Capitolul LXXIIIExpediţia

Henri, în culmea bucuriei, întinse pasul, grăbindu-se să dea ochii cu Diane şi cu Remy.

— Fiţi gata peste un sfert de oră? Îi înştiinţă el? Fiindcă plecăm. Veţi găsi doi cai gata înşeuaţi la uşa din dos spre care duce scara de lemn din capătul acestui coridor. Intraţi în convoi şi luaţi seama să nu suflaţi un cuvânt. Pe urmă, ieşind în cerdacul din lemn de castan ce făcea în-conjurul casei, strigă: Corniştii jandarmilor, sunaţi adunarea!

Chemarea trâmbiţelor răsună în tot burgul şi, în scurtă vreme cornetul împreună cu oamenii săi se încolonară în faţa casei. Însoţitorii lor veneau în urmă, cu câţiva catâri şi două căruţe. Remy şi tovarăşa sa se strecurară printre ei, aşa cum fuseseră povăţuiţi.

— Jandarmi? Le vorbi Henri? Fratele meu, amiralul, mi-a încredinţat pentru un timp comanda companiei voastre, o dată cu misiunea de a pleca în recunoaştere. O sută de oameni dintre voi, aşadar, urmează să mă însoţească: e vorba de o misiune destul de primejdioasă, dar spre binele tuturor, ca să putem ieşi din strâmtoarea în care ne aflăm în clipa de faţă, trebuie s-o ducem la bun sfârşit. Care dintre voi vrea să vină cu mine?

Trei sute de ostaşi, adică toată compania, făcură un pas înainte.

— Domnilor? Spuse Henri? Vă mulţumesc tuturor. Cu drept cuvânt se spune că aţi fost o strălucită pildă pentru întreaga armată, dar, din păcate, nu pot să iau cu mine decât o sută de oameni; cum însă îmi vine greu să-i aleg eu însumi, voi lăsa să hotărască soarta. Domnule? Continuă Henri, întorcându-se către cornet? Fii bun, te rog şi pune pe cineva să tragă la sorţi.

În timp ce oamenii din companie se îndeletniceau cu treaba aceasta, Joyeuse îi dădea ultimele instrucţiuni fratelui său.

— Ia aminte, Henri? Îl dăscălea amiralul? Pământul a început să se zbicească; trebuie să existe, aşa cel puţin spun oamenii de prin partea locului, un mijloc de legătură între Conticq şi Rupelmonde; ţinutul pe care-l străbaţi se află cuprins între un râu şi un fluviu, adică între Rupel şi Escaut; ca să poţi trece peste Escaut, vei găsi, cu puţin înainte de Rupelmonde, nişte vase aduse de la Anvers; râul Rupel cred că nu e nevoie să-l treci. De alminteri, sper că nu va trebui să mergi până la Rupelmonde ca să găseşti hambare cu grâne sau mori.

Henri se pregătea tocmai să plece, după ce primise aceste îndrumări.

— Stai puţin? Îl opri Joyeuse? Ai uitat tocmai ce era mai important: oamenii mei au capturat trei ţărani, ia cu tine pe unui dintre ei în chip de călăuză. Şi caută să fii necruţător: în momentul de faţă mila nu-şi are rostul; cum simţi că vrea să-ţi întindă vreo cursă, pui mâna pe pistol şi tragi sau îl loveşti cu pumnalul.

Şi după ce-i lămuri fratelui său tot ce mai rămăsese de lămurit, îl strânse cu duioşie la piept şi dădu ordinul de plecare.

Cei o sută de oameni aleşi prin tragere la sorţi de cornet purceseră la drum numaidecât, în frunte cu du Bouchage.

Henri puse călăuza să meargă între doi jandarmi care stăteau tot timpul cu pistolul în mână. Remy împreună cu tovarăşa sa erau amestecaţi printre oamenii din convoi. Henri se ferise să-i dea în grija cuiva, chibzuind că şi aşa curiozitatea oamenilor fusese cu prisosinţă stârnită de prezenţa lor, ca să nu mai fie nevoie s-o aţâţe şi el luând nişte măsuri de precauţie ce puteau fi mai degrabă dăunătoare decât binevenite.

