinte Dumnezeule! Spuse regele, privindu-l cu mirare. Pe cuvântul meu de gentilom, ăsta nu mai este om în carne şi oase, ci o umbră pe două picioare!

— Munceşte mult, sire? Bolborosi cardinalul, uimit el însuşi de schimbarea pe care ultima săptămână o adusese în felul de a fi şi în înfăţişarea fratelui său.

Într-adevăr, du Bouchage era palid ca o statuie de ceară şi, sub mătăsurile şi broderiile ce-i înveşmântau trupul, era cu drept cuvânt ţeapăn şi şui ca o umbră.

— Vino încoace, tinere! Îl îmbie monarhul. Vino încoace! Îţi mulţumesc, cardinale, pentru citatul din Plutarh; ori de câte ori se va ivi o împrejurare de felul acesta, îţi făgăduiesc că am să cer ajutorul domniei tale.

Cardinalul înţelese că regele dorea să rămână singur cu Henri şi se strecură tiptil pe uşă.

Monarhul se uită după el cu coada ochiului, apoi îşi întoarse privirea spre mama sa, care nu voia cu nici un chip să se clintească din loc.

Nu mai rămăseseră în încăpere decât regina-mamă, domnul d'Épernon, care nu mai ştia cum să-i fie pe plac şi cum s-o măgulească şi du Bouchage.

Jumătate curtean, jumătate ostaş, Loignac stătea la uşă, mai mult pentru a-şi îndeplini îndatoririle decât pentru plăcerea lui.

Monarhul se aşeză şi-i făcu semn lui du Bouchage să se apropie.

— De ce stăteai ascuns în spatele doamnelor, conte? Îl dojeni el. Nu ştii că-mi face plăcere să te văd?

— Cuvintele pline de bunăvoinţă ale maiestăţii voastre nu pot decât să mă onoreze, sire? Răspunse tânărul, înclinându-se cu cel mai adânc respect.

— Spune-mi, conte, cum se face că de la o vreme nu te mai arăţi la palat?

— Nu mă mai arăt la palat, sire?

— Nu, într-adevăr şi chiar mă plângeam adineauri fratelui dumitale, cardinalul, care pot să-ţi spun că este şi mai învăţat decât mi-aş fi închipuit.

— Dacă maiestatea voastră nu m-a văzut? Răspunse Henri? Înseamnă că n-a binevoit să arunce o privire în colţul acestui cabinet: în fiecare zi sunt aici la ora când apare suveranul şi tot aşa sunt zilnic de faţă la deşteptarea maiestăţii sale şi mă închin, de asemenea, cu tot respectul înaintea sa când iese de la consiliu. Niciodată nu s-a întâmplat să lipsesc şi nici n-o să se întâmple vreodată, atâta timp cât voi putea umbla; este o datorie sfântă pentru mine.

— Şi de aceea eşti aşa trist?

— O, sper că maiestatea voastră nu poate să creadă aşa ceva.

— Nu, sunt convins să fratele tău şi cu tine mă iubiţi.

— Sire!

— De altfel şi eu vă iubesc. Tocmai voiam să te întreb: ştii că Anne, bietul băiat, mi-a scris de la Dieppe?

— Nu ştiam, sire.

— Da, dar în schimb ştii, nu-i aşa, cât l-a amărât plecarea aceasta.

— Mi-a mărturisit că-i pare rău că trebuie să părăsească Parisul.

— Da, dar ştii ce mi-a spus? Că există un om care s-ar fi despărţit şi mai greu de Paris decât el şi că, dacă ai fost în locul lui şi ţi-aş fi încredinţat misiunea aceasta, ai fi murit de inimă rea.

— Se prea poate, sire.

— Mi-a spus chiar mai mult decât atât, fiindcă fratele tău este foarte limbut atunci când nu stă îmbufnat; mi-a spus că, în cazul când ai fi primit tu ordinul de plecare, ai fi fost în stare să nu te supui. E adevărat?

— Sire, maiestatea voastră are dreptate să pună moartea înaintea nesupunerii mele.

— Dar, în sfârşit, ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi murit de inimă rea atunci când ai fi primit ordinul?

— Sire, pentru mine, gândul că am înfruntat ordinul maiestăţii voastre ar fi fost o suferinţă mult mai cumplită decât moartea; şi totuşi? Mărturisi tânărul, plecându-şi fruntea palidă spre a-şi ascunde încurcătura? Nu m-aş fi supus.

Regele îşi încrucişă braţele pe piept şi îl măsură din ochi pe Joyeuse.

— Frumos! Spuse el. Pare-mi-se că nu eşti în toate minţile, sărmane!

Tânărul zâmbi cu tristeţe.

