Capitolul LXXIVPaulus Aemilius

Uralele cu care fusese întâmpinat, deşi pornite din inimă, avură darul să-l înspăimânte pe prinţ.

— Linişte, domnilor, linişte, vă rog! Spuse el. Nu vă bucuraţi mai mult decât mine de norocul ce mi-a fost hărăzit. Sunt încântat că n-am murit, vă rog să mă credeţi şi cu toate astea, dacă nu m-aţi fi recunoscut, dinspre partea mea nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă laud c-am scăpat teafăr.

— Cum se poate, monseniore? Întâmpină Henri? Cu toate că m-aţi recunoscut, cu toate că vă aflaţi în mijlocul unui detaşament de francezi şi aţi putut să vă daţi seama cât eram de îndureraţi de o pierdere atât de grea, ne-aţi lăsat totuşi să ne facem inimă rea din pricina dumnea-voastră, convinşi fiind că nu mai sunteţi în viaţă?!

— Domnilor? Răspunse prinţul? Pe lângă multe alte motive ce mă îndemnau să păstrez acest incognito, vă mărturisesc că, de vreme ce toată lumea credea c-am murit, nu mi-ar fi displăcut să mă folosesc de prilejul acesta, pe care nu ştiu dacă-l voi mai întâlni până la sfârşitul zilelor mele, ca să văd şi eu cam în ce fel ar suna discursul funebru ce va fi rostit la mormântul meu.

— O, monseniore, monseniore!

— Ba nu, zău? Continuă ducele? Trebuie să ştiţi că sufletul meu e făcut din aceeaşi plămadă ca şi al lui Alexandru Macedon: pentru mine, războiul este o artă şi, ca orice artist, am şi eu amorul meu propriu. Ei bine, lăsând deoparte orice mândrie deşartă, trebuie să recunosc c-am greşit.

— Monseniore? Murmură Henri, plecând ochii în jos? Vă rog să nu spuneţi aşa ceva.

— Şi de ce nu? În afară de papa, nu există om pe lume care să nu fie supus greşelii şi chiar şi harul de care se bucură papa a fost adeseori tăgăduit de la Bonifaciu al VIII-lea încoace.

— Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, monseniore, dacă vreunul dintre noi şi-ar fi îngăduit să-şi spună părerea asupra acestei campanii şi dacă părerea aceasta ar fi fost răuvoitoare!

— Ei şi, ce-are a face? Crezi oare că eu însumi nu m-am judecat cu toată asprimea, nu pentru că am dat bătălia, ci fiindcă am pierdut-o?

— Monseniore, mărinimia aceasta ne înspăimântă şi, dacă alteţa voastră îmi dă voie să vorbesc deschis, veselia sa nu mi se pare firească. Rugăm deci pe alteţa voastră să binevoiască a ne linişti, încredinţându-ne că nu este suferind.

Un nor ameninţător coborî pe fruntea şi aşa destul de încrâncenată, a prinţului, acoperind-o cu o umbră înfricoşată.

— Câtuşi de puţin? Răspunse el? Câtuşi de puţin. În viaţa mea n-am fost atât de sănătos ca în clipa de faţă, slavă Domnului! Mă simt cum nu se poate mai bine în mijlocul dumneavoastră.

Ofiţerii se înclinară.

— Câţi oameni ai sub comanda dumitale, du Bouchage? Întrebă ducele.

— O sută cincizeci, monseniore.

— Numai atâţia? O sută cincizeci din douăsprezece mii! A fost deci un dezastru tot atât de cumplit ca şi cel de la Cannae, din vechime. Domnilor, nu ne mai rămâne decât să strângem inelele dumneavoastră într-un obroc pe care să-l trimitem la Anvers, deşi mă îndoiesc că frumu-seţile flamande le-ar putea folosi decât doar dacă şi le vor petrece pe degete ajutându-se de pumnalele respectivilor soţi: straşnic mai tăiau pumnalele astea!

— Monseniore? Spuse Henri? Dacă bătălia noastră a avut aceeaşi soartă ca şi cea de la Cannae, în orice caz noi ne putem socoti mai fericiţi decât romanii, deoarece ne-a fost dat să-l păstrăm printre noi pe Paulus Aemilius al nostru.

