III

Pe cine reprezentau cei doi oameni care se luptaseră pe viaţă şi pe moarte Marius şi Sylla?

Marius reprezenta Italia, Sylla reprezenta Roma Victoria lui Sylla asupra lui Marit’s fusese triumful Romei asupra Italiei, al nobililor asupra celor bogaţi, al oamenilor purtând lancea asupra celor purtând inelul, al cviritilor asupra cavalerilor O mie şase sute de cavaleri şi patruzeci de senatori, făcând parte din acelaşi partid, au fost proscrişi Proscrişi nu cu sens de exilaţi, c’ ucişi, masacraţi, măcelăriţi Bunurile acestora au trecut în proprietatea soldaţilor generalilor şi a senatorilor Marius a ucis cu brutalitate ca un bădăran din Arpinum Sylla a ucis ca un aristocrat, metodic, cu regularitate în fiecare dimineaţă dădea o listă, seara, verifica totalul celor ucişi > Unele capete preţuiau şi două sute de ta I an ti, adică un Milion două sute de mii de livre Altele nu valorau decât greutatea lor în argint Este cunoscut ucigaşul care a turnat plumb topit în craniul victimei spre a atârna mai greu Dacă erai bogat era un motiv să fii proscris, unul era proscris pentru vila pe care o avea altul pentru grădina sa Un bărbat care nu fusese niciodată nici de partea lui Marâus nici a lui Sylla îşi găsi numele pe lista proaspăt afişată

2 K Duma” I 7

— Nefericitul de mine! Spuse el, vila mea din Alba mă ucide.

Proscrierile nu se limitau numai la Roma, ele se întindeau în toată Italia.

Nu numai suspecţii erau condamnaţi la moarte, proscrişi, deposedaţi, dar chiar şi rudele şi prietenii lor şi chiar aceia care, întâlnându-i în timpul fugii, schimbaseră cu ei un singur cuvânt.

Cetăţile, ca şi oamenii, erau proscrise şi ele; atunci erau prădate, dărâmate, depopulate. Etruria a fost rasă de pe faţa pământului aproape în întregime şi, în schimb, pe valea râului Arno a fost fondat un oraş, Flora, care a primit numele sacerdotal al Romei.

Roma avea trei nume: un nume civil – Roma, un nume misterios – Eros sau Amor; un nume sace rdotal – Flora sau Anthusa.

Flora este Florenţa de astăzi; de data aceasta etimologia este uşor de regăsit.

Sub pretextul de a asigura securitatea Romei, Sylla exterminase vechea rasă italiană După cum susţinea el, Roma era ameninţată de aliaţii săi; aceştia ar fi dat semnalul barbarilor că puteau veni, iar caldeenii, frigienii şi sirienii n-ar mai aştepta un alt semnal La moartea lui Sylla, populaţia Romei nu mai era romană, nu era nici măcar o populaţie – era o adunătură de sclavi liberaţi şi de copii ai acestora, ai căror bunici, părinţi şi chiar ei înşişi fuseseră vânduţi pe pieţele publice După cum am mai spus, numai Sylla liberase zece mii de sclavi.

Încă din timpul lui Gracchus, adică cu o sută treizeci de ani înaintea erei noastre şi cu vreo cincizeci de ani înaintea morţii lui Sylla, Forumul era plin numai cu asemenea zdrenţăroşi Astfel, într-o zi când aceştia făceau larmă mare împiedicându-l pe Scipio Emilianus să vorbească, el le strigă Tăceţi din gură, copii nelegitimi ai Italiei’

Şi, pentru că deveniseră ameninţători, el se îndreptă spre cei care îi arătau pumnul şi le spuse N-aveţi decât, dar să ştiţi că cei pe care -am adus legaţi la Roma nu mă înspăimântă, chiar dacă acum au mâinile dezlegate Şi se potoliră În Roma aceasta şi în mijlocul acestui popor, revenea acum, după moartea lui Sylla, Cezar – moştenitorul şi nepotul lui Marius.

Fie că nu credea că sosise ceasul de a-şi dovedi prezenţa, fie că nu realizase că norocul îi sosise, aşa după cum Bonaparte, după asediul Touloriului, ceruse serviciu în Turcia, Cezar abia se arătă în Roma că şi plecă în Asia, unde-şi făcu ucenicia militară sub pretorul Thermus. Este posibil să fi aşteptat să se liniştească tulburările provocate de un anume Lepidus.

Să nu-l confundăm pe acest Lepidus cu cel din triumvirat.