La rândul său, după ce ieşiră din burg, se desprinse din capul coloanei şi îşi continuă drumul pe unul din flancurile companiei, aşa cum se cădea unui comandant, fără a-i stânjeni ori a-i plictisi pe oaspeţii săi nici măcar cu o privire.

Stolul de călăreţi înainta cu încetineală, când şi când pământul părea să se scufunde dintr-o dată sub picioarele cailor şi întregul detaşament se împotmolea în noroi. Însă până ce nu reuşeau să descopere şoseaua în căutarea căreia se aflau, nu le rămânea altceva de făcut decât să-şi ur-meze calea poticnindu-se la tot pasul.

Pe alocuri, câmpia era străbătută de nişte mogâldeţe care o rupeau la fugă de îndată ce auzeau tropotul cailor: erau ţăranii care se pripiseră să se întoarcă pe ogoarele lor şi acum se temeau să nu cadă cumva în mâinile duşmanilor, pe care voiseră să-i nimicească. Alteori însă nu erau decât nişte amărâţi de francezi, mai mult morţi decât vii, istoviţi de frig şi de foame, care nu se mai simţeau în stare să ţină piept unor oameni înarmaţi şi care, neştiind cine ar putea să le iasă în cale, prieteni ori vrăjmaşi, preferau să aştepte până se lumina de ziuă ca să pornească iar, cu chiu cu vai, mai departe.

Străbătură astfel două leghe în trei ore; după cele două leghe, cutezătoarea patrulă ajunse pe malul râului Rupel de-a lungul căruia se desfăşura o şosea pietruită; de unde însă până atunci avuseseră de luptat cu o seamă de greutăţi, acum erau pândiţi de tot felul de primejdii: vreo doi-trei cai intrară cu picioarele în rosturile dintre pietre sau, alunecând pe bolovanii noroioşi, se rostogoliră cu călăreţi cu tot în apele repezi ale râului. În câteva rânduri chiar, din câte o barcă priponită pe malul dimpotrivă se traseră asupra lor focuri de armă ce răniră doi dintre oamenii de corvoadă şi un jandarm. Unul dintre cei doi slujitori răniţi mergea chiar lângă Diane, care fu întristată de păţania bietului om, fără să se arate câtuşi de puţin speriată de primejdia prin care ea însăşi trecuse. În toate aceste împrejurări, Henri se dovedi un comandant destoinic şi un adevărat prieten pentru ostaşii săi: era mereu în frunte, silindu-i pe ceilalţi să se ţină după dânsul şi bizuindu-se mai puţin pe propria sa agerime cât mai cu seamă pe instinctul calului pe care i-l dăruise fratele său; într-un cuvânt, se străduia să-i scoată pe toţi teferi la liman, punându-şi singur viaţa în joc.

Cu trei leghe înainte de Rupelmonde, jandarmii dădură peste şase soldaţi francezi care şedeau pe vine în jurul unui foc de turbă: bieţii oameni frigeau o halcă de carne de cal, singura hrană pe care izbutiseră s-o găsească după două zile.

Venirea jandarmilor îi băgă în sperieţi pe părtaşii acestui becisnic ospăţ: vreo doi-trei săriră în picioare, gata s-o rupă la fugă, dar unul dintre ei, care nu se ridicase de jos, îi opri spunându-le:

— Cu atât mai bine! Dacă sunt duşmani, o să ne omoare şi gata! Cel puţin aşa o să mântuim odată cu toate necazurile.

— Franţa! Franţa! Strigă Henri, care-l auzise. Veniţi încoace, sărmanilor!

Dumerindu-se că era vorba de un grup de compatrioţi, bieţii pribegi se repeziră în calea lor; le dădură mantale şi câte o duşcă de rachiu, după care le îngăduiră să se urce în şa în spatele slujitorilor. Porniră astfel mai departe în urma detaşamentului.

