Capitolul LIVCum se vânau lupii în Navara

Aruncând o privire asupra pregătirilor de plecare, Chicot nu se putu stăpâni să nu constate cu jumătate de gură că vânătorile regelui Henric de Navara erau mai puţin fastuoase decât cele ale regelui Henric al Franţei.

Suita maiestăţii sale era alcătuită doar din doisprezece sau cincisprezece gentilomi, printre care îl recunoscu pe domnul viconte de Turenne, pricina unor anumite neînţelegeri matrimoniale.

În afară de asta, cum toţi aceşti domni nu erau bogaţi decât doar de ochii lumii şi cum nu aveau venituri destul de mari pentru a-şi îngădui să azvârle banii pe lucruri prisoselnice, ba chiar uneori pe lucruri de folos, mai toţi aproape, în loc să fie îmbrăcaţi în costume de vânătoare, aşa cum cerea moda timpului, purtau coifuri şi platoşe, ceea ce îl făcu pe Chicot să întrebe dacă nu cumva lupii din pădurile Gasconiei aveau la îndemână muschete şi artilerie.

Auzind întrebarea, cu toate că nu-i fusese adresată lui, Henric se apropie de Chicot şi-l bătu pe umăr.

— Nu, fiule? Îi răspunse el? Lupii din Gasconia nu au nici muschete, nici artilerie, în schimb sunt nişte lighioane aprige, înzestrate cu colţi şi gheare puternice şi care îi poartă pe vânători prin nişte hăţişuri atât de dese, întât ar putea să-şi agaţe îmbrăcămintea în spini şi să şi-o sfâşie; şi dacă o haină de mătase sau de catifea sau chiar o tunică de postav ori din piele de bivol poate fi sfâşiată destul de lesne, o platoşă ar fi cam greu să se rupă.

— Este şi asta o explicaţie? Mormăi Chicot? Deşi nu-i prea grozavă.

— Ce să-ţi fac, alta n-am? Spuse Henric.

— Trebuie deci să mă mulţumesc cu ea?

— Altceva mai bun n-ai de făcut, fătul meu.

— Fie şi aşa!

— Iată un fie ce lasă să se întrevadă o intenţie critică? Zise Henric, râzând. Eşti supărat pe mine pentru că ţi-am stricat tabietul ca să te iau la vânătoare?

— Ca să spun drept, da.

— Şi cârteşti?

— Nu e voie?

— Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, cârteala este pe toate buzele în Gasconia.

— Ei, Doamne, trebuie să mă înţelegeţi, sire; vedeţi, eu nu sunt vânător? Răspunse Chicot şi, oricum, trebuie să fac şi eu ceva, sărmanul de mine, care stau ca un trântor şi tai frunză la câini, în timp ce domniile voastre vă lingeţi mustăţile, adulmecând urma îmbietoare a bieţilor lupi pe care îi veţi încolţi toţi doisprezece sau cincisprezece câţi sunteţi aci.

— Aşa, bravo! Spuse regele, zâmbind de aluziile ironice ale lui Chicot. Întâi te-ai legat de îmbrăcăminte şi acum de numărul nostru. Ia-ne la vale, Chicot, ia-ne la vale, scumpule, nu te sfii!

— Îmi pare rău, sire!

— Vreau totuşi să-ţi atrag atenţia că nu eşti de loc îngăduitor, fiule: Béarn nu este o ţară chiar atât de mare ca Franţa. Acolo regele este de obicei însoţit de câte două sute de vânători, pe când eu, precum vezi, trebuie să mă mulţumesc numai cu doisprezece.

— Da, sire.

— Dar? Continuă Henric? Poate c-o să crezi că mă laud ca orice gascon, trebuie să ştii că uneori, ceea ce presupun că nu se întâmplă pe acolo, uneori, zic, aflând că am plecat la vânătoare, unii gentilomi de la ţară îşi părăsesc castelele sau conacele şi vin de se alătură vânătorilor mei, aşa că mă trezesc câteodată cu o suită destul de frumoasă.

— Mă prind, sire, că nu voi avea parte să văd o asemenea minunăţie? Spuse Chicot. Aşa sunt eu, sire, totdeauna am ghinion.

— Cine ştie? Răspunse Henric, cu râsul lui zeflemitor.

