Capitolul LXXISchimbarea la faţă

După ce îşi făcu rugăciunea, tovarăşa de drum a lui Remy se ridică în picioare, luminată la faţă şi atât de frumoasă, încât contele scăpă fără să vrea un strigăt de uimire şi admiraţie.

Părea să se fi trezit dintr-un somn lung şi bântuit de visuri ce-i istoviseră mintea şi-i întunecase chipul senin, un somn greu ca de plumb ce face să se întipărească pe fruntea asudată a celui adormit chinurile imaginare de care este muncit în vis.

Sau, mai degrabă, semăna cu fiica lui Iair, sculată din morţi în clipa când trebuia să fie pogorâtă în mormânt şi ridicându-se de pe năsălie, cu sufletul curăţat de păcate, gata să se înalţe la ceruri.

Trezită din letargie, tânăra femeie se uită jur împrejur cu o privire atât de blândă, atât de suavă, plină de atâta bunătate îngerească, încât Henri, încrezător ca toţi îndrăgostiţii, îşi închipui că se înduioşase de suferinţele sale, lăsându-se, în sfârşit, înduplecată de un simţământ, dacă nu de bunăvoinţă, cel puţin de recunoştinţă şi de compătimire.

În timp ce jandarmii, după ce îmbucaseră ceva ca să-şi astâmpere foamea, dormeau risipiţi ici şi colo printre dărâmături; în timp ce Remy, lăsându-se la rândul său toropit de somn, îşi rezemase capul de stinghia unui gard de care era sprijinită banca sa, Henri se apropie de tânăra femeie şi, aşezându-se lângă ea, cu o voce atât de molcomă şi de blajină, încât părea murmurul unei adieri, spuse:

— Doamnă, sunt fericit că trăiţi!… Îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc bucuria ce se revarsă din inima mea, acum când vă ştiu aici, la adăpost, după ce v-am văzut cu puţin înainte la un pas de moarte.

— Într-adevăr, domnule? Răspunse Diane? Dacă mai trăiesc, e numai mulţumită dumneavoastră şi? Adăugă ea cu un zâmbet trist? Aş vrea din tot sufletul să vă pot spune că vă sunt îndatorată.

— În sfârşit, doamnă? Continuă Henri, călcându-şi pe inimă, ca o supremă dovadă de dragoste şi de jertfire de sine vrednică de toată admiraţia. Chiar de-ar fi numai pentru faptul că v-am salvat de la moarte ca să vă puteţi revedea cu cei pe care-i iubiţi!

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Diane.

— Cu cei pe care aţi plecat să-i căutaţi cu preţul atâtor primejdii? Adăugă Henri.

— Cei pe care-i iubeam, domnule, au murit, la fel ca şi cei în căutarea cărora am plecat.

— O, doamnă! Îngână tânărul, căzând în genunchi. Aplecaţi-vă ochii asupra mea, asupra mea care am suferit atât de cumplit, asupra mea care v-am iubit atât de mult. O, nu vă întoarceţi privirea; sunteţi tânără, sunteţi frumoasă ca un înger din ceruri. Citiţi în adâncul inimii mele, pe care o ţin deschisă înaintea dumneavoastră şi veţi vedea că în inima asta nu există nici o fărâmă cât de mică din ceea ce numesc dragoste ceilalţi oameni, aşa cum o înţeleg ei. Nu mă credeţi? Gândiţi-vă la orele ce-au trecut, cântăriţi-le rând pe rând: care dintre ele mi-a adus vreo bucurie? Care dintre ele vreo speranţă? Şi totuşi am stăruit. M-aţi făcut să plâng şi mi-am înghiţit lacrimile, m-aţi făcut să sufăr şi mi-am înăbuşit suferinţele, m-aţi trimis la moarte şi am înfruntat-o fără să crâcnesc. Chiar în momentul acesta în care nu mă învredniciţi nici măcar cu o privire şi fiecare din cuvintele mele, oricât de înfocate ar fi, pare un strop de apă rece ca gheaţa ce picură pe inima dumneavoastră, sufletul meu e plin numai de dumneavoastră şi dacă mă simt în stare să mai trăiesc, e numai pentru că vă ştiu în viaţă. Adineauri nu eram gata să mor lângă dumneavoastră? Ce v-am cerut? Nimic. V-am atins măcar o singură data mâna? Niciodată, decât doar ca să vă scap dintr-o primejdie de moarte. V-am ţinut în braţele mele ca să vă cruţ de furia puhoaielor, aţi simţit oare că v-am strâns la piept? Nu. În mine nu mai dăinuie decât sufletul şi toată făptura mea s-a curăţat de păcate la focul mistuitor al dragostei mele.

— O, domnule, fie-vă milă, vă rog şi nu-mi vorbiţi aşa.