— Sunt chiar nebun de-a binelea, sire, din păcate? Mărturisi el. Maiestatea voastră nu trebuie să-şi cântărească vorbele ca să mă cruţe.

— Atunci este într-adevăr ceva serios, dragul meu. Joyeuse îşi înăbuşi un oftat.

— Hai, povesteşte-mi. Să vedem despre ce-i vorba.

Tânărul îşi adună tot curajul pentru a surâde:

— Un rege luminat ca maiestatea voastră, sire, nu se poate coborî să asculte asemenea spovedanii.

— Ba da, Henri, ba da? Stărui monarhul. Vorbeşte, spune-mi tot, asta o să mă mai distreze.

— Sire? Răspunse tânărul cu semeţie? Maiestatea voastră se înşală; trebuie să vă spun de la început că mâhnirea ma nu este câtuşi de puţin făcută să distreze un suflet ales.

Suveranul apucă mâna tânărului.

— Haide, haide, du Bouchage? Căută el să-l îmbuneze? Nu trebuie să te superi, ştii doar că regele tău a pătimit cândva din pricina unei dragoste nefericite.

— Da, sire, ştiu, mai demult…

— Sunt în măsură deci să înţeleg suferinţele tale.

— Prea multă bunătate din partea unui monarh.

— Nicidecum. Vezi tu, cum nu exista nimic mai presus de mine decât puterea cerească, atunci când am trecut prin aceleaşi încercări ca şi tine, în clipa aceea nu în am putut sprijini pe nimeni, în timp ce tu, fiule, te poţi sprijini pe mine.

— Sire!

— Şi, drept urmare? Continuă Henric cu o duioasă tristeţe? Sper să văd spulberându-se necazurile tale.

Tânărul clătină capul, neîncrezător.

— Du Bouchage? Îi făgădui suveranul? Vei fi fericit, sau atunci nu mai sunt vrednic să mă numesc regele Franţei!

— Eu, fericit! Vai, sire, nu este cu putinţă? Spuse tânărul, cu un zâmbet plin de o negrăită amărăciune.

— Şi pentru ce?

— Pentru că nu mi-e hărăzit să am parte de fericire pe lumea asta.

— Henri? Stărui regele? Fratele tău, la plecare, mi te-a dat în grijă ca unui prieten. Doresc deci, fiindcă n-ai vrut să te laşi călăuzit spre a şti ce ai de făcut, nici de înţelepciunea tatălui dumitale, nici de mintea luminată a fratelui dumitale, cardinalul, doresc deci să fiu pentru dumneata ca un frate mai mare. De aceea trebuie să ai încredere în mine. Hai spune-mi ce te-apasă şi te-asigur, du Bouchage, că puterea mea şi dragostea pe care ţi-o port vor izbuti să găsească un leac pentru orice, bineînţeles afară de moarte.

— Sire? Răspunse, tânărul, căzând în genunchi în faţa regelui? Sire, mă simt covârşit de toate aceste mărturii de bunătate pe care nu ştiu cum aş putea să le răsplătesc. Suferinţa mea este fără leac, de vreme ce această suferinţă este singura mea bucurie.

— Du Bouchage, eşti nebun de legat şi mi-e teamă că-ţi pierzi viaţa pentru nişte năluciri! Ascultă-mă ce-ţi spun.

— Ştiu prea bine, sire? Răspunse liniştit tânărul.

— Dar, la urma urmei, ce vrei? Izbucni regele, care începuse să-şi piardă răbdarea. Vrei cumva să te însori sau vrei să te ridici în ochii cuiva?

— Sire, vreau să câştig dragostea cuiva. Vedeţi doar că nimeni pe lume nu-mi poate mijloci această fericire: trebuie s-o dobândesc eu însumi şi numai pentru mine!

— Atunci nu văd pentru ce eşti atât de disperat?

— Pentru că îmi dau seama că n-am s-o câştig niciodată, sire.

— Încearcă, încearcă, băiete! Eşti bogat, eşti tânăr! Care femeie ar putea să rămână nepăsătoare în faţa acestei întreite ispite: a frumuseţii, a dragostei şi a tinereţii? Niciuna, du Bouchage, niciuna.

— Câţi alţii în locul meu n-ar binecuvânta pe maiestatea voastră pentru nemăsurata sa îndurare şi pentru bunăvoinţa cu care mă copleşeşte. A fi iubit de un rege ca maiestatea voastră înseamnă tot atât de mult aproape ca şi a fi iubit de Dumnezeu.

— Aşadar, primeşti? Foarte bine. Nu-mi spune nimic dacă ţii neapărat să fii discret; voi căuta să mă interesez şi voi avea grijă să pun lucrurile la cale. Ştii, nu-i aşa, ce-am făcut pentru fratele tău? Sunt gata să fac tot atâta şi pentru tine: o sută de mii de scuzi nu pot fi o piedică pentru mine.

