V

La Roma exista obiceiul străvechi de a se ţine discursuri funebre femeilor decedate Ia o vârstă înaintată. La moartea ei, mătuşa lui Cezar se găsea în asemenea situaţie, fiind în vârstă de peste şaizeci de ani. Femeilor moarte în plină tinereţe nu li se ţineau niciodată astfel de discursuri. Or, soţia lui Cezar, căreia acesta îi rostise discursul funebru, abia împlinise douăzeci de ani.

De aceea, atunci când Cezar începu elogiul Corneliei, câteva voci se ridicară împotriva oratorului, dar poporul, care asista în mare număr, impuse tăcere celor care se împotriveau, aşa că Cezar îşi putu continua discursul în mijlocul strigătelor de aprobare ale mulţimii.

Întoarcerea la locuinţa sa din strada Suburra a fost un adevărat triumf.

Pentru acest popor alcătuit din leneşi şi din plictisiţi, Cezar descoperise un nou prilej de distracţie: elogiul tinerelor moarte.

Acest triumf dădu ideea îndepărtării lui; începu a se înţelege că un om care mânuia poporul cu atâta abilitate putea deveni un individ periculos.

El primi comanda Spaniei de mai., târziu şi fu însărcinat să conducă adunările negustorilor romani stabiliţi în provincie; dar Cezar se opri la Cadix.

Acolo, într-un templu al lui Hercule, văzând statuia lui Alexandru, se apropie de ea şi o privi îndelung, nemişcat şi mut.

Unul dintre prietenii săi, băgând de seamă că lacrimi mari i se prelingeau pe obraji, îl întrebă:

— Ce ai, Cezar? De ce plângi?

— Plâng, răspunse Cezar, gândindu-mă că la vârstă mea Alexandru cucerise deja o parte din lume.

În aceeaşi noapte. Cezar avu un vis.

Cei din vechime aveau un deosebit respect faţă de vise.

Visele erau de două feluri: unele care ieşeau din palatuT Nopţii prin poarta de fildeş erau uşuratice şi nu trebuia să li se dea nici o atenţie; altele, care ieşeau prin II Poarta de corn, erau vise predestinate şi veneau din partea zeilor.

Ca toţi oamenii mari, ca Alexandru sau ca Napoleon, Cezar era superstiţios.

Iată acel vis: visase că-şi violase mama.

El ceru să vină tălmăcitorii de vise – care de obicei erau caldeeni – şi le ceru să-i spună ce putea însemna visul acela.

Aceştia îi răspunseră:

— Visul acesta, Cezar, înseamnă că stăpânirea lumii î {i va aparţine într-o zi, căci mama aceea pe care ai violat-o şi care, deci, ţi s-a supus, nu este alta decât pământul, mama noastră a tuturor, peste care tu eşti destinat să ajungi stăpân.

Să îi fost aceasta explicaţia care l-a determinat pe Cezar să se înapoieze la Roma?

Este posibil.

În orice caz, el părăsi Spania înainte de termenul fixat; în drum găsi coloniile latine în plină revoltă unelteau împotriva burgheziei.

O clipă ezită, întrebându-se dacă n-ar fi fost bine să treacă în fruntea lor, atât era de avid de orice fel de celebritate. Dar legiunile gata de plecare spre Cilicia staţionau sub zidurile Romei; prilejul nu era potrivit Aşa că se înapoie fără zgomot.

Numai că, în trecere, îşi trimise numele coloniilor, iar acestea înţeleseră că, la timpul potrivit şi la ceasul potrivit, nemulţumiţii s-ar fi putut grupa în jurul lui Cezar.

De acum înainte numele lui căpătă un sinonim opoziţia.

A doua zi se află că se înapoiase la Roma şi că voia să candideze pentru edilitate.

În aşteptare, reuşi să fie numit conservator al Viei Appia.

Era pentru el o posibilitate de a-şi cheltui banii lui, sau mai curând banii altora, cu folos şi în văzul întregii Rome Via Appia era una din marile artere romane care făceau legătura între Roma şi mare, atingând, în trecere, Neapole, străbătând Calabria, până la Brindisi Dar mai servea şi de cimitir şi dfe promenadă Pe ambele margini ale drumului, particularii bogaţi care îşi aveau locuinţele de-a lungul căii erau înmormântaţi în faţa casei. În jurul acestor morminte se Plantau arbori, se instalau bănci, scaune sau jilţuri. Iar seara, când primele adieri ale nopţii treceau prin aer, răcorind atmosfera, când începea să se simtă unduirea proaspătă a crepusculului, lumea se aşeza la umbra copacilor şi privea trecând călăreţi eleganţi, curtezane în lectici, matroane în căruţe sau proletari şi sclavi pe jos.

Era un fel de Longchamp al Romei, cu deosebire că acest Longchamp se putea vedea în fiecare zi.

Cezar puse să se repare drumul, să se replanteze copacii tăiaţi sau uscaţi, să se retencuiască mormintele rău întreţinute, să se repare epitafurile şterse de vreme.

Promenada, care înainte nu era decât o promenadă obişnuită, deveni acum un adevărat Corso. Marea trecere a lui Cezar datează de când s-au făcut reparaţiile dispuse de el Această iniţiativă îi pregătea cu succes candidatura pentru edilitate Între timp, la Roma se urzeau două conspiraţii. Toată lumea vorbeşte că Cezar face parte din ele, că alături de el conspiră Crassus, Pompei, Publius Sylla şi Lucius Autronius Una urmăreşte să ucidă o parte din Senat, să încredinţeze dictatura lui Crassus, care îl va avea pe Cezar comandant al cavaleriei, şi să repună pe Sylla şi pe Autronius în consulatul care le-a fost luat.