— Pe viaţa mea, domnilor! Rosti ducele. Dacă printre cei ce au luptat la Anvers s-ar fi putut asemui cineva cu Paulus Aemilius, atunci acela este Joyeuse şi, probabil, pentru ca asemănarea cu faimosul erou ce i-a slujit drept model să fie desăvârşită, fratele dumitale a murit, nu-i aşa, du Bouchage?

Henri îşi simţi inima sfâşiată de sângele rece cu care prinţul îi pusese această întrebare.

— Nu, monseniore? Răspunse el? Trăieşte.

— Aşa? Cu atât mai bine? Rosti ducele, cu zâmbetul său îngheţat. Va să zică viteazul nostru Joyeuse a reuşit să scape cu viaţă! Unde este, să-l strâng la piept?

— Nu-i aici, monseniore.

— Aha! Înseamnă că-i rănit?

— Nu, monseniore, e viu şi nevătămat.

— Dar pribeag ca şi mine, sărmanul, rătăcind umilit şi înfometat ca ultimul dintre cei mai becisnici luptători. Câtă dreptate are vorba din bătrâni: „Pentru glorie, spada: pentru spadă, sângele; pentru sânge, lacrimile”.

— Nu cunoşteam acest proverb, monseniore, dar sunt fericit că, în pofida proverbului, sunt în măsură să-i dau o ştire îmbucurătoare alteţei voastre şi anume că fratele meu a avut norocul să scape de la prăpăd trei mii de oameni, cu care a ocupat un burg destul de mare la şapte leghe de aici şi cel care în clipa de faţă se află înaintea alteţei voastre a venit aici în chip de cercetaş al armatei sale.

Ducele păli.

— Trei mii de oameni! Se minună el. Şi zici că Joyeuse i-a salvat pe aceşti trei mii de la moarte? Dar ştii că fratele tău e un adevărat Xenofon! Ce noroc pe mine, zău, că fratele meu l-a trimis încoace pe frăţiorul tău, altminteri m-aş fi întors de unul singur în Franţa. Trăiască Joyeuse, pe legea mea! Jos casa de Valois, naiba s-o ia! Zău dacă mai are vreun drept să poarte deviza: Hilariter.

— Monseniore, o, monseniore! Murmură du Bouchage, cu un glas sugrumat de mâhnire, dându-şi seama că veselia nestăpânită a prinţului ascundea o crâncenă şi dureroasă gelozie.

— Ba nu, zău! Să mor dacă n-am dreptate, nu-i aşa, Aurilly? Ne întoarcem în Franţa întocmai ca Francisc I după bătălia de la Pavia. Am pierdut tot şi pe deasupra şi onoarea! Ha, ha, ha! Am găsit, în sfârşit, adevărata deviză a casei regale a Franţei!

O tăcere mohorâtă întâmpină hohotele acelea sfâşietoare ca nişte sughiţuri de plâns.

— Monseniore? Îl întrerupse Henri? Povestiţi-mi, vă rog, în ce fel bunul Dumnezeu ce ocroteşte Franţa a izbăvit viaţa alteţei voastre.

— Nimic mai simplu, dragă conte: bunul Dumnezeu probabil era ocupat cu alte lucruri mai importante în momentul acela, aşa încât a trebuit să mă izbăvesc singur.

— Şi în ce fel, monseniore?

— Luându-mi picioarele la spinare.

Nici un zâmbet nu întâmpină aceste cuvinte poznaşe, pe care ducele le-ar fi pedepsit în chipul cel mai sângeros dacă ar fi fost rostite de alte buze decât ale sale.

— Da, da, aşa e cum am spus. Ei, ce zici, bătrâne Aurilly? Continuă el? Ce fugă am tras, nu-i aşa?

— Toată lumea cunoaşte vitejia neînfricată şi geniul militar al alteţei voastre? Spuse Henri. O rugăm deci să nu ne sfârşie inima, punându-şi în seamă păcate pe care nu le are. Cel mai destoinic general nu poate fi scutit de înfrângeri şi până şi Hanibal a fost biruit la Zama.

