Capitolul LVÎn ce fel înfruntă Henric de Navara botezul focului

Mica oştire înaintă până la o distanţă de două bătăi de tun de oraş; acolo poposi ca să prânzească. După-masă, atât ofiţerilor cât şi soldaţilor li se lăsă un răgaz de două ore spre a se odihni.

Era ora trei după-amiază, deci numai cu două ceasuri înainte de a coborî amurgul, când regele trimise vorbă ofiţerilor să se adune la el în cort.

Henric era galben ca ceara la faţă şi, de câte ori făcea câte un gest, îi tremurau atât de tare mâinile, încât degetele atârnau vlăguite, ca nişte mănuşi puse la zvântat.

— Domnilor? Luă cuvântul regele? Am venit aici ca să ocupăm oraşul Cahors: nu ne rămâne deci decât să-l ocupăm, de vreme ce pentru asta am venit; dar trebuie să-l ocupăm cu forţa, mă înţelegeţi? Adică deschizându-ne drum cu securea, cu patul muschetelor, cu pumnul.

„Nu-i rău de loc? Îşi spuse Chicot, care asculta cu gândul de a-i găsi nod în papură şi dacă gesturile n-ar dezminţi, din păcate, cuvintele, mai mult decât atât nu i-am putea pretinde nici chiar domnului de Crillon.

— Domnul mareşal de Biron? Continuă Henric? Domnul mareşal de Biron, care a jurat să atârne în ştreang toţi hughenoţii până la unul, şi-a aşezat tabăra în câmp, la patruzeci şi cinci de leghe de aici. La ora asta, probabil, domnul de Vesin i-a şi trimis o ştafetă să-i dea de ştire. Aşa că peste patru-cinci zile ne va cădea în spate cu o armată de zece mii de oameni, deci vom fi prinşi ca într-un cleşte între zidurile oraşului şi oastea lui. Să cucerim deci cetatea înainte de sosirea sa şi atunci îl vom întâmpina aşa cum se pregăteşte să ne întâmpine domnul de Vesin, dar, sper, cu mai mult noroc. Iar dacă împrejurările ne vor fi potrivnice, atunci, cel puţin, va avea la îndemână grinzi catolice destul de zdravene ca să-i spânzure pe hughenoţi; oricum, îi datorăm şi noi această satisfacţie. Înainte deci, domnilor, înainte, în frunte cu mine şi să curgă loviturile, pe toţi dracii, să curgă ca grindina!

Cuvântarea monarhului se mărgini doar la aceste câteva fraze; părea să fi fost însă îndeajuns de convingătoare, deoarece fu întâmpinată cu un murmur plin de însufleţire de către soldaţi şi cu urale furtunoase de către ofiţeri.

„Bun de gură, ca orice gascon? Îşi spuse în sinea lui Chicot. Ferice de el că oamenii nu obişnuiesc să vorbească, de felul lor, cu mâinile: păcatele mele, ce s-ar fi bâlbâit atunci Bearnezul! De altminteri, vom vedea ce ispravă o să facă.”

Mica oştire plecă sub comanda lui Mornay ca să-şi ocupe poziţiile. În clipa când oastea pornea în marş, regele se apropie de Chicot şi-i spuse:

— Prietene Chicot, te rog să mă ierţi fiindcă te-am tot purtat cu vorba şi te-am amăgit cu lupii şi cu vânătoarea sau mai ştiu eu cu ce baliverne, dar n-aveam încotro, trebuia să fac pasul ăsta; de altfel şi tu erai de aceeaşi părere, mi-ai spus-o doar răspicat. Un lucru e sigur: că regele Henric nu vrea să-i dea zestrea cuvenită surorii sale Margot, iar biata Margot ţipă şi plânge că vrea neapărat să aibă scumpul şi iubitul ei Cahors. Îţi dai şi tu seama, ca să poţi avea pace în căsnicie, trebuie să faci pe placul nevestei; aşa că voi încerca să cuceresc oraşul, dragă Chicot.