— Şi eu vă rog, fie-vă milă şi nu mă osândiţi! Mi s-a spus că nu iubiţi pe nimeni; aş vrea să aud din gura dumneavoastră lucrul acesta ca să mă conving: ciudată plăcere, nu-i aşa? Pentru un om care iubeşte, să audă cu urechile lui că, într-adevăr, nu este iubit. Pentru mine însă e mai bine aşa, deoarece, făcându-mi această mărturisire, îmi spuneţi în acelaşi timp că inima dumneavoastră e la fel de împietrită faţă de toţi oamenii. O, doamnă, doamnă, sunteţi singura fiinţă pe care am adorat-o în viaţa mea, înduraţi-vă deci şi răspundeţi-mi.

Cu toate stăruinţele lui Henri, tânăra femeie nu se învrednici să-i răspundă decât printr-un oftat.

— Văd că nu vreţi să-mi spuneţi nimic? Urmă contele, Remy, cel puţin, a fost mai milostiv cu mine decât dumneavoastră şi a încercat să-mi aducă o mângâiere! O, acum îmi dau seama, nu-mi răspundeţi pentru că nu vă lasă inima să-mi mărturisiţi că vă duceaţi în Flandra să vă întâlniţi cu cineva mai fericit decât mine, decât mine, care totuşi sunt în floarea vârstei, decât mine, în care fratele meu şi-a pus o bună parte din speranţele sale, decât mine, care mă sting la picioarele dumneavoastră fără să-mi fie dat să vă aud spunându-mi: „Am iubit, dar acum nu mai iubesc” sau măcar „Iubesc, dar poate că n-o să mai iubesc!”

— Domnule conte? Îi răspunse, în sfârşit, tânăra femeie, cu o solemnitate plină de măreţie? N-are rost să-mi vorbiţi aşa cum se vorbeşte de obicei cu o femeie: eu nu mai am nimic de-a face cu lumea aceasta, fiinţa mea e în altă lume acum. Dacă nu mi-aş fi dat seama cât de nobil, de bun şi de generos e sufletul dumneavoastră, dacă aş fi descoperit în adâncul inimii mele zâmbetul duios şi blând al unei surori faţă de fratele său, v-aş fi spus: „Ridicaţi-vă, domnule conte şi cruţaţi, vă rog, urechile mele, care se înfioară înspăimântate la auzul oricărui cuvânt de dragoste”. Dar n-am să vă spun aşa ceva, domnule conte, fiindcă mă doare inima când văd cât suferiţi. Mai mult chiar: acum, când am ajuns în sfârşit să vă cunosc, v-aş lua mâna şi, lipind-o de inima mea, cu drag aş vrea să vă spun: „Vedeţi, inima mea nu se mai simte bătând; trăiţi în preajma mea, dacă ţineţi neapărat la lucrul acesta şi astfel veţi putea vedea zi după zi, cu ochii dumneavoastră, dacă o asemenea privelişte vă poate face plăcere, osânda dureroasă a unui trup în care viaţa se stinge ucisă de chinurile sufletului”, dar jertfa asta, pe care sunt convinsă că aţi primi-o ca pe o nemăsurată fericire…

— O, da! Exclamă Henri.

— Ei, bine, jertfa asta, eu sunt datoare s-o resping. Începând de azi, ceva s-a schimbat în viaţa mea; nu mai am dreptul să mă sprijin de braţul nici unei făpturi de pe lumea aceasta, nici chiar de braţul acestui prieten inimos, acestei nobile fiinţe pe care o vezi odihnindu-se acolo şi căreia îi este îngăduit să se bucure o clipă de fericirea de a uita! Din păcate, sărmane Remy? Continuă ea, lăsând să se simtă în glasul ei primul fior de emoţie pe care-l observase Henri până atunci la ea? Sărmane Remy, când mă gândesc ce tristeţe te aşteaptă în clipa în care vei deschide ochii! Nu ştii nimic despre schimbarea ce s-a petrecut în cugetul meu, nu poţi să citeşti în ochii mei şi nici nu bănuieşti că, trezindu-te din somn, îţi vei da seama c-ai rămas singur pe lume, fiindcă sufletul meu e sortit să se înalţe singur la Dumnezeu.

— Ce vorbe sunt astea? Se cutremură Henri. Vreţi chiar într-adevăr să muriţi?

Trezit din somn de strigătul îndurerat al tânărului conte, Remy ridică îndată capul şi trase cu urechea.

— Adineauri m-aţi văzut rugându-mă, nu-i aşa? Continuă tânăra femeie.

Henri se înclină în semn că da.

— Rugăciunea aceea era făcută spre a-mi lua rămas bun de la lume; bucuria pe care aţi citit-o pe chipul meu, bucuria aceasta neasemuită de care mă simt luminată în clipa de faţă, nu se deosebeşte cu nimic de bucuria de care aş fi însufleţită dacă în momentul acesta îngerul morţii ar veni să-mi spună: „Ridică-te, Diane şi urmează-mă la picioarele tronului ceresc!”

— Diane! Diane! Şopti Henri. În sfârşit, acum ştiu cum vă numiţi… Diane! Nume scump şi drag, mai drag decât orice pe lume!