Trecuse o bucată de vreme de când ieşiseră pe poarta oraşului, depărtându-se de Nérac şi cum mergeau aşa, pe câmp, în pasul cailor, de aproape o jumătate de oră, Henric îi spuse lui Chicot, ducându-şi mâna streaşină la ochi:

— Ia uite, ia uite, cred că nu mă înşel.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Chicot.

— Priveşte acolo, spre marginea oraşului Moiras: nu se zăresc cumva nişte călăreţi?

Chicot se ridică în scări.

— Ba parcă da, sire, aşa mi se pare? Spuse el.

— Mie nu mi se pare, ci sunt convins.

— Da, într-adevăr, nişte călăreţi? Adăugă Chicot, uitându-se mai atent? Dar nu vânători.

— De unde ştii că nu sunt vânători?

— Pentru că sunt împlătoşaţi mai dihai decât Roland şi decât Amadis? Răspunse Chicot.

— N-are nici o importanţă îmbrăcămintea, dragă Chicot, ai avut doar prilejul să-ţi dai seama, văzându-ne pe noi, că nu haina face pe vânător.

— Dar, sire? Exclamă Chicot? Cred că sunt pe puţin vreo două sute de oameni acolo!

— Şi ce dovedeşte asta, fiule? Că Moiras este o moşie care-mi aduce venituri frumoase.

Chicot îşi simţea curiozitatea tot mai mult aţâţată.

Trupa al cărei efectiv Chicot îl apreciase cu zgârcenie, deoarece era alcătuită din două sute cincizeci de călăreţi, se alătură în tăcere alaiului domnesc; fiecare din oamenii ce făceau parte din ea era bine echipat, avea un cal voinic şi cu toţii se aflau sub comanda unui bărbat chipeş, care se apropie de Henric spre a-i săruta mâna, curtenitor şi cu devotament.

Trecură râul Gers prin vad; între Gers şi Garonne, într-o vâlcea, întâlniră o altă ceată de vreo sută de oameni; căpitanul ei ieşi înaintea lui Henric şi, după felul cum îi vorbi, părea că-şi cere iertare că nu-i adusese mai mulţi vânători. Henric se arătă convins de cuvintele lui şi-i întinse mâna.

Merseră mai departe până ce le tăie drumul fluviul Garonne. Aşa cum trecuseră râul Gers prin vad, trecură şi peste Garonne; numai că Garonne, fiind mai adâncă decât Gers, cam la o treime din lăţimea albiei, caii nu mai atinseră fundul cu picioarele şi îşi urmară calea înotând pe o distanţă de vreo treizeci-patruzeci de paşi; totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, ajunseră pe malul celălalt fără să fi păţit nimeni nimic.

— Sfinte Sisoe! Se minună Chicot. Ce sunt scamatoriile astea, sire? Când aveţi la îndemână poduri şi mai sus şi mai jos de Agen, pentru ce trebuie să intraţi cu platoşele în apă?

— Dragă Chicot? Îl lămuri Henric? Noi, ăştia de pe aici, vezi tu, suntem nişte sălbatici, aşa că trebuie să ne treci cu vederea unele lucruri. Răposatul meu frate Carol, dacă ţii minte, spunea că sunt mistreţul lui, iar mistreţul (dar tu nu eşti vânător şi deci n-ai de unde să ştii treaba asta) mistreţul, zic, niciodată nu se abate din drum: se duce glonţ înainte; mi-am însuşit şi eu obiceiurile lui, de vreme ce amândoi purtăm acelaşi nume: îmi place să nu mă abat din drum. Dacă se întâmplă să-mi iasă un fluviu în cale, intru în apă şi-l trec, iar dacă se înalţă o cetate în faţa mea? Pe toţi dracii?! O înghit dintr-o îmbucătură ca pe plăcintă.

Cuvintele mucalite ale Bearnezului fură întâmpinate de cei din preajmă cu nestăvilite hohote de râs.

Numai domnul de Mornay, care nu se dezlipea o clipă de lângă monarh, nu catadicsi a râde cu poftă, mulţumindu-se doar să strângă din buze, ceea ce, din partea lui, era semnul unei veselii nemaipomenite.

— Mornay este în toane foarte bune azi? Îi şopti la ureche Bearnezul, încântat, lui Chicot. L-ai văzut cum a râs de ghiduşiile mele?

Chicot se întreba de care din cei doi se cuvenea să râdă mai întâi: de stăpânul, care părea atât de fericit că reuşise să-şi înveselească slujitorul, sau de slujitorul, căruia nimic pe lume nu era în stare să-i descreţească fruntea. Mai presus de orice însă, în adâncul gândurilor lui Chicot stăruia nedumerirea.

