Capitolul LIIIMaestrul de vânătoare al regelui Navarei

Părăsindu-l pe rege, Margareta se îndreptase, fără să stea o clipă în cumpănă, spre apartamentul domnişoarelor de onoare.

În treacăt îl luase cu dânsa şi pe medicul său Chirac, care era găzduit la palat şi intrase împreună cu el în odaia bietei Fosseuse, care, palidă şi înconjurată de priviri pline de curiozitate, se plângea de dureri la stomac, fără a se Învrednici, atât erau de cumplite durerile ce o chinuiau, să răspundă la vreo întrebare, nici să primească vreo îngrijire ce i le-ar fi putut uşura.

Fosseuse avea pe vremea aceea între douăzeci şi douăzeci şi unu de ani; era o făptură frumoasă şi înaltă, cu ochi albaştri şi părul blond, cu trupul zvelt şi plin de nuri şi cu o înfăţişare distinsă; numai că de vreo trei luni nu mai ieşea de loc din casă şi se plângea de o slăbiciune ce nu-i îngăduia să se ridice în picioare; de aceea stătea mai tot timpul întinsă pe o canapea, pentru ca, în cele din urmă, să treacă de pe canapea în patul său.

Chirac începu prin a le spune celor de faţă să iasă din încăpere, după care se aşeză la căpătâiul bolnavei, rămânând singur cu ea şi cu regina.

Înfricoşată de aceste preparative, cărora cele două chipuri din preajma sa, al lui Chirac şi al reginei, unul cu desăvârşire nepăsător, iar celălalt ca un sloi de gheaţă, îi dădeau o anumită solemnitate, Fosseuse se ridică ceva mai sus pe pernă şi îngăimă o mulţumire pentru cinstea pe care i-o făcea stăpâna sa, regina.

Margareta era şi mai palidă la obraz decât Fosseuse, ceea ce arată că suferinţele mândriei rănite sunt mai mistuitoare decât cele pe care le poate pricinui cruzimea sau boala.

Chirac cercetă pulsul tinerei fete, mai mult fără voia ei.

— Ce vă supără? Întrebă el, după ce-i ţinu mâna câteva clipe.

— Mă doare stomacul, domnule? Răspunse biata copilă. N-ar fi nimic însă, vă rog să mă credeţi, dacă cel puţin aş avea parte de linişte.

— Ce fel de linişte, domnişoară? Întrebă regina.

Fosseuse izbucni în plâns.

— Nu trebuie să-ţi faci sânge rău, domnişoară? Continuă Margareta? Maiestatea sa m-a rugat să vin să te văd ca să te îmbărbătez.

— Oh, câtă bunătate, doamnă!

Chirac lăsă jos mâna bolnavei.

— Ştiu acum? Spuse el? De ce boală suferiţi.

— Ştiţi? Bolborosi Fosseuse, cutremurându-se.

— Da, ştim cât trebuie să suferi? Adăugă regina.

Fosseuse stătea cu inima pierită de spaimă, văzându-se astfel la cheremul celor două chipuri împietrite, cel al ştiinţei şi cel al geloziei.

Margareta îi făcu semn lui Chirac, care ieşi numaidecât din încăpere. Fosseuse începu să tremure toată, îngrozită şi puţin lipsi ca să nu-şi piardă cunoştinţa.

— Domnişoară? Rosti atunci Margareta? Cu toate că de o bucată de vreme te porţi cu mine ca şi când aş fi o străină şi cu toate că în fiecare zi îmi ajung la ureche proastele servicii pe care mi le faci faţă de soţul meu…

— Eu, doamnă?

— Nu mă întrerupe, te rog. Cu toate că, în sfârşit, ai năzuit să dobândeşti o mărire cu mult mai presus de ambiţiile pe care s-ar cuveni să le ai, prietenia pe care ţi-o purtam şi pe care am hărăzit-o tuturor domnişoarelor de onoare din suita mea, suită din care şi dumneata faci parte, mă îndeamnă să-ţi întind o mână de ajutor în restriştea în care te afli în momentul de faţă.