— Putea foarte bine atunci să vă ceară şi luna, sire, de vreme ce sunteţi un soţ atât de îndatoritor? Îi răspunse Chicot, zgândărit de ghiduşiile regelui.

— Aş fi făcut-o şi pe-asta, Chicot, ? Răspunse Bearnezul. Nici nu ştii ce mult ţin la Margot, draga de ea!

— O, deocamdată cred că aveţi de ajuns de furcă, sire, cu Cahors. Să vedem cum o să vă descurcaţi.

— Ah, tocmai despre asta vroiam să-ţi vorbesc Ascultă, prietene Chicot: încercarea de faţă e hotărâtoare şi, ca să-ţi spun drept, cât se poate de neplăcută pentru mine. Nu vreau să-mi dau ifose faţă de tine; nu sunt viteaz de felul meu şi se încrâncenă carnea pe mine la fiecare salvă de archebuză. Chicot, iubitule, fii milostiv şi nu-ţi bate joc prea tare de bietul Bearnez, prietenul şi compatriotul tău. Dacă s-ar întâmpla să-mi fie frică şi bagi cumva de seamă, te rog nu mai spune la nimeni.

— Vă este frică, aţi spus?

— Da.

— Vi-e frică să nu vă fie frică?

— Chiar aşa.

— Păi atunci să-mi sară ochii dacă mai înţeleg ceva! De vreme ce sunteţi făcut aşa din născare, cine naiba vă pune să vă băgaţi în asemenea dandanale?

— De, ce să fac! Dacă trebuie…

— Domnul de Vesin este omul dracului!

— Ştiu, păcatele mele, ştiu!

— Şi n-o să cruţe pe nimeni.

— Aşa crezi tu, Chicot?

— În privinţa asta, pun capul. Oricine i-ar ieşi în faţă, fie el cu pană roşie sau albă în frunte, o să strige tunarilor: „Foc!”, fără să ţină seama de nimic.

— Te-ai gândit la panaşul meu alb, Chicot?

— Întocmai, sire şi cum sunteţi singurul care purtaţi panaş de culoarea asta…

— Spune, ce este?

— V-aş sfătui să-l scoateţi, sire.

— Păi bine, dragul meu, doar de aceea l-am pus: ca lumea să mă recunoască. Dacă l-aş scoate…

— Atunci?

— Atunci înseamnă să nu-mi ating scopul, Chicot.

— Aşadar, sire, vreţi neapărat să-l păstraţi, cu toate că eu cred că nu faceţi bine?

— Da, ţin să-l păstrez cu orice preţ.

Şi, rostind aceste cuvinte ce mărturiseau o hotărâre nestrămutată, Henric tremura şi mai tare decât atunci când luase cuvântul în faţa ofiţerilor săi.

— Nu se poate, sire? Spuse Chicot, care nu mai înţelegea nimic din purtarea atât de contradictorie a monarhului, cuvintele lui potrivindu-se ca nuca-n perete cu gesturile. Nu se poate, sire, mai e încă vreme să vă răzgândiţi, nu trebuie să faceţi asemenea nesăbuinţă. În halul în care sunteţi, n-o să vă puteţi ţine în şa.

— Sunt chiar atât de palid, Chicot?

— Palid ca un mort, sire.

— Bine! Spuse monarhul.

— Cum, bine?

— Da, am vrut să zic.

În momentul acela se auzi bubuitul tunului din cetate, însoţit de răpăiala înverşunată a muschetelor; domnul de Vesin răspundea la somaţia lui Duplessis-Mornay, care-i pusese în vedere să se predea.

— Ei! Exclamă Chicot. Vă place muzica asta, sire?

— Îmi place al dracului! Simt că-mi îngheaţă şi măduva din oase? Răspunse Henric. Hai, aduceţi-mi calul, unde mi-e calul? Strigă el cu un glas sacadat ce părea gata să se frângă ca arcul unui ceasornic.

