IV

Odinioară, aceşti piraţi fuseseră, în general, auhiliarii lui Mitridate, dar Sylla învingându-l în anul 94 înaintea erei noastre, cucerindu-i Ionia, Lidia şi Misia, uci gându-i două sute de mii de oameni şi lăsându-l numai cu statele moştenite de la tatăl său, marinarii regelui Pontului se găsiră fără lucru şi, nemaiputând lupta pentru tatăl lui’Farnace, se hotărâră să lupte pentru propriul lor interes Lor li se alătură toţi cei pe care jafurile proconsulilor romani trimişi în Orient îi scoaseră din fire cilicieni sirieni, ciprioţi, pamfilieni.

Ocupată cu războaiele dintre Marius şi Sylla Roma lăsase marea fără apărare, piraţii o acaparară Dar nu se mulţumeau să atace numai bărcile, galerele sau marile bastimente „ei pustiau insulele şi oraşele de pe coasta mării” spune Plutarh Curând, acestor aventurieri, acestor oameni fără nume, li se alăturară proscrişii lui Sylla, nobili şi cavaleri După cum cuvântul francez bandit vine de Ia bandito, tot aşa pirateria deveni o reacţiune a Orientului contra Occidentului, un fel de ocupaţie, dacă nu onorabilă, cel puţin pitorească şi poetică îndeletniciri ce puteau furniza unui Byron sau unui Charles Nodier ale acelor vremuri tipuri de felul lui Conrad sau de cel al lui Jean Sbogar Posedau arsenale, porturi, turnuri de observaţie cetăţi perfect fortificate şi schimbau la distanţe considerabile dinspre mare, pe uscat şi dinspre uscat pe mare, semnale înţelese numai de ei Flotele lor erau bine înzestrate cu vâslaşi, piloţi excelenţi, marinari încercaţi, bastimentele lor erau executate sub directul control al celor mai buni constructori din Grecia sau din Siciiâa Unele uluiau prin luxul cu care se înfăţişau pupele vaselor aparţinând principalilor şefi erau aurite, locuinţele interioare aveau covoare de purpură loveau valurile cu vâsle argintate şi În sfârşit, prăzile obţinute prin brigandaj erau considerate adevărate trofee.

Uneori, seara, ajungeau în oraşele de coastă sunetele unei muzici atât de frumoase încât ar fi putut rivaliza cu muzica sirenelor; atunci, pe mare, se putea vedea trecând o cetate plutitoare, iluminată ca un oraş în sărbătoare. Erau piraţii care cântau şi petreceau.

Adesea, însă, în ziua următoare oraşul răspundea cântecelor din ajun cu strigăte de disperare, iar o serbare sângeroasă urma serbării parfumate.

Numărul vaselor ce brăzdau marea, între Gades şi Tir şi de Ia Alexandria Ia strâmtoarea de lângă insula Lesbos, se ridica Ia peste o mie.

Peste patru sute de oraşe fuseseră cucerite ş. I silite să se răscumpere În sfârşit, fuseseră cucerite, profanate şi prădate temple socotite până atunci sacre: aşa s-a întâmplat cu cele din Claros, Didyme, Samotrace sau cu templele lui Ceres de Ia Hermiorte, al lui Esculap de la Epidaur al Junonei de Ia Samos, al lui Apollon de Ia Actium şi de Ia Leucade, al lui Neptun din istm, Ia Tenara şi la Calauria.

În schimb nelegiuiţii aceştia aduceau jertfe zeilor lor, celebrau reprezentări religioase secrete, printre altele cele ale lui Mitra, pe care ei le-au făcut cunoscute cele dintâi Uneori coborau pe uscat şi atunci se transformau în tâlhari Ia drumul mare, atacau călătorii şi ruinau casele de plăcere din apropierea mării Tntr una din zile, răpiră doi preoţi îmbrăcaţi în veşmintele lor de purpură şi-i luară cu ei împreună cu lictorii care îi precedau cu fasciile În altă zi fu răpită fiica lui Antonius, magistrat onorat cu triumf, pentru a cărei răscumpărare se plăti o sumă enormă Uneori, câte un prizonier, uitând pe ce mâini căzuse, striga, pentru a Ie impune respect Băgaţi de seamă! Sunt cetăţean roman! Atunci ei răspundeau imediat Cetăţean roman? De ce nu ne-ai spus lucrul ăsta mai înainte, stăpâne! Repede, daţi-i înapoi cetăţeanului roman hainele şi încălţămintea şi toga, ca să nu fie prea mult timp lipsit de toată cinstea Apoi, după ce toaleta cetăţeanului roman se termina, opreau corabia, coborau o scară până Ia nivelul mării şi se adresau orgoliosului prizonier

