Capitolul LXXXVIIÎndoiala

Henri coborî la parter şi, în timp ce străbătea anticamerele, întâlni o mulţime de ofiţeri, cunoscuţi de-ai lui, care se repeziră să-l întâmpine, oferindu-se care mai de care să-l conducă la apartamentul fratelui său, apartament situat în capătul uneia dintre aripile castelului.

Ducele îi propusese lui Joyeuse să locuiască în biblioteca palatului tot timpul şederii sale la Château-Thierry.

Din cele două saloane mobilate pe vremea lui Francisc I şi care comunicau între ele se trecea în bibliotecă; ferestrele ultimei încăperi aveau priveliştea spre parc.

Comod din fire şi în acelaşi timp om cultivat, Joyeuse poruncise să i se facă patul chiar în bibliotecă; în felul acesta, era de ajuns să întindă braţul ca să se poată bucura de comorile ştiinţei şi să deschidă ferestrele ca să se delecteze cu frumuseţile naturii: fiinţele superioare simt nevoia unor desfătări cât mai depline şi adierile dimineţii, cântecul păsărelelor ca şi mireasma florilor sporeau şi mai mult farmecul trioletelor lui Clément Marot şi al odelor lui Ronsard.

Henri hotărî să păstreze lucrurile aşa cum se aflau, nu pentru că ar fi avut aceleaşi gusturi ca şi fratele său, care era un sibarit şi o fire poetică, ci din indiferenţă şi fiindcă, oriunde ar fi locuit, acolo sau într-altă cameră, pentru el era totuna.

Cum însă, oricare ar fi fost starea lui sufletească, educaţia pe care o primise îl făcea să nu nesocotească niciodată datoriile sale faţă de monarh sau faţă de prinţii din casa regală a Franţei, contele avu grijă să se intereseze îndeaproape în care parte anume a castelului locuia ducele de Anjou de când se înapoiase din bătălie.

În privinţa aceasta, întâmplarea îl favorizase pe Henri, scoţându-i în cale cea mai minunată călăuză pe care şi-o putea dori; e vorba de tânărul cornet a cărui indiscreţie dezvăluise prinţului taina contelui du Bouchage, în satul acela din Flandra în care am poposit la un moment dat împreună cu eroii noştri; cornetul fusese necontenit în preajma prinţului, de când acesta se înapoiase în ţară şi putea deci să-i dea cele mai amănunţite lămuriri lui Henri.

Sosind la Château-Thierry, la început prinţul fusese ahtiat de petreceri şi zaiafeturi; locuia pe atunci în apartamentele mari, primea dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei hăituia cerbii în pădure sau vâna cu coţofene în parc; dar, de când aflase vestea morţii lui Aurilly, veste care nimeni nu ştia cum îi ajunsese la ureche, prinţul se retrăsese în pavilionul din mijlocul parcului; pavilionul acesta, un fel de sihăstrie în care, în afară de cei mai apropiaţi dintre gentilomii de la curtea prinţului, nu putea pătrunde nimeni altcineva, era tăinuit în frunzişul arborilor şi abia dacă se zărea peste crestele carpenilor gigantici sau prin desimea gardurilor vii.

Prinţul trăia retras, aşadar, de două zile în pavilionul respectiv; cei care nu-l cunoşteau prea bine spuneau că mâhnirea pe care i-o pricinuise moartea lui Aurilly îl îndemnase să caute singurătatea; cei care-l cunoşteau însă pretindeau că în pavilionul din parc se petreceau nu ştiu ce lucruri necurate sau ruşinoase care, odată şi odată, aveau să iasă la lumina zilei. Şi una şi cealaltă din aceste ipoteze erau deopotrivă vrednice de crezare, cu atât mai mult cu cât prinţul părea disperat ori de câte ori era nevoit să vină la castel pentru cine ştie ce treabă sau ca să primească vreun oaspete; aşa că, de îndată ce termina ce avea de făcut sau de cum pleca oaspetele, se grăbea să se întoarcă din nou în sihăstria sa, unde era slujit doar de doi valeţi bătrâni, care-l ştiau de când venise pe lume.

— În cazul acesta? Spuse Henri? Dacă prinţul e în asemenea toane, mă tem că serbările n-au să fie prea vesele.

— Cu siguranţă? Răspunse cornetul? Fiindcă toată lumea va fi mişcată de suferinţele prinţului, pe care soarta l-a lovit nu numai în mândria lui, dar şi în cele mai adânci sentimente de prietenie.