Chicot îl privea şi-l asculta fără să poată găsi nici o explicaţie pentru fenomenul acela atât de ciudat ce se petrecea sub ochii săi.

De bine de rău, Henric se urcă în şa, după ce încercă de vreo două ori.

— Hai, Chicot? Îl îmbie monarhul? Încalecă şi tu! Nici tu, pare-mi-se, nu eşti prea războinic din fire, nu-i aşa?

— Nu, sire.

— Atunci, vino cu mine, Chicot, cel puţin să tremurăm împreună de frică, vino să vezi bătălia, dragul meu! Hai, vino! Un cal voinic pentru domnul Chicot!

Chicot dădu din umeri şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, încălecă pe un cal spaniol de toată frumuseţea, pe care slujitorii i-l aduseră la porunca regelui. Henric dădu pinteni gonaciului, pornind în galop; Chicot se ţinu după el. Sosind pe linia de bătaie a micii sale oştiri, Henric ridică viziera coifului.

— Scoateţi drapelul! Scoateţi drapelul cel nou! Strigă monarhul cu voce tremurată.

Soldaţii se grăbiră să scoată din învelitoare drapelul nou-nouţ, împodobit cu blazonul casei de Navara şi cel al casei de Bourbon, ce se desfăşură falnic în văzduh; alb ca neaua, stindardul purta, pe o parte, lanţurile de aur pe fond azuriu, iar pe cealaltă, florile de crin aurii cu o bandă transversală, zimţată, în mijloc.

„Tare mi-e teamă? Îşi mărturisi Chicot în sinea lui? Că drapelul ăsta o să aibă o soartă tristă, de bine ce i-au făcut safteaua.”

În aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut să confirme temerile lui Chicot, tunul din cetate deschise focul, secerând un şir întreg de infanterişti, la zece paşi de monarh.

— Pe toţi dracii! Exclamă acesta. Ai văzut, Chicot? Pare-mi-se că se îngroaşă gluma, nu-i aşa?

Şi-i clănţăneau dinţii în gură.

„Parcă-l văd c-o să leşine”? Se gândi Chicot.

— Aşa! Bombăni Henric. Aşa! Ţi-e frică, stârv ticălos, tremuri, te zgribuleşti! Stai tu, să vezi, stai tu, dacă-i vorba să tremuri, cel puţin să ai pentru ce!

Şi, înfigând amândoi pintenii în pântecele calului bălan pe care încălecase, o luă înaintea cavaleriei, pedestrimii şi artileriei şi ajunse la o sută de paşi de fortăreaţa dogorită de focul bateriilor ce bubuiau de sus, de pe metereze, ca în toiul celei mai aprige vijelii, răsfrângându-şi văpaia în luciul armurii sale, ce părea luminată de razele soarelui în asfinţit.

Ajungând acolo, se opri locului timp de zece minute, strunindu-şi calul şi strigând în gura mare:

— Faşinele, pe toţi sfinţii! Aduceţi faşinele!

Mornay se luase după el, cu viziera ridicată, ţinând spada în mână.

La rândul său, Chicot porni după Mornay; se lăsase îmbrăcat cu platoşa, dar se feri să scoată sabia din teacă.

Însufleţiţi de exemplul lor, tinerii gentilomi hughenoţi se repeziră pe urmele celor trei, răcnind şi urlând:

— Trăiască Navara!

În fruntea tuturor se afla vicontele de Turenne, cu o faşină pe grumazul calului.

Fiecare din ei se apropie şi aruncă jos mănunchiul de nuiele cu care venise; în câteva clipe, şanţul de sub podul mobil al cetăţii se umplu până sus.

Artileriştii porniră în goana mare spre şanţ; în sfârşit, după ce, din patruzeci câţi fuseseră la început, nu mai rămaseră decât zece, reuşiră să aşeze petardele sub poartă.

Mitraliile şi gloanţele şuierau ca un vârtej năprasnic de foc în jurul lui Henric; într-o clipă, douăzeci de oameni se prăbuşiră sub ochii lui.