— Doamnă, vă jur că…

— Nu tăgădui şi aşa sunt destul de mâhnită. Caută deci şi nu pângări onoarea dumitale, în primul rând, şi, o dată cu ea şi pe a mea de vreme ce faci parte din suita mea şi deci am tot interesul, la fel ca şi dumneata, ca onoarea dumitale să rămână nepătată. Domnişoară, mărturiseşte-mi tot şi atunci îţi voi purta de grijă ca o mamă.

— Vai, doamnă! Puteţi crede oare ce spun gurile rele?

— Fă bine şi nu mă mai întrerupe, domnişoară, căci mă tem că nu avem timp de pierdut. Vreau să spun că în momentul acesta domnul Chirac, care cunoaşte boala dumitale? Ţii minte ce zicea adineauri? Domnul Chirac s-a oprit în anticameră, unde toată lumea va afla din gura lui că molima despre care se vorbeşte în ţară a pătruns în palat şi că s-ar putea să te fi molipsit şi dumneata. Totuşi am de gând, dacă mai e încă vreme, să te iau cu mine la Mas-d'Agenois, un conac care se află destul de departe de soţul meu, regele; acolo vom fi singure sau aproape singure; la rândul său, monarhul pleacă împreună cu suita sa la vânătoare şi cum, după spusele sale, această vânătoare o să ţină câteva zile, în tot acest timp o să fie plecat; aşa că vom rămâne la Mas-d'Agenois până ce vei fi născut.

— Doamnă, doamnă! Se tângui sărmana Fosseuse, împurpurată de ruşine şi de suferinţă. Dacă, într-adevăr, credeţi ceea ce se vorbeşte pe socoteala mea, lăsaţi-mă atunci să mor ca un câine.

— Văd că nu ştii să preţuieşti cum se cuvine generozitatea mea, domnişoară şi, în acelaşi timp, te bizui prea mult pe prietenia regelui, care m-a rugat să nu te părăsesc.

— Regele!… Să fi spus regele oare…?

— Pui la îndoială cuvintele mele, domnişoară? Dacă n-aş vedea mărturiile adevăratei dumitale boli, dacă nu mi-aş da seama după zvârcolirile dumitale că se apropie deznodământul, poate că aş fi înclinată să cred în tăgăduielile dumitale.

În momentul acela, ca şi când ar fi vrut să confirme spusele reginei, biata fată, răpusă de nişte dureri înfiorătoare, se prăbuşi în aşternut, vânătă la faţă şi gâfâind.

Margareta o privi câteva clipe fără duşmănie, dar şi fără milă.

— Mai pot oare să pun vreun temei pe tăgăduielile dumitale, domnişoară? O întrebă ea când, în cele din urmă, nefericita reuşi să se ridice în capul oaselor, cu faţa scăldată în lacrimi şi atât de răvăşită, încât ar fi înmuiat chiar şi inima Caterinei de Medicis.

În aceeaşi clipă, ca şi când Dumnezeu ar fi vrut să vină în ajutorul sărmanei copile, uşa se deschise şi regele intră precipitat înăuntru.

Henric, care, spre deosebire de Chicot, nu avea nici un motiv să doarmă, nu închisese ochii toată noaptea.

După ce lucrase un ceas întreg cu Mornay, în care timp pusese la cale toate pregătirile trebuincioase în vederea vânătorii anunţate cu atâta fală lui Chicot, se îndreptase grăbit spre pavilionul domnişoarelor de onoare.

— Ce-am auzit! Spuse el, intrând în odaie. Fosseuse e tot bolnăvioară, draga de ea!

— Vedeţi, doamnă! Exclamă tânăra fată, dând cu ochii de iubitul ei şi simţind că prinde viaţă, datorită sprijinului ce-i sosise. Vedeţi că regele n-a spus nimic şi că am făcut bine să tăgăduiesc?

— Domnule? Îi tăie cuvântul regina, întorcându-se către Henric? Fii bun te rog şi pune capăt odată acestei discuţii umilitoare. Mi s-a părut că înţeleg adineauri că maiestatea voastră mi-a făcut cinstea de a-mi acorda încrederea sa, dezvăluindu-mi starea în care se află domnişoara. Atrage-i atenţia deci că ştiu tot, ca să nu-şi mai îngăduie de aci înainte să pună la îndoială cuvintele mele.