Fără voia lui, Henri continuă să-i pună mereu alte întrebări, simţind cum, pe măsură ce întreba, curiozitatea lui sporea în chip ciudat: moartea lui Aurilly, pe care-l cunoscuse la curte şi pe care-l întâlnise din nou, mai apoi, în Flandra; aparenta indiferenţă cu care prinţul îi anunţase pierderea suferită; singurătatea în care se spunea că prinţul trăia ferecat în urma acestei morţi, toate lucrurile acestea erau cumva legate, fără să-şi poată da seama în ce fel anume, de canavaua mohorâtă şi misterioasă pe care, de o bucată de vreme, erau brodate întâmplările propriei sale vieţi.

— Parcă ziceai adineauri? Îl întrebă el pe cornet? Că nu se ştie cum a ajuns la urechea prinţului vestea morţii lui Aurilly?

— Nu.

— Totuşi? Stărui el? Nu s-a auzit nici un zvon în legătură cu asta?

— Bineînţeles? Mărturisi cornetul? C-o fi adevărat ori nu, ştiţi dumneavoastră, totdeauna trebuie să se audă ceva.

— Şi cam ce anume, spune-mi şi mie.

— Se zice că prinţul era la vânătoare în răchitişul de lângă râu şi că s-ar fi răzleţit de ceilalţi vânători, fiindcă, ştiţi cum e dânsul, face totul după cum i se năzare, îşi ia vânt şi se înfierbântă deodată, fie că-i vorba de vânătoare sau de ştiu eu ce petrecere, de o bătălie sau de un necaz care-l apasă, când, la un moment dat, l-au văzut întorcându-se cu o figură îndurerată. Crezând că avusese vreo păţanie oarecare, aşa cum se întâmplă de obicei la vânătoare, curtenii au început să-l iscodească. Ţinea în mână două fişicuri de galbeni. „Vă daţi seama, domnilor? A rostit el cu o voce întretăiată. Aurilly a murit, Aurilly a fost mâncat de lupi.”

Care mai de care s-a grăbit să protesteze, zicând că nu se poate. „Ba da, a întărit prinţul, aşa e cum vă spun, pe legea mea! Bietul cântăreţ din lăută a fost toată viaţa lui mult mai iscusit muzicant decât călăreţ; calul lui pare-se c-ar fi luat-o razna şi că Aurilly ar fi căzut într-o râpă unde a şi murit. A doua zi, doi călători care treceau prin dreptul râpei au găsit un hoit pe jumătate mâncat de lupi şi cea mai bună dovadă că lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa şi că tâlharii n-au nici un amestec în treaba asta sunt aceste două fişicuri de galbeni pe care Aurilly le avea asupra lui şi care mi-au fost înapoiate aşa cum erau, fără să lipsească nimic.” Cum însă nimeni nu văzuse pe cel ce-i adusese fişicurile? Continuă cornetul? Toată lumea s-a gândit că fusese probabil înmânate prinţului de către cei doi călători care se întâlniseră cu dânsul pe malul râului şi, recunoscându-l, îl înştiinţaseră despre moartea lui Aurilly.

— Curios? Murmură Henri.

— Cu atât mai curios? Urmă cornetul? Cu cât se mai spune că cineva l-ar fi văzut pe prinţ… O fi adevărat sau o fi numai o scornire?… Deschizând portiţa parcului din dreptul castanilor şi că puţin mai apoi s-ar fi strecurat pe poartă două umbre. Prinţul, aşadar, a dat drumul în parc la doi oameni, adică celor doi călători; din ziua aceea prinţul s-a retras în pavilion şi nimeni nu l-a mai zărit de atunci decât pe furiş.

— Şi n-a văzut nimeni cum arată cei doi călători? Întrebă Henri.

— Eu? Răspunse cornetul. Ducându-mă într-o seară pentru a-i cere prinţului parola pentru straja castelului, am întâlnit un om care nu părea să fie de la curtea alteţei sale; de văzut însă n-am putut să-i văd figura, fiindcă în clipa în care a dat ochii cu mine s-a întors şi şi-a tras pe faţa gluga laibărului.

— Gluga laibărului?

— Da, părea să fie un ţăran flamand după înfăţişare şi nu ştiu de ce mi-a amintit de omul acela care era cu dumneavoastră atunci când ne-am întâlnit în Flandra.

Henri tresări; observaţia cornetului se asocia cu interesul nedesluşit, dar stăruitor, pe care i-l stârnise această poveste. Ştiind că Diane împreună cu însoţitorul ei fuseseră lăsaţi în grija lui Aurilly şi lui îi trecuse prin minte că cei doi călători care-i anunţaseră prinţului moartea bietului cântăreţ din lăută nu erau nişte necunoscuţi pentru dânsul.

Henri îl privi cercetător pe cornet.

— Şi în momentul în care ţi s-a părut că-l recunoşti pe omul ăsta, la ce te-ai gândit, domnule, dacă-mi dai voie să te întreb? Îl iscodi el.