— Ai dreptate? Încuviinţă ducele? Numai că Hanibal a câştigat în schimb bătăliile de la Trebia, de la Trasimene şi de la Cannae, pe când eu nu mă pot lăuda decât cu biruinţa de la Cateau-Cambrésis; e prea puţin, într-adevăr, ca să mă pot măsura cu el.

— Monseniorul glumeşte, desigur, când spune c-a fugit!

— Nicidecum, să mor eu dacă glumesc! De altminteri, crezi că-mi arde cumva de glumă, du Bouchage?

— N-aveam încotro, domnule conte, ce puteam face? Se amestecă Aurilly, socotind de cuviinţă să vină în ajutorul stăpânului său.

— Taci din gură, Aurilly! I-o reteză ducele. Întreabă mai bine umbra lui Saint-Aignan dacă puteam să nu dăm bir cu fugiţii. Aurilly lăsă capul în jos. Adevărat! Dumneavoastră n-aveţi de unde să cunoaşteţi păţania lui Saint-Aignan; am să vi-o povestesc din trei strâmbături.

Faţă de această glumă deşănţată care, dat fiind împrejurările, avea ceva dezgustător, ofiţerii încruntară din sprâncene fără a se sinchisi dacă erau ori nu pe placul stăpânului lor.

— Închipuiţi-vă, aşadar, domnilor? Continuă prinţul, care nu părea să fi observat câtuşi de puţin mutrele indignate ale celor din jur? Închipuiţi-vă că în momentul în care s-a văzut lămurit că pierdusem bătălia, Saint-Aignan a strâns cinci sute de călăreţi şi a venit la mine să-mi spună: „Trebuie să atacăm, monseniore”. „Ei, asta-i bună, cum să atacăm? I-am răspuns. Eşti bine, Saint-Aignan! Nu vezi că sunt o sută contra unu?” „Pot să fie şi o mie, zice el, făcând o strâmbătură fioroasă, eu tot am să-i lovesc.” „N-ai decât, dragul meu, n-ai decât; eu, în orice caz, n-am nici un chef să-i înfrunt, dimpotrivă.” „Daţi-mi atunci calul dumneavoastră, care nu mai poate să ţină la drum şi luaţi-l în schimb pe al meu, care este odihnit; cum n-am de gând s-o şterg, orice cal e bun pentru mine.” Zis şi făcut, a luat armăsarul meu alb şi mi-a încredinţat murgul său, spunându-mi: „Alteţă, şoimul ăsta e-n stare să bată şi douăzeci de leghe în patru ceasuri, dacă doriţi”. Pe urmă, întorcându-se către oamenii săi, strigă: „Haideţi, domnilor, cine nu vrea să dea bir cu fugiţii să mă urmeze! Înainte!” Şi porni săgeată asupra inamicului, făcând o strâmbătură şi mai fioroasă decât prima. Dar de unde credea c-o să dea piept cu oamenii, i-au ieşit în cale puhoaiele; eu am ştiut dinainte că aşa o să se întâmple: Saint-Aignan şi cu cavalerii săi au rămas însă pe câmpul de luptă. Dacă mi-ar fi ascultat sfatul, în loc să-şi pună viaţa în joc fără nici un rost, ar fi stat cu noi la masă acum şi, în momentul acesta, probabil ar fi făcut o strâmbătură şi mai cumplită decât celelalte două.

Un fior de groază străbătu piepturile celor de faţă ce stăteau în jurul mesei.

„Ticălosul ăsta n-are nici un pic de inimă? Se gândi Henri. Ah, pentru ce nenorocirea ce i s-a întâmplat, ruşinea pe care a păţit-o şi obârşia sa îl scutesc de orice mustrare pe care am fi atât de fericiţi să i-o putem face!

— Domnilor? Spuse cu jumătate de glas Aurilly, observând cutremurarea pe care o stârniseră cuvintele prinţului în sufletele oamenilor inimoşi aflaţi de faţă? Vă rog, nu trebuie să puneţi nici un temei pe vorbele monseniorului. Cred că vă daţi seama şi dumneavoastră cât e de supărat: de când cu nenorocirea asta, am impresia uneori că aiurează.