După ce trecură pe malul celălalt al fluviului, la vreo jumătate de leghe de Garonne, Chicot văzu ieşind la iveală o ceată de trei sute de călăreţi ce stătuseră până atunci ascunşi într-o pădure de pini.

— O, Doamne, monseniore! Îi suflă el lui Henric. Nu cumva oamenii ăştia or fi nişte cârcotaşi care, auzind că aţi plecat la vânătoare, de necaz, au venit acum să vă pună beţe în roate?

— Da' de unde! Îl linişti Henric. Te înşeli şi de astă dată, fiule; oamenii aceştia sunt nişte prieteni care vin de la Puymirol ca să ne însoţească, nişte prieteni în lege.

— Maică Precistă! Până la urmă, sire, vor fi mai mulţi oameni în alaiul maiestăţii voastre decât copaci în pădure!

— Chicot, puiule, să mă ierte Dumnezeu, dar îmi vine să cred că probabil ţi-a mers vestea în toată ţara că ai sosit şi acum toată lumea aleargă de pretutindeni spre a cinsti pe regele Franţei, în numele căruia ai venit aici.

Chicot era prea isteţ ca să nu-şi dea seama că, de o bucată de vreme, regele îl lua peste picior. Fără să se supere câtuşi de puţin, deveni totuşi mai bănuitor.

Ziua se încheie la Monroy, unde gentilomii din partea locului, care se strânseseră să-i întâmpine ca şi când ar fi fost înştiinţaţi mai dinainte că regele Navarei urma să treacă pe acolo, dădură în cinstea lor un ospăţ de toată frumuseţea, la care Chicot luă parte cu cea mai mare însufleţire, dat fiind că însoţitorii săi nu socotiseră de cuviinţă să facă un scurt popas pentru o bagatelă fără nici o importanţă cum este mâncarea şi că, în consecinţă, nimeni nu pusese nimic în gură de când plecaseră din Nérac.

Henric fu găzduit în cea mai frumoasă casă din localitate, anume pregătită pentru el; jumătate din trupă se culcă pe jos, de-a lungul străzii pe care poposise regele, iar cealaltă jumătate la marginea oraşului.

— Dar când începe vânătoarea? Îl întrebă Chicot pe Henric, care tocmai pusese un slujitor să-i tragă cizmele.

— N-am ajuns încă pe meleagurile lupilor, dragă Chicot? Îi răspunse Henric.

— Şi când o să ajungem, sire?

— Eşti curios?

— Nu prea, sire, dar, vă daţi seama, orice om vrea să ştie unde se duce.

— Lasă c-ai să afli mâine, fiule. Deocamdată, culcă-te acolo, pe perne, în stânga mea: uite că Mornay a şi început să sforăie în dreapta mea.

— Să nu-i fie de deochi? Spuse Chicot e mai guraliv când doarme decât atunci când e treaz.

— Într-adevăr? Recunoscu Henric? Nu este prea vorbăreţ de felul lui: trebuie să-l vezi însă la vânătoare şi o să ai prilejul să-l vezi.

Abia începuse să se lumineze de ziuă când Chicot şi regele Navarei deschiseră ochii, treziţi din somn de un tropot puternic de cai.

Un bătrân gentilom, care ţinuse să-l servească pe rege cu mâna lui, îi adusese lui Henric pâine unsă cu miere şi vin dres cu mirodenii pentru a-şi întrema inima de dimineaţă.

Mornay şi cu Chicot fură serviţi, la rândul lor, de slujitorii bătrânului gentilom.

După ce îşi puseră burta la cale, se sună înşeuarea.

— Să mergem! Spuse Henric. Avem de făcut o bucată bună de drum pe ziua de azi. Pe cai, domnilor, pe cai!

Spre mirarea lui, Chicot văzu că în timpul nopţii alaiul sporise cu încă cinci sute de călăreţi.

— Măi să fie! Bine, dar asta nu mai e o escortă, sire, nici chiar o trapă, ci o armată în toată puterea cuvântului.

Henric se mărgini să-i răspundă numai atât:

— Răbdare, încă un pic de răbdare!

La Lauzerte, şase sute de pedestraşi se încolonară în urma trupei de călăreţi.

— Infanteria! Exclamă Chicot. Tălpaşii!