În cealaltă, el acţionează împreună cu tânărul Piso şi, de aceea, se zice că i se dă Spania acestui tânăr de douăzeci şi patru de ani Piso trebuie să răscoale popoarele de dincolo de Pad şi de pe malurile Ambrei, pe când Cezar va răscula Roma Dar se spune că moartea lui Piso a răsturnat acest al doilea proiect Primul are mai multă consistenţă Tanusius Geminus, în istoria sa, Bibulus în edictele sale, Curion tat’Sl în cuvântările sale consemnează această conjuraţie Curion face aluzie la ea într-o scrisoare către Ahius După spusele lui Tanusius, Crassus a dat înapoi. Milionarul Crassus se teme pentru viaţa lui şi pentru averea pe care o are EI renunţă, iar Cezar nu dă semnalul convenit După spusele lui Curion semnalul acesta are să facă să 1 cadă toga de pe umeri Dar toate aceste acuzaţii sunt freamăte de voci pe care Vântul popularităţii lui Cezar le alungă.

În anul 687 de la fundarea Romei el obţine numirea de edil, adică primarul Romei, cu care ocazie oferă jocuri splendide, pune să se lupte trei sute douăzeci de perechi de gladiatori şi acoperă Forumul şi Capitoliul cu galerii de lemn.

Popularitatea sa se transformă în entuziasm. Nu i se face decât un reproş, dar ca să înţelegi acest reproş, trebuie să înţelegi punctul de vedere al antichităţii.

Cezar este prea omenos!

Dacă vă îndoiţi, citiţi-l pe Suetoniu; el citează fapte, fapte care provoacă uimirea Romei şi care fac pe adevăraţii romani să ridice din umeri, mai ales pe Cato.

Astfel, călătorind împreună cu un prieten bolnav, Caius Oppius, el îi cedează singurul pat din han şi se culcă afară.

În cursul unei călătorii, hangiul îi serveşte ulei rânced; nu numai că nu se plânge, dar chiar mai cere pentru ca gazda să nu bage de seamă această greşeală.

Pentru că brutarul are ideea de a servi la masa lui o pâine mai bună decât celorlaţi comeseni, îl pedepseşte pe brutar.

Dar face mai mult: iartă. Ciudat! Iertarea este o virtute creştină; însă, am mai spus-o, după părerea noastră Cezar este un precursor.

Memmius îl discreditează pe Cezar în cuvântările sale, spunând că l-a servit pe Nicomede la masă, împreună cu eunucii şi sclavele acestui prinţ. Se ştie care era dubla misiune a paharnicilor; exista şi o legendă în această privinţă: istoria lui Zanymede: Cezar votează pentru consulatul lui Memmius.

Catul face epigrame împotriva lui pentru că, în treacăt, Cezar i-a furat amanta, sora lui Claudius, soţia lui Metellus Celer. Cezar îl invită pe Catul să cineze cu el.

Se răzbună totuşi, însă numai când e forţat; dar, şi atunci, se răzbună cu blândeţeîn ulciscendo natura lenissimus.

Ce-ar fi putut să-i facă? S-ar putea întreba cineva.

Pe dracu! Putea să poruncească să fie torturat, să -l omoare în bătaie cu vergele, să-l arunce la peşti.

Dar el nu face nimic din toate acestea, căci Cezar n-a avut niciodată curajul să facă rău: nunquam nocere sustinuit.

Un singur lucru nu-i iartă poporul care îl adoră, că Pune să se ridice din arenă şi să fie^ngrijiţi gladiatorii răniţi, în momentul când spectatorii se pregătesc să pronunţe condamnarea lor la moarte: gladiatores notos sieubi infestis spectatoribus dimicarent vi rapiendos reservandosque mandabat.

Dar, să vedeţi, există un mijloc de a face să ţi se ierte totul.

Într-o dimineaţă, o mnre rumoare se ridică din Capitoliu şi din Forum.

În timpul nopţii au fost aduse în Capitoliu statuile lui Marius şi trofeele victoriilor sale. Acelea pe care poate şi azi le numim trofeele lui Marius au fost reînălţate şi împodobite cu inscripţiile cimbrice, pe care Senatul poruncise să fie şterse.

Cezar nu era oare nepotul lui Marius? Nu se lăuda el mereu cu această rudenie? Şi Sylla nu le spusese celor care îi cereau îndurarea: „V-o acord, nesăbuiţilor ce sunteţi, dar fiţi atenţi, în tânarui acesta sunt mai mulţi Marius!”

Încercarea lui Cezar, era o mare problemă. Văzut pe ruinele Cartaginei, Marius atinsese proporţiile gigantice ale lui Napoleon la Sfânta Elena; umbra lui ieşind din mormânt apărea deodată în faţa romanilor.

Închipuiţi-vă statuia lui Napoleon, cu bicornul său şi cu redingota gri, ridicată în 1834 în vârful coloanei.

Soldaţii bătrâni plângeau. Oameni cu părul alb povesteau sosirea la Roma a învingătorului teutonilor Era ţăran din Arpinum, dar, totuşi, dintr-o familie ecvestră, aspru, care niciodată nu voise să înveţe limba greacă, limba aceasta care devenise a doua, ba chiai prima limbă a aristocraţiei romane, aşa după cum limba franceză devenise a doua, ba chiar prima limbă a aristocraţiei ruse. La asediul Numanţiei, Scipio Emilianus îi ghicise geniul militar şi, întrebat cine o să-i urmeze într-o zi: Poate acesta; spuse el bătându-l pe Marius pe Umeri.