— Aşa se face? Rosti în încheiere prinţul, deşertând paharul? Că Saint-Aignan a murit, iar eu am scăpat viu şi nevătămat; de altfel, murind, a avut pentru ultima oară prilejul să-mi fie de folos, căci, luând calul meu, toată lumea a fost convinsă că eu eram mortul; şi astfel zvonul s-a răspândit nu numai în armata franceză, dar şi în oastea flamandă, care nu şi-a mai dat atunci osteneala să mă urmărească; dar fiţi pe pace, domnilor, flamanzii, dragii de ei, nu vor ajunge să plece cu credinţa aceasta pe lumea cealaltă; ne vom lua revanşa, domnilor, o revanşă cât se poate de sângeroasă şi încă de ieri am şi început să-mi alcătuiesc, cel puţin în minte, dacă nu altfel, cea mai covârşitoare armată din câte au existat pe lume.

— Deocamdată, monseniore? Spuse Henri? Alteţa voastră va lua comanda oamenilor mei. Un simplu gentilom ca mine nu mai are căderea să dea un singur ordin atunci când se află de faţă un vlăstar al casei regale franceze.

— Bine? Încuviinţă prinţul şi, pentru început, voi ordona tuturor să se aşeze la masă şi să mănânce şi, mai cu seamă, dumitale, domnule du Bouchage, căci, după cum văd, nici nu te-ai atins de bucate.

— Nu mi-e foame, monseniore.

— Dacă-i aşa, du Bouchage, du-te, dragul meu şi inspectează posturile. Spune-le comandanţilor că trăiesc, dar totodată roagă-i să nu se bucure prea tare, până ce nu vom fi ocupat o cetăţuie ceva mai bine apărată sau nu ne vom fi alăturat corpului de armată al nebiruitului nostru Joyeuse; fiindcă, să-ţi spun drept, mai mult ca oricând n-aş avea chef să cad în mâinile duşmanului, după ce am trecut viu şi nevătămat prin foc şi prin apă.

— Monseniore, ordinele alteţei voastre vor fi întocmai executate şi nimeni, în afara domniilor lor, nu va şti că alteţa voastră ne face cinstea de a rămâne în mijlocul nostru.

— Şi domniile lor vor avea grijă să păstreze secretul? Întrebă ducele.

Toţi cei de faţă se înclinară.

— Du-te şi cercetează posturile, conte.

Du Bouchage ieşi din sală.

În câteva clipe, dintr-un pribeag fără căpătâi, dintr-un fugar, dintr-un biet om învins, ducele devenise din nou, aşa cum s-a văzut, mândru, nepăsător şi autoritar.

A avea sub comanda sa o sută de oameni sau o sută de mii înseamnă, oricum, a comanda; ducele de Anjou s-ar fi purtat la fel şi cu Joyeuse. Capetele încoronate nu cer niciodată ceea ce cred că merită să li se dea, ci ceea ce cred că li se cuvine.

În timp ce du Bouchage se străduia să execute cât mai conştiincios ordinul pe care-l primise, cu atât mai mult cu cât nu voia să se arate necăjit de faptul că era la cheremul cuiva, François punea tot felul de întrebări, iar Aurilly, care se ţinea ca o umbră de stăpânul său, făcând întocmai ceea ce făcea şi el, încerca, la rândul lui, să tragă de limbă pe unul şi pe altul.

Ducelui i se părea curios că un om cu numele şi rangul lui du Bouchage primise să ia comanda unui detaşament atât de mic şi se învrednicise să îndeplinească o misiune atât de primejdioasă. Fiindcă, într-adevăr, o asemenea sarcină era de obicei încredinţată unui simplu cornet, nicidecum fratelui de sânge al unui mare amiral.

Orice lucru avea darul să trezească bănuielile prinţului şi orice bănuială, se înţelege de la sine, se cuvine să fie limpezită. Ducele ţinu să lămurească deci lucrurile şi reuşi să afle în cele din urmă că, punându-l pe fratele său în fruntea detaşamentului de recunoaştere, marele amiral nu făcuse decât să se lase înduplecat de rugăminţile lui stăruitoare.