Şi nefericitul se întinse la picioarele tinerei femei, murmurându-i numele, beat de o nemăsurată fericire.

— O, încetaţi, vă rog! Îi porunci Diane, cu glasul ei plin de solemnitate. Uitaţi numele acesta, pe care l-am dat în vileag fără să vreau; nimeni pe lume nu are dreptul să-mi sfâşie inima rostindu-l.

— O, doamnă, doamnă! Izbucni Henri. Acum c-am aflat numele dumneavoastră, nu mai spuneţi, vă rog, că vreţi să muriţi.

— N-am spus aşa ceva, domnule? Mărturisi tânăra femeie cu vocea ei gravă. Am spus doar că vreau să părăsesc această vale a plângerii, lumea aceasta învolburată de ură, de patimi încrâncenate, de interese josnice şi de dorinţe nevrednice; am spus că nu mai am ce căuta printre făpturile pe care bunul Dumnezeu le-a plăsmuit aidoma cu mine; ochii mei sunt secătuiţi de lacrimi, sângele vlăguit nu mai face să bată inima mea, în mintea mea nu se mai deapănă nici un gând din ziua în care unicul gând ce sălăşluia în ea a murit; nu sunt decât o biată victimă neînsemnată, de vreme ce nu am nimic de jertfit, nici dorinţe, nici speranţe, renunţând la viaţa lumească; dar, în sfârşit, aşa cum sunt, cer Atotputernicului să mă primească: nădăjduiesc că se va milostivi de mine, de vreme ce mi-a hărăzit o atât de cumplită suferinţă şi totuşi n-a vrut să mor istovită sub povara suferinţelor mele.

Remy care ascultase toate aceste cuvinte, se ridică încet de pe bancă şi se apropie de stăpâna sa.

— Vreţi să mă părăsiţi? Întrebă el cu o adâncă mâhnire.

— Pentru bunul Dumnezeu? Răspunse Diane, înălţând spre cer mâna sa palidă şi slabă ca mâna preacucernicei Magdalena.

— Va să zică e adevărat! Murmură Remy, punând capul în piept. E adevărat!

Şi cum Diane tocmai îşi cobora mâna, i-o cuprinse în palme şi o strânse la piept, ca şi când ar fi fost moaştele unei sfinte.

— O, Doamne, ce sunt eu pe lângă aceste două suflete? Suspină tânărul, cutremurându-se înfiorat de spaimă.

— Sunteţi singura făptură omenească? Îi răspunse Diane? Asupra căreia privirile mele s-au oprit de două ori de când mi-am osândit ochii să rămână închişi pe veci.

Henri căzu în genunchi.

— Vă mulţumesc, doamnă? Spuse el? În momentul acesta sufletul dumneavoastră mi s-a dezvăluit pe de-a-ntregul. Vă mulţumesc, acum văd limpede viitorul: din clipa asta, nici un cuvânt şoptit de buzele mele, nici un imbold al inimii mele nu vor da în vileag în mine pe cel ce v-a iubit. Viaţa dumneavoastră, doamnă, e de aci înainte închinată Celui de Sus, nu pot fi gelos deci pe Dumnezeu.

Abia apucase să rostească aceste cuvinte, pătruns de vraja pe care o răspândeşte în jurul său orice hotărâre măreaţă şi nestrămutată şi care are darul de a primeni sufletul, când, pe câmpia încă învăluită în pâclele ce începeau să se risipească treptat-treptat, se auziră sunând în depărtare glasuri de trâmbiţe.

Jandarmii se repeziră să pună mâna pe arme şi săriră în şa înainte de a fi primit vreun ordin.

Henri ciulise urechea.

— Domnilor, domnilor! Strigă el. Sunt goarnele amiralului, le recunosc, le recunosc. Doamne Dumnezeule! De-ar fi să vestească sosirea fratelui meu!

— Vezi, dar, că tot mai ai ceva de dorit? Îi spuse Diane? Şi că mai există încă o fiinţă pe care o iubeşti; pentru ce să te laşi copleşit de disperare, copile, ca un om care nu mai are nimic de dorit şi nu mai iubeşte pe nimeni pe lume?

— Un cal! Strigă Henri. Daţi-mi, vă rog, un cal…

— Dar cum credeţi c-o să puteţi pleca de aici? Întrebă cornetul? Atâta timp cât suntem înconjuraţi de apă din toate părţile?

— Vedeţi bine doar că se poate umbla pe câmpie, vedeţi bine doar că ei sunt pe drum, de vreme ce sună din trâmbiţe.

— Duceţi-vă în susul şoselei, domnule conte? Îl povăţui cornetul. Vremea începe să se însenineze şi poate că veţi reuşi să vedeţi ceva.

— Mă duc? Spuse tânărul.

Henri se îndreptă într-adevăr spre înălţimea pe care l-o arătase cornetul; goarnele continuau să sune în răstimpuri, fără să se apropie şi fără să se depărteze.

Remy se aşeză din nou lângă Diane.