După o jumătate de leghe, întâlniră patru soldaţi din cavaleria uşoară, care aveau câteşipatru un singur cal; îi adunară şi pe ei de pe drumuri.

În sfârşit, ajunseră pe malul fluviului Escaut; se înnoptase şi era întuneric beznă; jandarmii zăriră doi oameni care, într-o flamandă scâlciată, se străduiau a îndupleca pe un barcagiu să-i treacă pe malul celălalt. Barcagiul însă nu voia cu nici un chip, ba îi mai şi ameninţa. Cornetul, care ştia olandeza, înaintă tiptil până în capul coloanei, în timp ce soldaţii se pregăteau să facă un popas şi prinse din zbor aceste cuvinte:

— Sunteţi francezi, nu se poate să treceţi dincolo, rămâneţi să crăpaţi aici.

Unul din cei doi oameni îi puse atunci cuţitul în beregată şi, fără a se mai osteni să-i vorbească pe limba lui, îi spuse în cel mai curat grai franţuzesc:

— Ba tu ai să crăpi, cât ai fi tu de flamand, dacă nu ne treci numaidecât.

— Ţin-te bine, domnule, nu te lăsa! Îi strigă cornetul. Staţi puţin că venim să vă dăm o mână de ajutor.

Cum însă la auzul acestor cuvinte, cei doi francezi întoarseră capetele spre cel care le rostise, barcagiul se grăbi să dezlege frânghia cu care luntrea era priponită de ţărm şi se îndepărtă cât ai bate din palme, lăsându-i pe mal.

Atunci unul dintre jandarmi, dându-şi numaidecât seama de ce mare folos le-ar putea fi luntrea, intră în apă călare şi-l răpuse pe barcagiu cu un foc de pistol.

Rămasă fără luntraş, barca începu să se învârtească pe loc; dar cum nu apucase să ajungă la mijlocul fluviului, valurile o împinseră din nou către ţărm. În clipa în care atinse limanul, cei doi necunoscuţi se repeziră să pună stăpânire pe ea şi săriră înăuntru fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Cornetul se miră văzându-i cât erau de grăbiţi să-i părăsească.

— Nu vă supăraţi, domnilor? Îi întrebă el? Dar cine sunteţi dumneavoastră?

— Suntem ofiţeri de marină, domnule, iar dumneavoastră, pare-mi-se, jandarmi din regimentul din Aunis?

— Da, domnule şi am fi încântaţi dacă v-am putea fi de vreun ajutor. Nu vreţi să veniţi cu noi?

— Bucuros, domnilor.

— Urcaţi-vă în căruţe atunci, dacă sunteţi prea obosiţi ca să umblaţi pe jos.

— Îmi daţi voie să vă întreb unde vă duceţi? Spuse cel de-al doilea ofiţer de marină, care până în momentul acela nu scosese nici un cuvânt.

— Am primit ordin, domnule, să mergem până la Rupelmonde.

— Băgaţi de seamă? Le atrase atenţia cel de-al doilea interlocutor? Fiindcă azi-dimineaţă am văzut mărşăluind un detaşament de spanioli care veneau dinspre Anvers, de aceea n-am putut nici noi trece mai devreme pe malul celălalt; de-abia după asfinţitul soarelui am socotit că ne-am putea încumeta, în fine, să facem pasul acesta; doi oameni nu bat prea mult la ochi, în timp ce dumneavoastră, o ceată întreagă de ostaşi…

— Aveţi dreptate? Încuviinţă cornetul. Să vedem ce zice şi comandantul nostru.

Şi-l chemă pe Henri, care se apropie îndată de ei şi întrebă ce se întâmplase.

— Să vedeţi, îi răspunse cornetul, dumnealor spun că s-au întâlnit azi-dimineaţă cu un detaşament de spanioli care se îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi noi.

— Şi cam câţi erau? Se interesă Henri.

— Vreo cincizeci de oameni.

— Ei, şi, pentru atâta lucru trebuie să vă opriţi?