— Cetăţeanule roman, întoarce-te la Roma, calea îţi este deschisă!

Şi dacă nu cobora de bunăvoie în mare, era aruncat cu forţa.

Iată oamenii în mâinile cărora căzuse Cezar.

Mai întâi i se cerură, drept răscumpărare, douăzeci de taianti.

— Haida-der fugiţi de-aici! Le spuse Cezar râzând de ei. Se pare că nu şti {i pe cine aţi prins, douăzeci de taianti pentru răscumpărarea lui Cezar?! Cezar vă dă cincizeci! Numai că, băgaţi de seamă, după ce va fi liber, Cezar vă va (intui pe cruce.

Cincizeci de taianti reprezentau cam două sute cincizeci de mii de franci.

Bandiţii acceptară târgul, râzând.

Imediat Cezar expedie întreaga suită ca să strângă banii şi nu opri lângă el decât un medic şi doi servitori.

El rămase treizeci şi opt de zile cu cilicienii lui, „oameni foarte înclinaţi spre crimă” după cum spune Plutarh, şi îi trată cu atâta dispreţ, de câte ori voia să doarmă, le poruncea să nu mai vorbească; apoi, când se trezea, juca cu ei, scria poezii, t’nea discursuri luându-i drept auditoriu şi-i făcea brute şi barbari dacă nu aplaudau pe măsura în care Cezar gândea că poezia sau discursul său merita aplauze.

Apoi, după fiecare foc, după fiecare discurs sau după fiecare lectură, le spunea, despărţindu-se de ei:

— Asta nu mă va împiedica câtuşi de puţin ca, într-o bună zi, să nu vă (intuiesc pe cruce, aşa după cum v-am promis-o.

Ei râdeau de această promisiune, îl numeau băiat vesel şi-i aplaudau buna dispoziţie.

În sfârşit, din Milet sosiră banii.

Piraţii, respectându-şi cuvântul, îl eliberară pe Cezar care, din luntrea care îl ducea în port, le mai strigă o dată: Ţineţi minte că v-am promis să vă (intuiesc pe toţi pe cruce?

— Da, da! Strigară piraţii.

Şi râsul lor îl urmări până la ţărm.

Cezar era om de cuvânt. Abia puse piciorul pe uscat că înarmă nişte vase, se repezi asupra navei care îl făcuse prizonier, o cuceri, strânse de-o parte banii, de-o parte oamenii, băgă prizonierii în închisoarea de la Pergam,

Apoi se duse personal la Junius, care guverna Asia şi, nevoind a-i încălca atribuţiile sale de pretor, îi ceru să-i pedepsească pe piraţi. Acesta însă, văzând enorma cantitate de bani găsită la ei, declară că situaţia trebuia examinată cu răbdare.

În adevărata latină, aceasta însemna că pretorul Junius voia să lase timp piraţilor să dubleze suma, şi că odată suma dublată avea să-i lase liberi pe prizonieri.

Aşa ceva nu-i convenea lui Cezar; venalitatea pretorului îl făcea să nu-şi respecte cuvântul dat.

Aşa că, înapoindu-se la Pergam, ceru să i se predea prizonierii, apoi porunci marinarilor săi ca, în prezenţa lui, să-i bată în cuie pe cruce.

Nu împlinise încă douăzeci de ani când poruncea această execuţie.

După mai puţin de un an, Cezar se întorcea la Roma.

Studiase la Rhodos împreună cu Cicero, nu cu Molon, care murise, ci cu Apollonius, fiul acestuia.