Acesta era un aventurier care, bătut de Catulus, a murit de inimă rea.

După ce atmosfera de la Roma se mai linişti, Cezar se înapoie şi-l acuză de concusiune pe Dolabella.

Acuzarea era un mijloc excelent nu numai pentru a te face cunoscut, dar şi pentru a ajunge repede Ia popularitate; în caz de nereuşită erai exilat.

Cezar eşuă.

El se hotărî atunci să se retragă la Rhodos, atât pentru a scăpa de noii duşmani pe care şi-i făcuse, cât şi pentru a mai studia elocinţa pe care, după cât se părea, nu o studiase de ajuns de vreme ce Dolabella îl învinsese.

Într-adevăr, la Roma toată lumea era mai mult sau mai puţin avocat; rareori se discuta, întotdeauna se pleda; discursurile erau adevărate pledoarii declamate, modulate, cântate. Mulţi oratori aveau în spatele lor un flautist ce le dădea nota „la” şi care îi readucea la tonul potrivit, când vorbeau fals.

Oricine avea dreptul să acuze.

Dacă acuzatul era cetăţean roman, rămânea liber; era suficient ca un prieten să garanteze pentru el şi să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în casa unui magistrat.

Când acuzatul era un cavaler, un cvirit sau un patrician, acuzaţia tulbura Roma din temelii, era noutatea zilei. Senatul se declara pentru sau contra acuzării; în aşteptarea zilei celei mari, prietenii acuzatorului sau ai acuzatului se urcau la tribună şi înfierbântau poporul, pentru sau contra. Fiecare căuta probe, cumpăra martori, răscolea prin toate ungherele pentru a găsi adevărul sau, în lipsă de adevăr, minciuna. Pentru aceasta dispuneau de un termen de treizeci de zile.

— Un om bogat nu poate fi condamnat! Striga Cicero sus şi tare.

Iar Lentulus, achitat cu o majoritate de două voturi, strigase:

— Am aruncat pe fereastră cincizeci de mii de sesterţi!

Era preţul cu care plătise unul din cele două voturi. Dar cheltuiala se dovedise inutilă, căci şi un singur vot în plus ar fi fost suficient ca să-i aducă achitarea.

Totuşi, era riscant să obţii doar un singur vot.

În aşteptarea zilei judecăţii, acuzatul străbătea străzile Romei îmbrăcat în zdrenţe; mergea din poartă în poartă cerând să i se facă dreptate; cerşind îndurarea cetăţenilor, căzând în genunchi în fata judecătorilor, rugându-se, implorând, plângând.

Dar aceşti judecători cine erau?

Când unii, când alţii, Erau schimbaţi pentru ca cei noi să nu se vândă aşa cum o făcuseră cei vechi, dar cei noi se vindeau şi mai scump. În anul 630, fraţii Gracchi ridicară acest privilegiu senatorilor şi-l dădură cavalerilor, prin legea Sempronia.

În anul 671, prin legea Cornelia, Sylla împărţi această putere între tribuni, cavaleri şi reprezentanţii vistieriei.

Sub imperiul legii Cornelia, Cezar avusese o problemă în Senat.

Dezbaterea dura o zi, două, câteodată şi trei zile.

Sub cerul fierbinte al Italiei, în Forum cele două partide se înfruntau ca valurile unei mări dezlănţiuite, furtuna pasiunilor tuna, iar fulgerele mâniei treceau ca nişte şerpi de foc peste capetele auditorilor.

Apoi judecătorii, care nici nu încercau să-şi ascundă simpatia sau antipatia, treceau prin fata urnei.

Numărul lor se ridica uneori la optzeci, o sută sau chiar şi mai multe; ei îşi depuneau votul care achita sau permitea exilarea vinovatului.

Aşa s-a întâmplat şi în anul 72 când, în urma acuzaţiei lui Cicero, s-a permis exilarea lui Verrus.

Litera, A, care însemna absolvo, fusese în majoritate pentru Dolabella şi Dolabella fusese achitat.

După cum am spus, Cezar părăsi Roma, mai bine zis fu obligat să fugă din Roma, la Rhodos.

Aici conta pe un faimos retor, pe Molon. Uitase însă de existenta piraţilor, pe atunci nu începuse încă să-şi poarte averea cu el, fu capturat de piraţi.

Un cuvânt despre aceşti piraţi care, prin anul 80 înaintea erei noastre, jucau în mările Siciliei şi ale Greciei – cam acelaşi rol pe care îl jucau, în secolul al XVI-lea, corsarii din Alger, Tripoli şi Tunis