— Înainte! Înainte! Strigă regele.

Şi îşi mână calul în mijlocul artileriştilor. Ajunse la marginea şanţului chiar în momentul când detuna prima petardă.

Poarta crăpase în două locuri.

Ostaşii aprinseră şi a doua petardă. Blănile de lemn plesniră din nou; numaidecât însă prin cele trei crăpături se strecurară ţevile a douăzeci de archebuze, împroşcându-i cu plumbi pe soldaţi şi pe ofiţeri.

Oamenii cădeau seceraţi ca spicele jur împrejurul monarhului.

— Sire? Îl ruga Chicot, fără să se mai gândească la el? Sire, pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă înapoi!

Mornay nu spunea nimic, dar se vedea că era mândru de ucenicul său; doar din când în când căuta să-l apere, aşezându-se în faţa lui; regele însă îl dădea la o parte cu un gest nervos.

Deodată Henric simţi cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare şi cum i se lasă o perdea peste ochi.

— Ah, firea asta păcătoasă! Se zbârli el. Stai tu, că nu mă dau bătut chiar aşa, cu una cu două! Pe urmă, sărind jos de pe cal, strigă: O secure, daţi-mi o secure!

Şi, cu un braţ vajnic, făcu să zboare ţevi de archebuză, aşchii de stejar şi piroane de bronz.

În sfârşit, se prăbuşi o bârnă, pe urmă unul din canaturile porţii şi o bucată de zid şi, în aceeaşi clipă, o sută de oameni se năpustiră înăuntru prin spărtura făcută, zbierând:

— Navara! Navara! Cahors e al nostru! Trăiască Navara!

Chicot se ţinuse pas cu pas după rege; se afla lângă ei sub bolta porţii, deoarece Henric intrase printre cei dintâi în oraş; la fiecare salvă de archebuze, însă, îl vedea tresărind şi vârându-şi capul între umeri.

— Pe toţi dracii! Se oţărî Henric, furios. Ai văzut un om mai fricos ca mine, Chicot?

— Nu sire? Îi răspunse Chicot? Nu mi-a fost dat să văd până acum un fricos ca maiestatea voastră. Mi sa face părul măciucă, zău aşa!

În momentul acela, ostaşii domnului de Vesin încercară să-l împingă înapoi pe Henric împreună cu avangarda sa, care pusese slăpânire pe poartă şi pătrunsese în casele din vecinătate.

Henric îi întâmpină cu spada în mână. Apărătorii cetăţii asediate se dovediră însă mai tari, izbutind să respingă pe Henric şi pe oamenii săi până dincolo de şanţ.

— Pe toţi dracii! Strigă regele. Văd că drapelul meu a început să dea îndărăt. Dacă-i aşa, am să-l port eu însumi, cu mâna mea.

Şi într-un elan plin de măreţie, smulgând steagul din mâinile celui care-l ducea, îl înălţă în văzduh şi intră pe poarta cetăţii, înfăşurat pe jumătate în faldurile lui ce fluturau în vânt.

— Să vedem, tot mai ţi-e frică? Se dojeni el. Nu mai tremuri acum, mişelule?

Gloanţele şuierau, strivindu-se de armura lui cu un pocnet strident şi ciuruind pânza drapelului cu un foşnet scurt şi înăbuşit.

Domnul de Turenne, Mornay, împreună cu alţi o mie, năvăliră pe poarta deschisă, urmându-l pe monarh.

Tunul încetase să mai bată sub zidurile cetăţii: lupta se dădea acum piept la piept şi corp la corp.

Biruind zungănitul armelor, împuşcăturile muschetelor şi hârşâitul spadelor încrucişate, glasul domnului de Vesin trâmbiţa:

— Ridicaţi baricade pe străzi! Săpaţi şanţuri! Faceţi metereze în fiecare casă!