— Fetiţo? Întrebă Henric cu o duioşie pe care nici nu încercă măcar s-o ascundă? De ce te încăpăţânezi să tăgăduieşti?

— E o taină care nu-mi aparţine, sire? Răspunse copila, care se dovedise atât de vitează până atunci? Şi câtă vreme nu am primit din partea maiestăţii voastre încuviinţarea de a mărturisi…

— Fosseuse, draga de ea, are o inimă vitează, doamnă? Spuse Henric. Te rog din suflet s-o ierţi, iar dumneata, fetiţo, poţi avea toată încrederea în bunăvoinţa reginei dumitale. Recunoştinţa rămâne în seama mea şi voi avea grijă s-o dovedesc.

Şi luând mâna Margaretei, Henric i-o strânse cu însufleţire.

În momentul acela, tânăra fată fu cuprinsă de o nouă răbufnire de dureri năprasnice; pentru a doua oară, biruită de iureşul vijelios, Fosseuse se frânse în două ca lujerul unui crin, lăsându-şi capul în piept, cu un geamăt înăbuşit şi sfâşietor.

Văzând fruntea ei palidă, ochii înlăcrimaţi, părul jilav şi răvăşit, văzând tâmplele şi buzele bietei fete îmbrobonate de sudorile spaimei ce păreau să prevestească agonia, Henric se simţi cutremurat până în adâncul sufletului. Se repezi atunci ca scos din minţi spre ea, cu braţele deschise:

— Fosseuse, draga mea Fosseuse! Murmură el, căzând în genunchi lângă pat.

Încruntată şi cu buzele încleştate, Margareta se duse la fereastră şi-şi lipi fruntea încinsă de geam.

Fosseuse mai găsi încă destulă putere în ea ca să-şi ridice braţele şi să şi le încolăcească pe după grumazul iubitului său, apoi îşi apăsă buzele pe gura lui, crezând că-i sunase ceasul şi că prin acest ultim şi suprem sărut îi dăruia lui Henric sufletul său, luându-şi totodată rămas bun de la el.

Pe urmă căzu pe pat în nesimţire.

Henric, la fel de palid, de mut şi de neînsufleţit ca şi ea, îşi lăsă capul să cadă peste aşternutul patului său de suferinţă ce părea gata să se preschimbe într-un linţoliu. Margareta se apropie de cei doi îndrăgostiţi, în atitudinea cărora durerea fizică se îngemăna cu suferinţa morală.

— Ridică-te, domnule şi dă-mi voie să-mi îndeplinesc datoria pe care m-ai obligat s-o iau asupra mea? Îi spuse ea cu o fermitate plină de măreţie. Şi cum Henric părea neliniştit de această mărturisire şi se ridicase pe jumătate, lăsând numai un genunchi în pământ, regina îl linişti: O, n-avea nici o teamă, domnule, atunci când mândria mea este rănită, mă simt stăpână pe mine; dacă ar fi fost inima mea în joc, poate că n-aş mai fi avut atâta sânge rece; din fericire însă, inima mea n-are nici un amestec aici.

Henric înălţă capul.

— Doamnă? Rosti el.

— Nici un cuvânt mai mult, domnule? Spuse Margareta, întinzându-i mâna? Altminteri aş putea să cred că îngăduinţa dumitale are un tâlc. Suntem frate şi soră, ne vom înţelege deci.

Henric o conduse lângă patul sărmanei Fosseuse şi, luând mâna îngheţată a bolnavei, o puse în mâna fierbinte a Margaretei.

— Şi-acum pleacă, sire, du-te la vânătoare? Spuse Margareta. În momentul de faţă, cu cât vei lua mai mulţi oameni cu domnia ta, cu atât vor rămâne mai puţini curioşi în jurul patului… Domnişoarei.

— Totuşi n-am văzut pe nimeni în anticameră! Se miră Henric.