— Uitaţi ce cred eu? Răspunse cornetul? Deşi n-aş putea să spun nimic precis: prinţul n-a părăsit pesemne planurile sale în privinţa ţărilor flamande; drept care se foloseşte de spioni tocmiţi în slujba domniei sale; omul cu laibăr de lână trebuie să fie vreunul din aceşti spioni care, ducându-se în recunoaştere, va fi auzit despre păţania muzicantului şi, la întoarcere, va fi adus două veşti deodată.

— Se prea poate? Spuse Henri, îngândurat. Dar ce făcea omul ăsta când l-ai văzut dumneata?

— Mergea de-a lungul gardului viu ce mărgineşte parterul castelului? Se vede foarte bine de aici, de la fereastră? Şi părea că se îndreaptă spre sere.

— Ziceai, aşadar, că cei doi călători, căci parc-aşa ziceai c-ar fi doi…

— Aşa am auzit c-ar fi intrat două persoane pe poartă, eu însă n-am văzut decât una singură, pe omul cu laibăr.

— Atunci, după câte spui dumneata, înseamnă că omul cu laibăr locuieşte într-una din sere?

— De bună seamă.

— Şi serele astea au vreo ieşire?

— Spre oraş? Da, domnule conte.

Henri rămase tăcut o bucată de vreme; îi bătea inima să se spargă; amănuntele acestea, indiferente în aparenţă pentru el, care, în toată această încurcătură misterioasă, părea să vadă mai mult decât ceilalţi, ca şi când ar fi avut darul prorocirii, îl interesau peste măsură de mult.

Între timp, afară se înnoptase şi cei doi tineri stăteau de vorbă pe întuneric în apartamentul lui Joyeuse.

Obosit de călătorie, ameţit de întâmplările bizare pe care cornetul i le istorisise, incapabil să ţină piept emoţiilor de care fusese copleşit la auzul acestor întâmplări, contele stătea întins pe patul fratelui său, cufundându-şi fără să vrea privirile în adâncurile albastre ale cerului ce părea bătut în diamante.

Tânărul cornet şedea pe pervazul ferestrei, lăsându-se la rândul său cuprins de acea uitare de sine, de poezia tinereţii, de senzaţia aceea plăcută şi catifelată de toropeală pe care o prilejuieşte răcoarea îmbălsămată a nopţii.

O tăcere desăvârşită coborâse asupra parcului şi a oraşului, uşile se închideau, luminile se aprindeau rând pe rând, undeva departe se auzeau lătrând câinii în cuştile lor, stârniţi de rândaşi, care se duceau ca în fiecare seară să zăvorască grajdurile.

Deodată cornetul se ridică în picioare, făcu un semn cu mâna ca să-i atragă luarea-aminte şi, aplecându-se pe fereastră, îl chemă grăbit în şoaptă pe conte, care şedea întins pe pat:

— Veniţi încoace! Spuse el.

— Ce este? Întrebă Henri, trezindu-se brusc din visare.

— Omul, omul!

— Care om?

— Omul cu laibăr, spionul…

— Ah! Suspină Henri, sărind din pat drept la fereastră şi sprijinindu-se de umerii cornetului.

— Uitaţi-l acolo? Continuă cornetul? Îl vedeţi? Merge de-a lungul gardului viu; staţi puţin c-o să iasă iar la iveală, priviţi spre rariştea aceea luminată de lună; iată-l, iată-l!

— L-am văzut.

— Nu-i aşa că are ceva sinistru?

— Sinistru, ăsta-i cuvântul? Răspunse du Bouchage, întunecându-se la rândul său.

— Credeţi c-ar putea fi vreun spion?

— Nu cred nimic şi sunt gata să cred orice.

— Vedeţi, vine dinspre pavilionul prinţului şi se îndreaptă spre sere.

— Acolo va să zică-i pavilionul prinţului? Întrebă du Bouchage, arătând cu degetul în direcţia din care părea să vină străinul.

— Vedeţi lumina aceea ce clipeşte printre frunze?

— Văd. Şi?

— E fereastra sufrageriei.

— Aha! Spuse Henri. Uite-l că a ieşit iar la iveală.

— Da, cu siguranţă că se duce la sere, unde-l aşteaptă însoţitorul său. Aţi auzit?

— Ce?

— Un scrâşnet de cheie răsucită în broască.

— Ce curios! Spuse du Bouchage. Toate lucrurile astea sunt cât se poate de obişnuite şi totuşi…

— Şi totuşi parcă vă înfioară, nu-i aşa?

— Da! Recunoscu contele. Dar ce-o mai fi şi asta?

Se auzea un bălăngănit ca de clopot.

— E clopotul care anunţă masa la curtea prinţului. Nu veniţi să cinaţi cu noi, domnule conte?