— Nu, domnule conte, dar cred c-ar fi mai bine să păstrăm barca, în orice caz; e destul de mare ca să încapă douăzeci de oameni înăuntru şi, la o adică dacă am fi cumva nevoiţi să trecem în grabă pe malul celălalt, în cinci drumuri, trăgând caii de hăţuri după noi, am isprăvit toată operaţia.

— Foarte bine? Spuse Henri? Să păstrăm atunci barca. Trebuie să fie nişte case în locul unde râul Rupel se varsă în Escaut.

— E chiar un sat întreg? Se auzi un glas.

— Atunci să mergem acolo: e o poziţie bine apărată, la confluenţa a două ape. Jandarmi, înainte marş! Doi oameni să se urce în barcă şi să coboare fluviul, în timp ce noi ne vom urma drumul pe mal.

— Dacă ne daţi voie? Propuse unul dintre ofiţeri, vom trage noi la vâsle.

— Bine domnilor? Spuse Henri? Aveţi grijă numai să nu ne scăpaţi din ochi şi să veniţi după noi de îndată ce vom fi pus piciorul în sat.

— Dar dacă lăsăm barca singură, nu s-ar putea să ne-o ia cineva?

— Veţi găsi la o sută de paşi de sat un post de zece oameni cărora le veţi da-o în primire.

— Am înţeles? Spuse ofiţerul de marină.

Şi trăgând la lopeţi cu nădejde, se îndepărtă de ţărm.

— Curios? Murmură Henri, pornind mai departe? Am impresia c-am auzit undeva glasul acesta.

După un ceas, descoperi, în sfârşit satul ocupat de detaşamentul de spanioli despre care îi vorbise ofiţerul: luaţi pe nepusă masă, tocmai când se aşteptau mai puţin, spaniolii abia dacă încercară să se împotrivească. Henri porunci să fie dezarmaţi prizonierii, care fură închişi în casa cea mai solidă din sat şi puse un post de zece oameni ca să-i păzească; un al doilea post, tot de zece oameni, avea sarcina să vegheze asupra bărcii; în fine, alţi zece oameni fură trimişi să facă de strajă în diverse locuri, cu promisiunea de a fi schimbaţi după o oră. Henri hotărî ca toată lumea să cineze în serii de câte douăzeci, în casa din faţa celei în care se aflau zăvorâţi prizonierii. Bucatele primilor cincizeci ori şaizeci de oameni erau, de altminteri, dinainte pregătite: ostaşii spanioli din postul pe care tocmai îl cuceriseră nu apucaseră încă să-şi mănânce tainul. Henri alese o cameră la primul etaj pentru Diane şi Remy, pe care nu voia să-i pună la masă cot la cot cu ceilalţi. Îi spuse apoi cornetului, care, potrivit dispoziţiilor sale, urma să se ospăteze în prima serie împreună cu încă şaptesprezece ostaşi, să invite la masă şi pe cei doi ofiţeri de marină cărora le încredinţase barca.

Pe urmă, înainte de a cina, se duse să vadă ce făceau soldaţii pe care-i trimisese să păzească diverse posturi.

După o jumătate de ceas, Henri se întoarse. În această jumătate de ceas însă avusese răgazul să se îngrijească de hrană şi de locuinţe pentru toţi oamenii săi şi luase toate măsurile trebuincioase în cazul când s-ar fi întâmplat să fie atacaţi de olandezi. Ofiţerii, cu toate că îi rugase să nu se sinchisească de el, îl aşteptaseră ca să mănânce împreună cu dânsul; numai că, în aşteptarea lui, se aşezaseră la masă: unii dintre ei chiar adormiseră pe scaune, obosiţi.

Sosirea contelui îi trezi din somn pe cei adormiţi şi îi făcu să se ridice în picioare pe cei treji. Henri cuprinse cu o privire întreaga sală.

Nişte lămpi de aramă ce spânzurau din tavan răspândeau o lumină pâcloasă şi aproape compactă. Masa, încărcată cu pâini de grâu şi carne de porc, cu câte o cană cu bere proaspătă aşezată în faţa fiecărui om, era cât se poate de îmbietoare chiar şi pentru cineva care n-ar fi flămânzit de douăzeci şi patru de ore.