Du Bouchage luă mâna regelui şi se aplecă s-o sărute.

— Dacă maiestatea voastră mi-ar cere într-o bună zi să-mi jertfesc sângele, mi l-aş jertfi până la ultima picătură ca să-i dovedesc cât îi sunt de recunoscător pentru sprijinul său, pe care îmi pare rău că nu pot să-l primesc.

Henric al III-lea îi întoarse spatele supărat.

— Într-adevăr? Spuse el? Băieţii ăştia din familia Joyeuse sunt nişte încăpăţânaţi fără pereche, mai încăpăţânaţi chiar decât cei din familia Valois. Parcă-l văd c-o să-mi iasă acum în fiecare zi înainte cu mutra asta plouată şi cu cearcăne la ochi! O să-mi facă o plăcere grozavă! Ca şi când şi aşa ar fi prea multe figuri vesele la curte!

— O, sire, puteţi fi fără grijă! Protesta cu însufleţire tânărul. Voi lăsa focul ce mă mistuie să-mi îmbujoreze obrajii ca un suliman, aşternându-mi pe faţă culorile bucuriei, aşa încât, văzându-mă cu zâmbetul pe buze, toată lumea să fie convinsă că sunt omul cel mai fericit de pe pământ.

— Da, dar eu, eu am să ştiu că nu-i adevărat, încăpăţânatule, vai de tine şi gândul acesta mă va întrista.

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să mă retrag? Întrebă du Bouchage.

— Da, fiule, du-te şi caută să fii bărbat.

Tânărul sărută mâna regelui, se duse apoi şi făcu o plecăciune în faţa reginei şi, trecând ţanţoş pe lângă d'Épernon, care nu obişnuia să-l salute, părăsi încăperea.

— Închide, Nambu! Strigă monarhul îndată ce du Bouchage ieşi pe uşă.

O clipă mai apoi, şambelanul care primise această poruncă anunţă un glas tare celor din anticameră că monarhul nu mai primeşte pe nimeni.

Henric se apropie de ducele d'Épernon şi, bătându-l pe umăr, îi zise:

— La Valette, ai grijă, te rog, să li se împartă nişte bani băieţilor tăi din garda celor Patruzeci şi Cinci şi dă-le o învoire de douăzeci şi patru de ore, adică noaptea asta şi ziua următoare. Vreau să se bucure şi ei. Pe sfânta liturghie, m-au salvat, puşlamalele, aşa cum l-a salvat pe Sylla calul său bălan!

— Salvat? Rosti Caterina, mirată.

— Da, mamă.

— Salvat de la ce?

— Aici i-aici! Întreabă-l pe d'Épernon.

— Şi de ce nu te-aş întreba pe domnia ta? Cred că-i mai firesc.

— Ei bine, doamnă, află că scumpa noastră verişoară, sora domnului de Guise, bunul prieten al domniei tale… O, nu protesta, ştiu bine doar că este bunul prieten al domniei tale.

Caterina zâmbi, ca şi când ar fi spus: „Niciodată n-o să înţeleagă”.

Monarhul văzu surâsul ei şi continuă, strângând din buze:

— Sora bunului dumitale prieten de Guise a încercat ieri să-mi întindă o cursă.

— O cursă?

— Da, doamnă! Puţin a lipsit ieri ca să fiu arestat, ba poate chiar ucis mişeleşte…

— De domnule de Guise?! Exclamă Caterina.

— Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa?

— Nu, drept să-ţi spun? Mărturisi Caterina.

— Pentru numele lui Dumnezeu, d'Épernon, fii atât de bun, dragul meu şi povesteşte-i maiestăţii sale regi-nei-mame toată întâmplarea de-a fir-a-păr. Dacă i-aş istorisi eu şi aş vedea-o dând din umeri aşa cum dă acum, ar însemna să-mi fac sânge rău şi zău dacă are vreun rost, fiindcă, oricum, trebuie să-mi cruţ sănătatea. Apoi întorcându-se către Caterina, adăugă: Rămâi cu bine, doamnă! N-ai decât să-l îndrăgeşti pe domnul de Guise, după pofta inimii domniei tale; n-a trecut mult de când am poruncit să fie executat domnul de Salcede, cred că-ţi aminteşti, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Domnii de Guise să facă bine deci şi să nu uite nici ei lucrul acesta.

Rostind cuvintele de mai sus, monarhul ridică din umeri ceva mai ostentativ decât regina-mamă şi se retrase în apartamentul său, urmat de master Love, care alerga de zor ca să se poată ţine după el.