— Asediul oraşului s-a isprăvit, Vesin, vai de tine! Îi spuse domnul de Turenne, care era destul de aproape de el pentru ca Vesin să-l audă.

Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele, trase asupra lui un foc de pistol, rănindu-l la braţ.

— Te înşeli, Turenne, te înşeli? Îi răspunse domnul de Vesin. Cahors nu poate fi cucerit decât cu preţul a douăzeci de asedii; deci, dacă unul s-a încheiat, mai rămân încă nouăsprezece de făcut.

Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, domnul de Vesin se strădui să apere oraşul stradă cu stradă şi casă cu casă.

Spre norocul lui Henric de Navara, căruia soarta începea să-i fie prielnică, comandantul cetăţii se bizuise prea mult pe tăria zidurilor şi a garnizoanei din Cahors, aşa încât pierduse din vedere să-l înştiinţeze pe domnul de Biron.

Timp de cinci zile şi cinci nopţi în şir, Henric comandă ca un căpitan de oaste şi luptă ca un ostaş. Timp de cinci zile şi cinci nopţi dormi cu o piatră drept căpătâi şi se trezi cu mâna pe secure.

În fiecare zi cucereau câte o stradă, câte o piaţă, câte o răspântie, în fiecare noapte garnizoana oraşului încerca să recâştige poziţiile pierdute peste zi.

În sfârşit, în noaptea celei de-a patra spre cea de-a cincea zi, inamicul, răpus de oboseală, părea să fi lăsat un pic de răgaz oştirii protestante. De astă dată, Henric porni la atac, luând cu asalt un post întărit, cu care prilej şapte sute de oameni îşi pierdură viaţa; cei mai destoinici ofiţeri fură mai toţi răniţi; domnul de Turenne fusese atins la umăr de un glonţ de archebuză, iar Mornay, lovit cu un vas de gresie în cap, văzuse moartea cu ochii.

Dintre toţi, regele era singurul care nu păţise nimic; după spaima pe care o încercase la început şi pe care o biruise cu atâta vitejie, fusese cuprins de un neastâmpăr înfrigurat, dovedind o cutezanţă aproape smintită; toate legăturile armurii sale erau sfărâmate fie din pricina sforţărilor sale, fie datorită loviturilor pe care le primise în toiul încăierărilor. Izbea cu atâta sete, încât niciodată nu-şi rănea adversarul, ci îl omora pe loc.

După ce şi ultimul post fu cucerit, regele intră în fortăreaţă, însoţit de nelipsitul Chicot, care, tăcut şi posomorât, de cinci zile încoace, spre marea lui disperare, vedea crescând lângă el spectrul înfricoşător al unei monarhii menite să strivească suveranitatea casei de Valois.

— Ei, ce mai zici acum, Chicot? Întrebă monarhul, ridicând viziera coifului, ca şi cum ar fi vrut să citească în sufletul bietului ambasador.

— Ce să zic, sire! Bolborosi Chicot, abătut. Zic că sunteţi un rege în toată puterea cuvântului.

— Şi eu, sire? Se repezi Mornay? Spun că sunteţi imprudent! Se poate una ca asta?! Fără mănuşi în mână şi cu viziera ridicată, când vedeţi doar că din toate părţile se trage asupra maiestăţii voastre, şi… Poftim, încă un glonţ!

Într-adevăr, în momentul acela un glonţ retezase şuierând una din penele ce împodobeau coiful lui Henric.

În aceeaşi clipă, ca o dovadă că temerile lui Mornay erau întru totul îndreptăţite, regele fu împresurat de vreo doisprezece archebuzieri din garda personală a guvernatorului.

Ostaşii, care fuseseră anume puşi acolo la pândă de domnul de Vesin, trăgeau în linie dreaptă, fără să greşească niciodată ţinta.

Calul monarhului fu omorât, iar cel încălecat de Mornay se alese cu un picior frânt. Regele căzu jos şi, cât ai clipi, zece spade se ridicară, gata să se abată asupra lui.