Henri fu poftit la locul de cinste.

Comandantul detaşamentului se aşeză.

— Mâncaţi, domnilor! Rosti el.

O clipă mai apoi, clinchetul cuţitelor şi furculiţelor ciocnite de farfuriile de faianţă îi dovedi lui Henri că toţi cei de faţă abia aşteptau să primească această încuviinţare ce fusese întâmpinată cu cea mai deplină mulţumire.

— A! Era să uit? Spuse Henri, adresându-se cornetului. Ai reuşit să dai de ofiţerii noştri de marină?

— Da, domnule.

— Unde sunt?

— Uitaţi-i acolo, la capătul mesei.

Nu numai că se aşezaseră la capătul mesei, dar nu ştiu cum se făcuse că locul pe care şi-l aleseseră era şi cel mai întunecos din toată încăperea.

— Domnilor? Li se adresă Henri? Staţi prost acolo şi, pare-mi-se, nici nu prea vă trage inima să mâncaţi.

— Vă mulţumim, domnule conte? Răspunse unul dintre ei. Suntem frânţi de oboseală şi, la drept vorbind, am avea mai multă nevoie de somn decât de mâncare; de altfel, le-am spus şi domnilor ofiţeri lucrul acesta, dar au stăruit totuşi să venim, zicând că aţi ordonat să mâncăm împreună cu dumneavoastră. Este o mare cinste pentru noi şi vă suntem din tot sufletul recunoscători. Cu toate astea v-am ruga să fiţi atât de bun şi, în loc să ne reţineţi la masă cu dumneavoastră, să porunciţi să ni se dea o cameră…

Henri îl ascultase cu toată luarea-aminte, dar se vedea lămurit că era mai curând atent la sunetul glasului decât la cuvintele pe care le rostea vorbitorul.

— Asta e şi părerea camaradului dumneavoastră? Întrebă Henri, după ce ofiţerul de marină termină ceea ce avea de spus.

Şi se uită la respectivul camarad, care stătea cu pălăria trasă pe ochi şi se încăpăţâna să nu sufle o vorbă, cu o privire atât de stăruitoare, încât o parte dintre meseni îşi aţintiră ochii asupra lui.

Silit să răspundă la întrebarea contelui, acesta se mulţumi să îngaime, nedesluşit, doar atât:

— Da, conte.

Auzind aceste cuvinte, tânărul tresări.

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre capătul mesei, sub privirile celor de faţă care urmăreau cu o neasemuită curiozitate gesturile lui Henri, surprinşi de uimirea ce i se zugrăvea pe faţă.

Henri se opri în dreptul celor doi ofiţeri.

— Domnule? Spuse el, adresându-se celui care vorbise primul? V-aş ruga să-mi faceţi o favoare.

— Ce favoare, domnule conte?

— Daţi-mi cuvântul că nu sunteţi fratele domnului Aurilly sau poate chiar domnul Aurilly în persoană.

— Aurilly! Se auzi un freamăt printre meseni.

— Aş ruga, de asemenea, pe însoţitorul dumneavoastră? Continuă Henri? Să binevoiască a-şi ridica pălăria ce-i ascunde chipul, alminteri, voi socoti de cuviinţă să-l numesc monseniore şi să mă închin în faţa sa…

Şi spunând acestea, Henri îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune smerită în faţa necunoscutului.

Acesta ridică, în sfârşit, capul.

— Domnul duce de Anjou! Exclamară ofiţerii.

— Ducele trăieşte!

— N-am încotro, domnilor? Spuse ofiţerul? De vreme ce binevoiţi a recunoaşte într-un biet fugar pe prinţul vostru învins. Nu m-ar lăsa inima să nesocotesc aceste mărturii pentru care nu pot decât să vă fiu recunoscător. Nu v-aţi înşelat, domnilor, sunt într-adevăr ducele de Anjou.

— Trăiască monseniorul! Strigară ofiţerii într-un glas.