— Hăitaşii? I-o reteză scunt regele? Nimic altceva decât hăitaşi!

Chicot se întunecă la faţă şi, din momentul acela, nu mai scoase un cuvânt.

De douăzeci de ori privirile lui făcură ocolul câmpiei, adică de douăzeci de ori îi fulgeră prin minte s-o facă la stânga împrejur. Din păcate însă, Chicot avea şi el garda lui de onoare, probabil în calitatea sa de purtător de cuvânt al regelui Franţei. Fapt este că Chicot fusese atât de stăruitor încredinţat respectivei gărzi, ca un obraz ales, cu foarte mare vază, încât nu putea să facă un singur gest fără ca gestul acesta să nu fie repetat de zece oameni deodată. Şi cum treaba asta nu părea să fie de loc pe placul lui, i se plânse monarhului.

— De, ce să-ţi fac? Îi răspunse Henric. Tu singur eşti de vină, băieţaş: ai vrut s-o ştergi din Nérac şi mă tem să nu ţi se năzare cumva s-o ştergi şi de astă dată.

— Sire? Îi făgădui Chicot? Vă dau cuvântul meu de gentilom că nici n-am să încerc măcar.

— Ei, bravo, aşa îmi placi!

— De altfel, aş face o prostie.

— Ai face o prostie?

— Da; fiindcă, rămânând, cred că-mi va fi dat să văd unele lucruri ciudate.

— Îmi pare bine că ai ajuns la părerea asta, dragă Chicot, căci şi eu tot aşa cred.

Cum în momentul acela tocmai străbăteau oraşul Montcuq, patru tunuri de calibru mic veniră să-şi ia locul în rândurile oştirii.

— Am avut dreptate să spun mai înainte, sire? Constată Chicot? Că lupii de pe aceste meleaguri sunt nişte lupi de soi, tot unul şi unul, căci, după cum văd, se bucură de o atenţie deosebită de care nu prea au parte lupii de rând; îi vânaţi cu artileria, sire?

— Ah, ai băgat de seamă! Spuse Hernie. Vezi tu, locuitorii din Montcuq au o manie: de când le-am dat, ca să facă exerciţii cu ele, aceste patru tunuri cumpărate de mine din Spania şi trecute pe furiş peste graniţă, ori de câte ori se duc undeva, le cară cu ei.

— În sfârşit? Bombăni Chicot? Ajungem oare azi, sire?

— Nu, de-abia mâine.

— Mâine dimineaţă sau mâine seară?

— Mâine dimineaţă.

— Atunci? Îşi dădu cu părerea Chicot? Înseamnă c-o să vânăm la Cahors, nu-i aşa, sire?

— Prin partea locului? Răspunse regele.

— Dar cum se face, sire, că, având infanterie, cavalerie, artilerie şi tot ce mai trebuie pentru o vânătoare de lupi, cum se face că aţi uitat totuşi să luaţi şi stindardul regal? Atunci, într-adevăr, se putea spune că aceste onorabile lighioane se bucură de toată cinstea cuvenită.

— Să nu-ţi închipui cumva că l-am uitat, Chicot. Pe toţi dracii, se putea să-l uităm?! Numai că-l ţinem înfăşurat ca să nu se murdărească. Dar dacă vrei cu tot dinadinsul un stindard, băieţaş, ca să ştii sub ce drapel te afli, o să-ţi arătăm unul de toată frumuseţea. Scoateţi drapelul din învelitoarea lui! Porunci regele. Domnul Chicot doreşte să ştie cum arată stema Navarei.

— Nu, nu-i nevoie, n-are rost acum? Protestă Chicot. Mai încolo, lăsaţi-l să stea unde e, că stă bine.

— De altminteri, fii pe pace? Îl linişti regele? Fiindică o să-l vezi la locul şi la vremea potrivită.

Noaptea următoare o petrecură la Catus, cam tot aşa cum o petrecuseră şi pe cea dintâi; din clipa în care Chicot îşi dăduse cuvântul de onoare că nu va încerea să-şi ia tălpăşiţa, nimeni nu se mai sinchisea de el.

Dădu deci o raită prin sat, continuându-şi drumul până la avanposturi. Din toate părţile, stoluri de câte o sută, o sută cincizeci sau două sute de oameni veneau să se alăture oştirii. În noaptea aceea părea să aibă loc o adunare a infanteriştilor.