Chicot era singurul care rămăsese călare: descălecând numaidecât, sări să-l apere pe rege şi începu să învârtească spada prin aer atât de năprasnic, încât reuşi să-i îndepărteze pe cei ce se apropiaseră mai mult. Se aplecă apoi să-l ridice pe Henric, care îşi încurcase picioarele în harnaşamentul calului şi încredinţându-i bidiviul său, îi spuse:

— Sire, veţi fi martor faţă de regele Franţei că, dacă am tras spada împotriva ostaşilor săi, cel puţin n-am lovit pe nimeni.

Henric îl trase lângă el pe Chicot şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi.

— Pe toţi dracii! Rosti el. Rămâi cu mine, Chicot: ai să trăieşti şi ai să mori o dată cu mine, fătul meu! Ai să vezi, stăpânirea mea e tot atât de blândă ca şi inima.

— Sire? Îi răspunse Chicot? N-am decât un stăpân, pe care înţeleg să-l urmez pe lumea asta şi acela este suveranul meu. Din păcate, vai, strălucirea lui a început să scadă, dar îi voi rămâne credincios în restrişte, dacă până acum am dispreţuit bucuriile pe care i le-a hărăzit soarta. Lăsaţi-mă deci să-l slujesc şi să-l iubesc pe regele meu atâta timp cât va trăi, sire. În curând voi rămâne singur cu dânsul, nu căutaţi să-i răpiţi şi ultimul slujitor.

— Să ştii că n-am să uit promisiunea dumitale, Chicot! Îi răspunse Henric. Ai auzit? Eşti o fiinţă dragă şi sfântă pentru mine şi, după Henric al Franţei, ţine minte ce-ţi spun, te vei putea bizui pe prietenia lui Henric de Navara.

— Da, sire! Se mulţumi să răspundă Chicot, sărutând respectuos mâna regelui.

— Şi acuma, dragul meu, precum vezi? Continuă monarhul? Cahors se află în mâinile noastre. Domnul de Vesin este în stare să-şi jertfească toţi oamenii, dar, decât să dau înapoi şi eu aş fi în stare mai degrabă să-i jertfesc pe-ai mei.

Ameninţarea era de prisos şi Henric nu avu nevoie să se înverşuneze prea mult. Trupele sale, comandate de domnul de Turenne, capturaseră toată garnizoana; domnul de Vesin fusese făcut prizonier. Cetatea se predase.

Henric îl luă de mână pe Chicot şi intră cu el într-o casă care mai ardea încă, ciuruită de gloanţe şi în care se afla cartierul său general. Acolo îi dictă domnului de Mornay o scrisoare, pe care Chicot trebuia s-o ducă regelui Franţei. Scrisoarea era ticluită într-o latinească scâlciată şi se sfârşea cu aceste cuvinte: „Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos devotos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet”.

Adică, într-o tălmăcire aproximativă: „Ceea ce mi-ai spus, mi-a fost de mare folos. Îmi cunosc slujitorii credincioşi, caută să-i cunoşti pe ai domniei tale. Chicot îţi va lămuri celelalte lucruri.”

— Şi acum, prietene Chicot? Spuse Henric? Îmbrăţişează-mă, numai să ai grijă să nu te murdăreşti, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt plin de sânge ca un măcelar. Cu dragă inimă te-aş pofti să iei o parte din pradă, dacă aş şti că primeşti dar văd în ochii dumitale că nu te-aş putea îndupleca. Totuşi ţine inelul meu, ia-l, te rog, aşa vreau eu. Drum bun, Chicot, nu te mai opresc! Întoarce-te în Franţa; o să faci vâlvă mare la curte când ai să povesteşti ce-ai văzut.

Chicot primi inelul şi porni la drum. Trei zile în şir, până în momentul când ajunse în faţa casei, sub ferestrele căreia domnul de Joyeuse cânta serenade, căuta să se convingă cu tot dinadinsul că, într-adevăr, nu visase şi că nu se trezise chiar atunci din somn.