Cel ce îi dădea aceste lămuriri ducelui, fără nici un gând ascuns, de altfel, era cornetul jandarmilor din Aunis, care îi oferise găzduire lui du Bouchage şi care se văzuse obligat mai apoi să-i predea comanda regimentului, aşa cum du Bouchage se văzuse, la rândul său, obligat să predea ducelui comanda detaşamentului.

Prinţului i se păruse a desluşi în sufletul cornetului o umbră de nemulţumire împotriva lui du Bouchage şi de aceea pe el căută mai cu seamă să-l iscodească.

— Dar de ce crezi dumneata? Întrebă prinţul? C-a ţinut atât de mult contele să i se încredinţeze o comandă atât de neînsemnată? Ce-a urmărit?

— Să slujească armata, în primul rând? Răspunse cornetul. În privinţa asta pot să pun mâna în foc.

— În primul rând, ai spus? Şi pe urmă, domnule?

— Asta nu mai ştiu, monseniore? Zise cornetul.

— Vrei să mă amăgeşti sau încerci să te amăgeşti singur, domnule; nu se poate să nu ştii.

— Monseniore, nu sunt în măsură să dau desluşiri, chiar şi alteţei voastre, decât în legătură cu slujba mea.

— Vedeţi, domnilor? Spuse prinţul, întorcându-se către cei câţiva ofiţeri care mai rămăseseră încă la masă? Vedeţi c-am avut toată dreptatea să mă ascund, de vreme ce există în armata mea secrete pe care nu mi-e îngăduit să le aflu?

— O, monseniore? Se apără cornetul? Vă rog să nu luaţi în nume de rău discreţia mea; nu există secrete decât în privinţa domnului du Bouchage; nu s-ar putea întâmpla, bunăoară, ca, slujind interesele tuturor, domnul Henri să fi căutat totodată să fie de folos vreunui neam sau prieten de-al său, punându-i la dispoziţie o escortă?

— Cine dintre dumneavoastră este neam sau prieten cu contele? Spuneţi-mi, vă rog, să-l strâng la piept.

— Monseniore? Interveni Aurilly. Amestecându-se în vorbă cu o respectuoasă familiaritate, potrivit obiceiului său? Monseniore, am reuşit să dezleg în parte misterul şi pot să vă spun că nu există nimic care ar putea să trezească neîncrederea alteţei voastre. Ruda pe care domnul du Bouchage ţinea s-o escorteze, ruda aceasta, ca să zic aşa…

— Ei? Se răsti prinţul. Vorbeşte odată, Aurilly!

— Ei bine, monseniore, ruda aceasta e o femeie.

— Ia te uită, ia te uită! Se miră ducele. De ce nu mi s-a spus deschis de la bun început? Henri, dragul de el!… Bine, dar e foarte firesc! Gata, gata, să închidem ochii asupra respectivei rubedenii şi să nu mai vorbim despre asta.

? Ar fi cu atât mai bine, cred, alteţă? Îl sfătui Aurilly? Cu cât e o treabă cât se poate de misterioasă.

— Cum adică?

— Fiindcă doamna cu pricina, ca şi vestita Bradamante a cărei poveste i-am istorisit-o de atâtea ori alteţei voastre, doamna, zic, umblă îmbrăcată bărbăteşte, spre a nu fi recunoscută.

— Păcatele mele! Se nelinişti cornetul. Monseniore, vă rog din suflet: domnul Henri pare să aibă cel mai adânc respect pentru această doamnă şi mi-e teamă că s-ar supăra dacă ar şti c-am vorbit mai mult decât se cuvenea.

— Bineînţeles, bineînţeles, domnule cornet; vom fi muţi ca pământul, fii liniştit, muţi ca sărmanul Saint-Aignan; numai că, spre deosebire de el, vom căuta, dacă s-ar întâmpla să dăm ochii cu dânsa, să nu-i facem nici un fel de mutre… Aşa, va să zică, Henri a adus o femeie cu el, nici mai mult nici mai puţin, în mijlocul unui stol întreg de jandarmi? Şi unde-i acum, Aurilly, femeia aceasta?

— Aici sus.

— Cum, chiar aici, în casă?

— Da, monseniore… Dar, ssst! Vine domnul du Bouchage.

— Ssst! Repetă prinţul, izbucnind într-un, hohot de râs.