„Bine că nu ne ducem la Paris? Îşi spuse Chicot. Dacă lucrurile merg tot aşa, am ajunge acolo cu o sută de mii de oameni.”

A doua zi, la orele opt dimineaţa, se aflau în faţa oraşului Cahors, cu o mie de pedestraşi şi două mii de călăreţi. Cetatea era pregătită pentru apărare; nişte iscoade dăduseră sfoară în tot ţinutul şi domnul de Vesin se grăbise să ia măsurile cuvenite.

— Aşa! Spuse regele când Mornay îi aduse la cunoştinţă faptul acesta. Au prins de veste, va să zică! Plicticoasă treabă!

— Trebuie să facem un asediu în toată regula, sire? Îşi dădu cu părerea Mornay. Aşteptăm să ne mai vină încă două mii de oameni, adică tocmai bine pentru ca sorţii de izbândă să fie cel puţin egali.

— Să întrunim consiliul? Se amestecă domnul de Turenne? Şi să începem a săpa tranşeele.

Chicot privea şi asculta îngrozit tot ceea ce-i era dat să vadă şi să audă în preajma sa.

Figura îngândurată, ba chiar plouată, a regelui Navarei îi întărea bănuiala că Henric nu era de nici o ispravă pe câmpul de luptă şi convingerea aceasta avea darul să-l mai liniştească întrucâtva.

Henric lăsase toată lumea să spună ce crede şi, în timp ce unul sau altul îşi arăta punctul de vedere, tăcuse ca un peşte. Pe urmă, trezindu-se brusc din visarea sa, înălţă capul şi, cu tonul unui comandant de oşti, rosti:

— Domnilor, uite ce trebuie să facem: avem trei mii de oameni şi mai urmează să vină încă două mii, pe care ziceai că-i aştepţi, Mornay?

— Da, sire.

— Aşadar, cinci mii cu totul. Într-un asediu în toată puterea cuvântului, probabil că, în două luni de zile, o mie sau o mie cinci sute din oamenii noştri vor fi ucişi; moartea acestora îi va face pe ceilalţi să-şi piardă curajul; vom fi nevoiţi atunci să ridicăm asediul şi să batem în retragere; retrăgându-ne, vom pierde încă o mie de ostaşi, ceea ce înseamnă că forţele noastre vor fi înjumătăţite. În cazul acesta mă gândesc că-i mai bine să jertfim de la bun început cinci sute de oameni şi să cucerim oraşul.

— Şi cum crede maiestatea voastră că s-ar putea face asta, sire? Întrebă Moroay.

— Dragul meu, vom porni drept înainte spre poarta cea mai apropiată. În drum vom da cu siguranţă peste un şanţ, pe care îl vom umple cu faşine. Vom lăsa două sute de oameni jos, la poalele zidurilor, iar noi vom porni mai departe spre poartă.

— Şi pe urmă, sire?

— Pe urmă, când ajungem la poartă, o aruncăm în aer cu petarde şi pătrundem înăuntru. Cred că nu e cine ştie ce filosofie.

Chicot îl privea îngrozit pe Henric.

„Sigur că da? Bodogăni el? Se teme şi de umbra lui şi-i lăudăros nevoie mare, gascon sadea, din creştet până-n tălpi! Nu cumva o să te duci chiar tu să pui cu mâna ta petarda sub poartă?”

În aceeaşi clipă, ca şi când ar fi auzii bombănelile lui, Henric adăugă:

— Să nu pierdem vremea, domnilor, trebuie să batem fierul cât e cald. Înainte deci şi cine mă iubeşte să mă urmeze!

Chicot se apropie de Mornay, cu care nu avusese prilejul să schimbe un singur cuvânt tot drumul.

— Spuneţi-mi, vă rog, domnule conte? Îi suflă el la ureche? Aveţi cumva poftă să vă sfârtece pe toţi?

— Domnule Chicot, avem nevoie de asta ca să ne punem pe roate? Îi răspunse liniştit Mornay.

— Bine, dar s-ar putea să-l omoare pe rege?!

? Da' de unde! Maiestatea sa are o platoşă solidă.

— De altminteri? Spuse Chicot? Sper că n-o fi chiar atât de nebun ca să intre în foc?

Mornay se mulţumi să dea din umeri şi-i întoarse spatele.

„Zău dacă nu-i mai simpatic când doarme? Socoti în sinea lui Chicot? Decât atunci când o treaz, când sforăie, decât când vorbeşte: cel puţin atunci e mai politicos.