— Nu, mulţumesc, deocamdată n-am nevoie de nimic, iar dacă mi s-o face foame, am să chem un slujitor.

— Ce rost are să aşteptaţi până atunci, domnule conte, veniţi cu noi să mai petreceţi puţin.

— Nu, nu se poate.

— De ce?

— Alteţa sa regală mi-a spus, aproape mi-a poruncit, să cer să mi se servească masa la mine în cameră; dar n-aş vrea să întârzii din pricina mea.

— Mulţumesc, domnule conte, bună seara! Luaţi seama să nu scăpaţi din ochi fantoma noastră.

— O, nici o grijă, las' pe mine! Doar dacă? Avu grijă să adauge Henri, temându-se că spusese mai mult decât trebuia? Doar dacă nu mă va prinde somnul, ceea ce mi se pare mai sigur şi mai sănătos decât să pândesc strigoii şi spionii.

— Nici vorbă? Întări cornetul, râzând.

Şi cu aceste cuvinte se despărţi de du Bouchage.

Abia apucase să iasă pe uşă şi Henri o şi zbughi în grădină.

„Da, e Remy, e Remy! Murmură el. L-aş recunoaşte şi-n beznele iadului.”

Şi, simţind cum i se taie genunchii, tânărul îşi strânse în palmele asudate fruntea arzătoare.

„Doamne, Doamne! Bolborosi el. N-o fi cumva vreo nălucire a creierului meu bolnav? Mi-o fi scris oare să văd necontenit înaintea ochilor, ziua ca şi noaptea, în somn sau treaz, aceste două chipuri care au săpat o brazdă atât de adâncă în viaţa mea? Într-adevăr? Continuă el, ca şi cum ar fi simţit nevoia să se convingă singur? Ce să caute Remy aici, la castelul ducelui de Anjou? Ce rost ar avea? Ce legături ar putea să existe între ducele de Anjou şi Remy? Şi, în sfârşit, cum l-ar fi lăsat inima s-o părăsească pe Diane, de care nu se desparte niciodată? Nu, nu poate fi el.”

Pentru ca puţin mai târziu, o convingere lăuntrică, adânc înrădăcinată, instinctivă să-i risipească îndoielile: „El el El el” şopti Henri, disperat, sprijinindu-se de perete să nu cadă.

În momentul în care tocmai îşi mărturisea gândul acesta stăruitor, nebiruit, mai puternic decât toate celelalte, scârţâitul strident al cheii în broască se auzi din nou şi, cu toate că zgomotul era aproape imperceptibil, simţurile lui aţâţate îl prinseră din zbor. Tânărul fu străbătut din creştet până în tălpi de un fior neasemuit. Trase din nou cu urechea. Se lăsase o tăcere atât de adâncă în jurul lui, încât îşi auzea inima bătându-i.

Trecură astfel câteva minute fără să se arate nimic din ceea ce se aştepta să vadă. Totuşi, dacă ochii lui nu întrezăreau nimic, în schimb urechile îl înştiinţau că se apropie cineva. Nisipul scrâşnea, strivit de nişte paşi. Deodată, linia dantelată a aleii de carpeni ieşi mai desluşit în vileag şi pe fundalul acesta întunecat zări mişcându-se o mogâldeaţă şi mai întunecată încă.

„Uite-l că se întoarce? Murmură Henri. O fi singur?… Sau e însoţit?”

Mogâldeaţa se îndrepta spre un luminiş ce strălucea poleit de razele lunii.

Ceva mai înainte, în momentul în care omul cu laibăr străbătea acest luminiş, mergând în direcţie opusă, lui Henri i se păruse a-l recunoaşte pe Remy.

De astă dată Henri văzu lămurit două umbre deosebite; nu mai încăpea nici o îndoială. O răceală de moarte îi cuprinse inima, împietrindu-l locului, ca şi când ar fi fost o statuie de marmură.

Cele două umbre mergeau repede şi, în acelaşi timp, cu un pas hotărât; prima era îmbrăcată cu un laibăr de lână şi contelui i se păru a-l recunoaşte şi de astă dată pe Remy. Cea de-a doua, înfăşurată din cap până-n picioare într-o pelerină largă, bărbătească, era ferită de orice privire iscoditoare.

Şi totuşi, sub pelerina aceea, lui Henri i se păru a descoperi ceea ce nimeni n-ar fi fost în măsură să vadă.

Scoţând un geamăt dureros, în clipa în care cele două misterioase personaje se făcură nevăzute printre copaci, tânărul se repezi în urma lor, furişându-se din boschet în boschet, cu gândul că va reuşi poate să afle cine erau.

„Oh! Murmură Henri, ţinându-se după ele. Doamne Dumnezeule, nu cumva m-am înşelat? Să fie cu putinţă oare?”