— Nu, sire? Răspunse Margareta, zâmbind? Toate lumea crede c-ar fi vorba de ciumă. Grăbeşte-te deci şi caută-ţi alte plăceri.

— Doamnă? Spuse Henric? Mă pregăteam tocmai de plecare; mă duc să vânez pentru noi amândoi.

Învălui într-o ultimă privire plină de duioşie pe Fosseuse, care încă nu-şi venise în simţiri şi ieşi repede pe uşă.

În clipa când ajunse în anticameră, îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să alunge o umbră de îngrijorare ce mai stăruia încă pe fruntea lui, apoi, cu o figură senină, luminată de surâsul acela viclean atât de caracteristic, se urcă la Chicot, care, precum am spus, dormea cu pumnii strânşi.

Regele ceru să i se deschidă uşa şi se apucă să-l zgâlţâie pe somnorosul ce lenevea în pat.

— Hei, vere, deşteptarea! Îl luă el la zor. Sus, vere, sus, e ora două!

— Doamne păzeşte! Spuse Chicot. Mă văzui acum şi vărul maiestăţii voastre, sire! Nu cumva mă asemuiţi cu ducele de Guise?

Într-adevăr, de câte ori venea vorba despre ducele de Guise, Hernie îl numea vărul său.

— Nu te asemuiesc cu nimeni. Nu eşti tu prietenul meu?

— De aceea mă ţineţi aici zălog, pe mine, ditai ambasadorul! Sire, nesocotiţi drepturile neamului omenesc.

Henric începu să râdă; Chicot, care mai presus de orice era un om de duh, nu se putu opri să nu-i ţină tovărăşie.

— Zău dacă nu eşti nebun! Ce dracu te-a apucat de-ai vrut s-o ştergi de aici? Nu ne-am purtat oare destul de bine cu tine?

— Prea bine chiar, să nu-mi fie de deochi, mult prea bine! Parcă aş fi o gâscă pe care o ţineţi la îngrăşat în poiată. Toată lumea mă răsfaţă: „Ce drăguţ e Chicot, mititelul de el!”, în schimb, mi s-au tăiat aripile şi nu pot să ies din casă fiindcă uşa-i încuiată.

— Chicot, băiatule, fii pe pace? Îl linişti Henric, clătinând din cap? Nu eşti destul de gras pentru ospeţele mele.

— Ei, dar ce s-a întâmplat, sire? Spuse Chicot, ridicându-se în capul oaselor? De sunteţi aşa de bine dispus în dimineaţa asta? Veşti bune cumva?

— Ştii de ce? Pentru că plec la vânătoare şi, vezi tu, de câte ori mă duc să vânez, parcă toată lumea-i a mea. Hai, scoală-te, vere, scoală-te!

— Cum? Mă luaţi şi pe mine, sire?

— Vei fi istoriograful meu. Chicot.

— Adică ce să fac: să însemn pe răboj împuşcăturile trase?

— Întocmai.

Chicot clătină din cap.

— Ei, ce e? Întrebă regele.

— Ce să fie, sire? Răspunse Chicot? Totdeauna am simţit o strângere de inimă când am văzut pe cineva vesel din cale afară.

— Nu mai spune!

— Da, e la fel ca atunci când soarele…

— Ei, ce se întâmplă?

— Păi, de, sire, înseamnă că ploaia, fulgerele şi trăsnetele sunt pe-aproape.

Henric îşi mângâie barba surâzând şi răspunse:

— Nu-i nimic, Chicot, dacă vine vreo furtună, pelerina mea este destul de largă ca să te acopere şi pe tine. Pe urmă, ieşind în anticameră, în timp ce Chicot se îmbrăca bombănind, porunci: Aduceţi-mi calul şi spuneţi-i domnului de Mornay că sunt gata.

— Aha! Va să zică domnul de Mornay este azi maestrul de vânătoare? Întrebă Chicot.

— Domnul de Mornay este tot ce vrei aici, Chicot? Răspunse Henric. Fiind atât de sărac, regele Navarei nu are destule mijloace pentru a împărţi dregătoriile sale la mai mulţi. Eu n-am decât un singur om, Chicot.

— Da, dar unul şi bun! Oftă Chicot.