Găsind că studiul elocinţei nu prea era în armonie cu nevoia de acţiune care îl măcina, plecă în Asia; formă o armată pe banii săi, alungă din provincie un locotenent al lui Mitridate care pătrunsese acolo şi menţinu pe toţi cei care erau şovăielnici şi nesiguri.

Apoi, reapăru în Forum.

Aventura sa cu piraţii făcuse mare vâlvă; expediţia din Asia nu rămăsese fără ecou; era socotit ceea ce în zilele noastre un englez ar numi un om excentric, iar un francez, un erou de roman.

Până şi zvonurile răspândite în legătură cu el şi cu Nicomede provocau hazul bărbaţilor, dar şi curiozitatea femeilor Când femeile se ocupă de celebritatea unui bărbat, reputaţia lui este asigurată. Tânăr, frumos, nobil, bogat, Cezar ajunse repede la modă.

El se ocupa în acelaşi timp şi de problemele de inimă şi de problemele de stat – de amor şi de politică.

De această perioadă sunt legate vorbele lui Cicero:

— Ambiţios? Băiatul acesta frumos care de teamă să nu-şi strice freza se scarpină cu un singur deget? Nu, nu cred că va ajunge vreodată să pună Republica în primejdie.

În această funcţie reluă lupta împotriva lui Sylla. Sylla redusese mut din puterea tribunilor Cezar, aplicând legea Plautia, rechemă la Roma pe Lucius, Cinna,

Cumnatul său şi pe partizanii lui Lepidus, despre care am mai pomenit şi care se retrăseseră pe lângă Sertorius.

Ne vom ocupa mai târziu de acest alt căpitan aventurier, credincios – contrar tuturor obiceiurilor – lui Marius, care îl îmbogăţise. Deocamdată să revenim la Cezar.

Cezar îşi urma drumul: elegant, generos, cuceritor cu femeile, prietenos, salutând lumea şi, aşa cum am mai spus, strângând cu mâna lui albă cele mai aspre mâini, lăsând din când în când să-i scape aceste cuvinte atunci când producea urnire prin felul său de a se purta cu poporul de jos:

— Dar, oare, înainte de toate, nu sunt eu nepotul lui Marius?

De unde lua Cezar banii pe care îi cheltuia?

Era un mister, dar orice mister provoacă curiozitate; iar când un om misterios este în acelaşi timp şi un om atrăgător, popularitatea îi sporeşte misterul.

Într-un cuvânt, Cezar, la douăzeci şi unu de ani avea cea mai bună masă din Roma; punga, agăţată la cingătoarea largă pentru care îl criticase Sylla, era mereu plină de aur; dar pe cei cărora aurul acesta le aducea alinare nu-i interesa provenienţa.

Dealtfel, activul şi pasivul său sunt cunoscute.

Înainte de obţinerea tribunatului se ştia că avea datorii de o mie trei sute de talanţi, adică şapte milioane o sută cincizeci de tranci.

— I s-a urât cu binele! Spuneau duşmanii. Lăsaţi-l în pace, falimentul îl aşteaptă pe acest nebun.

— Lăsaţi-mă, spunea şi Cezar, prima revoluţie îmi va achita datoriile.

După tribunat, fu învestit cu chestura.

În timpul când îndeplinea această însărcinare pierdu şi pe Iulia, mătuşa sa, şi pe Cornelia, soţia sa, şi amândurora le rosti elogiul funebru.

Am mai pomenit că în elogiul adus mătuşii sale, proslăvind originile lor comune, spuse aceste cuvinte: „Ne tragem amândo’i, pe de o parte, din Ancus Marcius – unul din primii regi ai Romei şi, pe de altă parte, din zeiţa Venus. Aşadar, familia mea întruneşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii oamenilor, şi măreţia zeilor, care sunt stăpânii regilor”.

Discursul făcu un mare efect.

„Cezar ar fi fost primul orator al timpului său, dacă N-ar fi preferat să fie cel dintâi general”, a spus Plutarh.

În privinţa aceasta i se oferi lui Cezar un prilej pentru a-şi măsura influenţa în devenire.